„Acei minunați ani” de Marian Ilea, partea a VI-a (II)

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro, în foileton, a romanului „Acei minunați ani” de Marian Ilea, un roman al copilăriei universale! Vă veți întâlni sâmbătă de sâmbătă cu personaje fabuloase, trăitoare într-un cartier de blocuri ale comunismului din: Mittelstadt, Felsőbánya, Baia Sprie. Vă dorim spor la lectură!

Partea a VI-a (II)

Nea Vicente se spălase în vană. Îşi suflecase pantalonii. Îşi cufundase picioarele cu grijă, de parcă ar fi pătruns în puful strugurilor. Se pregătea de mers în vizită.

Margasoiu se simţea ceva mai bine. Cunoştea omul după fizionomie şi o rugase pe maică-sa să-l cheme pe nea Vicente.

Când îi dăduseră jos pantalonii şi-i pregătiseră pijamaua, s-au speriat de punga prinsă de piele cu fâşii de leucoplast.

Vicente zisese să se încerce cu apă sărată, băută pe stomacul gol.

„Ţi se face rău şi dai afară din tine.”

Virci zisese că n-ar strica o dulceaţă din prune galbene cu mult zahăr.

„Face energie şi ajută organismul în lupta cu boala.”

Vânzătorul de aprozar Oanţă zisese că o cură de legume proaspete cum are el în aprozar ar fi cea mai indicată.

„Se întăresc globulele alea roşii din sânge şi rezistă la alea albe care dau să le mănânce.” El încercase aşa ceva după ce-i albise faţa din cauza prea multului rom băut la bodegă şi avusese succes.

„Să-mi aduci cana de lemn pentru băutul apei”, zisese Margasoiu uitându-se la Vicente.

„Să ne jucăm, Margasoiule. Eu spun când trebuie să închizi şi să deschizi ochii. Începem de-acuma.”

„Dumneata parcă eşti din teatru, nea Vicente.”

„Stai liniştit, băiete.”

„Năduşitu are ochi de broască, piele de şopârlă cu buburuze de găină şi voce de cocoş, Vicente.”

„Acuma închide ochii, Margasoiule.”

Ochii pe care Margasoiu i-a purtat cu el peste trei mări şi patru ţări, până în America, au învăţat să plângă. Fiecare zi dura cât un an, fiecare an dura cât un şohan, şi fiecare şohan săpa în albuş până la rădăcină. Cu sapa şi cu săpăliga, apoi astupa cu lopata şi cu târnaţul.

Trimiteţi-vă târnaţul în concediu de odihnă, striga Margasoiu, la Căciulata, acolo unde pentru prima dată la băi, ochii aceştia au învăţat să plângă în bazinul de înot, lângă o fetiţă slăbănoagă pe nume Aurelia Knall.

La Căciulata, la Căciulita. Mai bine n-ar fi plâns nici p-acolo şi nici prin America.

De n-ar fi plâns, nu s-ar fi povestit, dar aşa, povestitu-s-a.

Trenurile acelea pline de cherestea aveau câte două vagoane de călători ataşate lângă locomotivă.

NEÎNCĂPĂTOARE.

Oamenii călătoreau pe acoperişuri, agăţaţi ciorchine. Pentru coborâre rămâneau ferestrele. Picioarele baletau până găseau locuri stabile. Ferestrele şi uşile se închideau cu furie.

Se vorbea şi se înjura într-o limbă de neînţeles. „Cam bolovănoasă”, zisese Năduşitu.

Înăuntru cuptor. Transpiraţie. Subţioare. Cărnuri lipicioase. Toţi oamenii acelei ţări voiau să călătorească, se întâlneau prin gări, copţi de zăpuşeala compartimentelor.

Nimeni nu se plângea de violuri.

În şopron, se trăia mai bine că era răcoare şi aveau la trei sute de metri râul.

Aşa era în America şi Strâmbătură avea dreptate să fie nemulţumit.

Omul roşu, cu burta ascunsă sub birou, a venit în apartamentul lui Margasoiu adus de nea Vicente. S-a codit la început. A dorit să-i fie adus bolnavul pe masa de consult la spital. Doar când a văzut toporul bine ascuţit, s-a îmbrăcat fără o vorbă şi s-a lăsat condus.

Pe drum, nea Vicente i-a spus de la obraz că e apolitic şi că nu s-ar vinde nici pentru o felie groasă de cozonac.

„Alţii s-au vândut pentru o vită cu piure de cartofi”, i-a răspuns doctorul.

Aşezat în pat, ca o săgeată împlântată în lemnul scenei.

„Auzi şi simţi?” a întrebat doctorul.

