- «CASA CU LĂMPAȘU ROȘU» (2) – sau despre despre cât de toleranți mai suntem și despre reglementarea băimăreană a caselor de toleranță din urmă cu 120 de ani
Dinspre surse obscure, care își au originea printre fantasmele „izvoarelor cu povești” ale legendelor urbane, ne vine informația potrivit căreia simbolistica „lămpașului roșu” s-ar fi născut din practica lucrătorilor de la căile ferate de a-și fi atârnat celebrul felinar de semnalizare (cu lumânare/acetilenă/bec+baterie electrică, și sticlă filtrantă roșie) – undeva la vedere, pe poarta (ori în fereastra) stabilimentului de comerț cu sexul în care se retrăseseră, temporar (în timpul serviciului ?…) – spre a putea fi „rechemați”, în caz de nevoie, la îndatoririle manevrelor traficului feroviar. Nu știm (și nici că vom afla vreodată) cât sâmbure de adevăr va fi existând în plăsmuirea asta de „istorie orală” (și nici că ar avea vreo importanță anume !). Ajunge că „metafora” lămpașului roș s-a lipit, simbolic, de casa de plăceri, după care s-a extins, prin amploare, în unele metropole înroșind străzi și (chiar) cvartaluri întregi (vezi Crucea de Piatră din Bucureștiul interbelic, Reeperbahn și Herbertstrasse în „districtul roșu” St. Pauli din Hamburgul contemporan, etc.).
Ce ni se spune nouă, în DEX. 2012, despre „familia de cuvinte” ce definesc identitatea instituției denumită casa de toleranță :
p.149: „CÁSĂ, case, s.f. (…) 1. Clădire care servește drept locuință. (…) 7. (Urmat de determinări) Nume dat unor instituții, așezăminte, firme comerciale etc. (…)”: casă de economii, casă de ajutor reciproc, casă de filme, casă de cultură, casă de nașteri, casă de vegetație…
p.1130: „TOLERANȚĂ, toleranțe, s.f. 1. Faptul de a tolera; îngăduință, indulgență. ◊ Casă de tolernță = stabiliment în care se practică prostituția; bordel. (…)”
p.113: „BOEDEL, bordeluri, s.n. Casă în care se practică prostituția; lupanar. – Din fr[ancezul]. bordel, it[alianul]. bordello.”
p.606: „LUPANAR, lupanare, s.n. Bordel. – din fr[ancezul]., lat[inescul]. lupanar.”
Cuvintele-cheie sunt, desigur…casă+toleranță !… adicătelea, clădirea așezământului în care se practică (de preferință legal) cu toleranța/indulgență/îngăduință prostituția (de fapt: comerțul consensual cu sexul !).
…și totuși: CÂT DE TOLERANTĂ ESTE…TOLERANȚA LA ROMÂNI ?…
Notăm denotația peiorativă pe care o include DEX-ul în definirea toleranței și a bordelului (prostituție=…), atitudine ce se reflectă fidel în pozițiile oficiale restrictive/penalizante adoptate în societatea românească (mai degrabă…intolerant !) – la nivelul vârfurilor elitelor politice, clericale, legiuitoare, etc.. De partea „complementară” a societății românești, în sfera straturilor „populare” și a „societății civile”, lucrurile par a fi mai amestecate – dar cu indisputabile tendințe favorabile toleranței lărgite și acceptanței sociale ! Deja citatul universitar bucureștean[i] notează în teza sa doctorală din 2013 următoarele constatări relevante privind încadrare în plan global internațional a regimului juridic românesc în materie: „(…) -o sancţionare penală de o severitate moderată, uneori condiţionată de repetarea faptelor de prostituţie; (România în prezent, Rusia, Ucraina, Haiti, Japonia, Thailanda, Africa de Sud, ş.a.); În unele state este sancţionat doar clientul (Suedia, Norvegia, Islanda, ş.a.), iar în alte state sunt sancţionaţi ambii parteneri (Ilinois, Alaska, Colorado, Texas, New York, ş.a.) (…)”[ii] Altfel spus, avem de a face cu un regim prohibitiv/interdictic, cu o …intoleranță de severitate moderată ! Constatând ineficiența efectelor sancționărilor penale și/sau administrative în domeniu universitarul bucureștean exprimă oțiunea juridică personală: „Numai o reglementare coerentă a ocupaţiei [comerțului sexual], realizată ţinând cont de experienţa altor state[] şi [de] practica românească interbelică pot conduce la transformarea unui fenomen social cu efecte în principiu negative spre o activitate acceptabilă pentru societate, economie, fisc şi sănătate.”[iii] Și revine, mai tranșant: „Instituirea unei reglementări permisive condiţionate a posibilităţii exercitării prostituţiei apare drept imperativă prin prisma necesităţii scoaterii acestei practici de sub controlul grupărilor criminale ce pun în pericol ordinea de drept, prostituatele şi familiile acestora, iar uneori şi clienţii.” [iv]