„Da”, a răspuns Margasoiu.

„Să ridicăm pijamaua, domnişorule”, a spus doctorul suflecându-şi mânecile cămăşii.

În cameră era răcoare.

„E destul de frig aicea, domnule doctor„, a spus Margasoiu. „Pentru un artist cu voce de cristal, e rău.”

„Vrei să cânţi pe scene, domnişorule?”

„Aşa zice şi domnul profesor de muzică Voicu Filoreanu.”

„Nu ţi-e teamă, băiete?”

„Ca-n povestea cu ursul care nu atacă pe nimeni, domnule doctor?”

„Ce simţi când apăs aicea şi aicea? Ascultă-te.”

„Simt că pleoapele ajung texte ce-mi joacă prin faţa ochilor, domnule doctor.”

„Mă întorc cu oamenii de specialitate şi imediat. E NETRANSPORTABIL, Vicente”, a mai zis doctorul luând-o la goană prin casa scărilor.

În biserică îngenuncheaseră babele – stinghere în faţa altarelor – bolboroseau rugi, asigurându-l pe cel din capelă de fidelitate.

Margasoiu se temea de somn, asculta inima şi putea număra bătăile pulsului.

Arghire nimerea iepurele din primul foc.

Caii şi călăreţii trabuiau să pară liberi în drumul lor de la nuc la magaziile de lemne. Era acolo o vâlcea. Duşmanul nu credea că se putea aventura cineva prin zonă. Terenul argilos.

Călăreţul Margasoiu şi calul Năduşitu au riscat. Atârnau de ei multele kilograme de lut lipicios. Se istoviseră. Totuşi, câştigaseră prin surprinderea adversarilor.

Margasoiu îl lăsase pe cal să pască iarba fragedă.

NĂDUŞITU FORNĂIA.

Umblau prin America în lung şi-n lat, ca peştii prin apă, fără ca sămânţa să le facă rădăcini pe undeva. Îşi aruncau cortu ori ocupau şopronul. Se specializaseră, mai ales Cătană, în mica industrie artizanală. Nu i-a întrebat nimeni de ce s-au lipit de America, de ce trăiesc, din ce trăiesc ori dacă se simt mulţumiţi. Vinovat era vântul care bătuse în pânzele corăbiei.

Petele albe şi dense îl făceau să închidă ochii. Îl poreclise în gând pe preotul Călugăratu – pionezul. Îşi spusese să nu uite să răspândească porecla. După operaţie, dispăruse groşeala din limbă. La început ferestrele spitalului i s-au părut ca ochelarii fumurii ai orbilor.

Îl internase Aurelia cea îmbrăcată într-un impermeabil de ploaie. Îl dusese de braţ şi îl băgase în salon. Îl privise în ochi.

Faţa unsă cu cremă, ca o mască pentru înfrumuseţare.

Năduşitu şi Strâmbătură au murmurat în fiecare din zile toate cele patru descântece de însănătoşire. Cu ei a avut noroc Margasoiu.

Se perforase apendicele şi, dacă mai dura două ceasuri, ar fi vorbit fiecare pe rând şi toţi la un loc despre cel care a fost Margasoiu.

Aşa, după sala de operaţie şi după trecerea celor două zile de şedere în pat, pâinea i s-a părut din nou Margasoiului dulce.

A dorit ca mirosul de bucătărie să-i intre în haine.

S-a plimbat pe coridoare, a tras mâncarea de jos, cu o funie, până la etajul trei al spitalului.

În jur mirosea a şantier, bălţi şi moloz.

Vizitatorii veneau şi plecau. Cei mai mulţi doreau să-l vadă pe Margasoiu.

Nea Vicente i-a spus râzând: „Eşti tăiat şi vindecat, Margasoiule.”

„Mi-au scos aţele şi n-am simţit nimic, Vicente”, a spus Margasoiu.

„De! un fleac, domnule, o tăietură ce-i drept cam inestetică în dreptul buricului, o oră de muncă pentru un chirurg”, i-a spus doctorul contemplându-i hârtiile de ieşire din spital.

Pe terenul cu piatră cubică, îl aşteptau băieţii. America li se părea că e tare departe. Erau din nou aproape de Nucul cel Mare. Adică la ei în cartier. Şi se simţeau tare bine. Nu regretau mai nimic. În special Strâmbătură.

„Petrecerea s-a terminat cu balul mascat, când mortul reuşeşte să se furişeze afară”, le-a spus Margasoiu râzând.

Ştia povestea de la un bătrânel ce-şi pierduse apendicele undeva prin Siberia în timpul războiului.

Marian ILEA

Citește și