Mai departe, el opinează – iar noi exprimăm, aici, un deplin acord – cum că: „În cazul unei reglementări legale a situaţiei lucrătoarelor sexuale, care să permită activitatea acestora în case de toleranţă sau a acceptării existenţei unor locaţii destinate prestaţiilor sexuale plătite dispoziţiile Codului penal nou privind proxenetismul vor trebui să prevadă neaplicarea textului penal de lege persoanelor care înfiinţează şi organizează activităţi de prestaţii sexuale plătite, în condiţiile legii speciale. [/] În situaţia reglementării permisive a acestei ocupaţii, termenul (de identificare a persoanei care practică serviciul sexual autorizat în condiţiile legii), utilizat de legiuitor nu trebuie să cuprindă conotaţii peorative ori specifice unor norme punitive de incriminare a practicii (de exemplu utilizarea expresiilor „prostituată” sau „persoană care practică prostituţia„. Textul reglementar ar putea utiliza alte expresii cum sunt: lucrător sexual, prestator, persoană autorizată, persoană care realizează prestaţii sexuale autorizate, ş.a [sublinierea mea – T.A.]; [/]Termenul legal nu trebuie să excludă posibilitatea practicării acestei ocupaţii şi de către persoane de sex masculin care nu trebuie discriminate pe criteriul sexului.”[v]
Proiectând cele expuse mai sus, pe canavaua discriminării pozitive a toleranțelor extensive față de „fracțiuni sociale minoritare” (impuse dinspre U.E.: bunăoară regimul L.G.B.T.; regimul educației școlare de „gen”, ori cel al educației școlare „sexuale alternative timpurii”, s.a.m.d.), ne putem gândi că ar fi perfect justificată, și justificabilă, ȘI „discriminarea pozitivă” favorabilă a „FRACȚIUNII SOCIALE MAJORITARE” – prin instituirea regimului juridic permisiv al „comerțului sexual” și reintroducerea caselor de toleranță… Făcându-se, cumva, și în acest domeniu, cuvenita operațiune de „reparatio in integum” !…
Căci, totuși: „Historia Magistra Vitae est” ! La Baia Mare, reglementarea juridică normativă privind Statutul caselor de toleranță – introdusă în procedură de dezbatere tehnică la sfârșitul primăverii anului 1903 – a fost aprobată de către „părinții urbei” la 22 iulie, sub numărul de registratură 1818. Cele 61 de articole vin să reglementeze funcționarea acestor stabilimente în cel mai pur spirit al economiei de piață. Altfel spus, ele definesc, temeinic și gospodărește, structurile unei autentice instituții antreprenoriale specializate, ale cărei activități erau chemate să așeze temeliile acestui subsector de piață economică pe principii liberale de ordine, productivitate, eficiență și siguranță publică. Articolele din statut veneau să transpună prevederi preluate (probabil obligatoriu) din practica juridică generalizată, pentru această speță, la nivelul întregului imperiu chezaro–crăiesc (austro–unguresc), încât putem bănui că membrii Consiliului local băimărean vor fi avut la dispoziție doar o foarte limitată marjă de inițiative originale și/sau de adaptări la condițiile locale. Așa se face că, în linii mari, regăsim formulări și prevederi asemănătoare prin alte statute ale caselor de tolerață, adoptate în majoritatea burgurilor, „orașelor libere regești” și târgurilor de pe vastul cuprins, de atunci, al k.u.k Doppelmonarchie (între timp binemeritat răposată, și parțial moștenită astăzi – pe filiera germanofonei Cislethania – de „seraficii” etniciști Karl Nehammer și Gerhard Karner, înverșunații oponenți ai șenghenizării „valahilor” presupuși „coruptibili și înrăiți întru migrațiofilile”) – așadar în așezări, precum: Kaschau, Temeschburg, Theresiopel, Hermanstadt, Sopron, Linz, Marburg an der Drau, Graz, Cernowitz, Kronstadt, Mischkolc, Klausenburg, Sankt Veit am Flaum, Preßburg, Laÿbach, Salzburg, Böhmisch Budweis, Segedin, ș.a.m.d. (cu bună și „răutăcistă” știință am folosit toponimiile arhaice germane, ca să la dau de lucru actualilor „neamțofili” puriști și nostalgici !)… Poate orașele imperiale mai mari să fi avut statute mai complexe și personalizate – Wien, Budapest, Praha, Zagreb – căci, nu-i așa ?, piețele mai mari și pretențioase veneau la „pachet” cu clientele rafinate și potente „material și spiritual”, respectiv cu oferte mai „pestrițe” multicultural și „multilingual”…
Astăzi despre Reguli– obiective, limite și interdicții
„§ 1. Pentru deschiderea caselor de tolerață este necesară aprobarea Consiliului Orășenesc, care aprobare se emite după audierea Comisiei pentru Sănătate Publică și în urma consultării Căpitănatului de Poliție.
§ 2. Poate să țină o casă de toleranță numai acea persoană feminină care a împlinit 25 de ani, nu a fost pedepsită pentru infracțiuni sau culpe, și despre care se poate presupune că știe să întrețină ordinea în afacerea sa.
§ 3. Deschiderea caselor de tolerață în spații vizibile, în apropierea școlilor, sau a altor clădiri de interes public, este interzisă
§ 4. Mutarea caselor de toleranță dintr-un loc în altul, aflător altundeva, ține de competența Consiliului Orășenesc, în urma consultării Căpitănatului de Poliție.
§ 5. În casa de toleranță nu pot locui alte persoane în afara proprietarului, eventual a soțului proprietarului, a damelor de plăceri și a necesarei servitoare a damelor – în vârstă de cel puțin 30 de ani; femeia angajată pe post de servitoare poate dobândi venituri din practicarea plăcerilor, situație de care este responsabil și proprietarul casei de toleranță.
§ 6. Într-o casă de toleranță nu pot si ținute mai mult de 10 și mai puțin de 3 dame de plăceri. (…)
§ 16. Proprietarul casei de toleranță este obligat să transporte imediat la spital dama de plăîceri găsită bolnavă prin medicul examinator, deoarece îngrijorea damei de plăceri bolnave în casa de toleranță nu este îngăduită. (…)
§ 18. Proprietarul casei de toleranță este obligat să supravegheze ca în casa lui, nici prin vizitatori și nici prin damele de plăceri să nu se tulbure liniștea publică. În caz de nevoie, poate face apel la sprijinul oficiului Căpitănatului de Poliție. Trebuie să protejeze damele de plăceri față de brutalizări, iar împotriva voinței lor nu le poate obliga să întrețină raporturi mai ales cu persoane în stare de ebrietate, cu înfățișare hidoasă, bolnave, sau care fac impresia că suferă de boli venerice. (…)”
§ 22. Fiecare damă de plăcere din casa de toleranță este datoare să se supună de două ori pe săptămână examinării de către medicul delegat pentru aceasta, și este obligată a se afla la domiciliu în timpul stabilit pentru această examinare, Rezultatul controlului se înregistrează de către medic în condicuța de sănătate a damei de plăceri, iar această condicuță trebuie prezentată la solicitarea fiecărui client. (…)
§ 33. Dacă s-ar închide casa de toleranță din ordinul Consiliului orășenesc, damele de plăceri care se află în casa de toleranță se tansferă acasă, în locurile de obârșie și de competența cărora aparțin (…)
§ 47. Oficiul Căpitănatului de Poliție conduce un registru alfabetic de evidență, cuprinzând casele de toleranță și toți proprietarii acestora, precum și toate damele de plăceri, încât fiecare persoană care profesează plăcerile să poată fi găsit
[i] Cristian Giuseppe Zaharie, Aspecte de ordine publică şi de drept administrativ privind regimul juridic al prostituţiei. Teză de doctoral [rezumat], Academia de Poliția «Alexandru Ioan Cuza» – Școala doctorală «Ordine publică și siguranță națională», București 2013 [conducător de doctorat: prof. univ. dr. Florian Coman]: https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2013/10/Zaharie-Cristian-Giuseppe-.pdf, accesat la 9 martie 2023.
[ii] Ibidem, p. 36.
[iii] Ibidem, p. 30.
[iv] Ibidem, p. 34.
[v] Ibidem, pp. 35-36.
Dr. Tiberiu ALEXA
Citește și
Editorialul de sâmbătă: DEX–ul, sexul şi cultura la românii din post–tranziţie (VI)
