Dr. Tiberiu Alexa: Centrul Artistic Baia Mare. Trăsăturile identitare ale unui model european (II): Ce fel de „Centru Artistic”?

de Tiberiu Alexa

STRUCTURI IDENTITARE. Iniţierea la Baia Mare a coloniei de artiști în 1896[1] şi întemeierea, pe cale de consecinţă, a Centrului Artistic Baia Mare[2] marchează începutul unor procese de structurare instituţională care au generat impulsuri faste dezvoltării artelor plastice moderne în spaţiul transilvan – spaţiu de interferare şi confluire a culturilor românească şi maghiară[3]. În acest context tematic şi problematic, „cazul cultural–artistic Baia Mare” se cuvine să fie abordat din perspectiva următoarelor sale structuri complementare: centru artistic alternativ, furnizor de servicii educaţionale şi de creare a competenţelor profesionale, respectiv de furnizor de competenţe profesionale generatoare de piaţă a bunurilor simbolice.
FUNCŢIUNEA DE «CENTRUL ARTISTIC ALTERNATIV». Căutând răspunsuri concludente la întrebarea dacă identitatea Băii Mari va fi fiind aceea de „Şcoală, Colonie, sau Centru Artistic?”, cu ani în urmă consemnasem următoarele observaţii preliminare: „Dilema nu este nouă. Sau cel puţin putem observa că ea a constituit, când şi când, un subiect de meditaţie istoriografică. Într-un comentariu din 1966, Antal Kampis trăgea concluzia că coloniştii grupului Hollósy «S-au stabilit mai întâi acolo, în 1896, iar din acel moment Baia Mare a rămas reşedinţa unui grup şi a unei şcoli de pictori, un centru de artă permanent [s.m. – T.A.]»[4].(…) Sub o altă formă, ideea revine la începutul anilor ‘1970 într-un studiu pe care Raoul Şorban l-a intitululat chiar aşa: Centrul de artă de la Baia Mare[5]. (…) Problema de principiu care se pune aici ţine de domeniul geografiei artistice şi constă în a stabili dacă avem de a face cu un spaţiu cultural satelit, de periferie (depinzând structural de un centru de putere culturală), sau – dimpotrivă – cu un spaţiu autonom, autostructurat. Altfel spus, dacă Baia Mare poate fi identificată cu o periferie ori cu un centru. (…)”[6] Tot atunci stabileam următoarea configuraţie de caracteristici identitate, în virtutea cărora afirmam că fenomenul cultural–artistic băimărean trebuie definit drept centru artistic:
a) existenţa continuă înscrisă în acel tip de paradigmă a seriei istorice de lungă durată care particularizează statutul de centru în contrast cu periferia[7];
b) structurarea şi funcţionarea permanentă a instituţiilor specializate proprii (de formare educațională; de organizare asociativă și exprimare profesională; de pomovare expozițională și comercială a producției artistice curente; de cumpărare/vânzare și colecționare privată; de tezaurizare, cercetare și exploatare/promovare și muzealizare publică; de evaluare/investigare critică și diseminare mediatică; de cercetare științifică și diseminare editorială, ș.a.m.d.) prin care Baia Mare a dobândit semnificative şi constante capacități de generare/susținere și promovare resurselor creative proprii și, respectiv, de polarizare şi absorbire (temporară sau/şi definitivă) a resursei umane din afară[8];
c) capacitatea de a promova „dincolo de spaţiul geografic propriu”, prin intermediul programelor educaţionale proprii, „un fel de export de know–how” care reprezintă şi el un apanaj al „centrului, pentru că centrul este cel ce produce iar periferia este cea care consumă”[9];
d) impactul produs atât înspre interior cât şi înspre exterior de reţeaua propriului „aparat instituţional complet” asupra activizării domeniilor „unei vieţi artistice dinamice, complexe şi iradiante”[10].

Deşi astăzi poate fi mult îmbogăţită şi nuanţată, concluzia exprimată atunci consider că îşi păstrează intactă viabilitatea: „(…) aceste condiţii fiind îndeplinite, Baia Mare poate şi trebuie să fie definită ca un autentic centru artistic deoarece putem afirma, în deplin acord cu Enrico Castelnuovo şi Carlo Ginzburg, că şi Baia Mare este «un loc caracterizat prin prezenţa unui număr important de artişti şi grupuri semnificative de comanditari…gata să-şi investească o parte a bogăţiilor lor în opere de artă…»; că şi Baia Mare a fost «…înzestrat cu instituţii de tutelă, de formare şi de promovare a artiştilor, ca şi de distribuire a operelor lor.» Şi, tot în acord cu cei doi eseişti, trebuie să remarcăm că a trecut, iată, [peste] un secol de când s-a format la Baia Mare [şi în spaţiul de iradiere transilvănean] «…un public cu mult mai larg decât cel constituit din comanditarii propriu-zişi; un public care, departe de a fi omogen, va fi divizat în grupuri, înzestrat fiecare cu habitudini de percepţie şi cu criterii de evaluare proprii şi susceptibile a se traduce în aşteptări şi cereri specifice».”[11]

Ce fel de «centru» ? Poate că tocmai prin răspunsul la această întrebare firească putem surprinde mai clar acel caracter atipic al fenomenului de la Baia Mare. Născută din vigoarea impulsului iniţial al colonismului temporar de explorare, mişcarea artistică băimăreană s-a transformat rapid într-un colonism temporar de performare. În paralel, colonia permanentă a devenit principalul pivot al evoluţiei Băii Mari de la condiţia de spaţiu–satelit care a gravitat orbital în jurul centrului de referinţă (Münchenul), la statutul de centru–alternativă viabil, cu o capacitate de atracţie regională exercitată asupra unui spaţiu geografic transfrontalier şi asupra unor spaţii culturale suprapuse, internaţionalizate. Privind-o fie şi numai din perspectiva acestei complementare implicări în spaţiile român şi maghiar, mişcarea artistică băimărenă poate/trebuie să figureze – in integrum – în panoramele istoriilor de artă ale ambelor culturi. Iar la acest fond vin să se adauge iradierile sale cultural–artistice secundare, care ne conduc către alte spaţii culturale europene, în Polonia, Ucraina, Germania, Elveţia, Austria, etc.”.

Început în 1896, procesul de structurare a identităţii de centru artistic poate fi considerat ca deplin cristalizat cel târziu în 1924, odată cu recunoaşterea juridică a Statutelor Societăţii Pictorilor Băimăreni de către Tribunalul din Satu Mare. Prin raportare la proximităţile de geografie culturală cu care a angajat raporturi şi relaţii nemijlocite, centrului artistic băimărean i se pot identifica următoarele funcţiuni:

în plan zonal – la nivelul spaţiului transilvan extins – funcţiunile de model cultural şi instituţional iniţiatic, respectiv de centru de polarizare/recurtare şi de promovare a resursei umane specializate profesional;
la nivel statal/naţional – funcţiunile de: centru alternativ şi de dialog în raporturi cu centrele metropolitane (München, Budapesta, Paris, Bucureşti) şi/sau centre zonale (Cracovia, Odessa, Cluj, Kecskemét, Balcic, Szentendre, Iaşi, Timişoara); centru de polarizare/recurtare şi de promovare/„exportare” a resursei umane specializate profesional;
la nivel trans-statal/trans-naţional – funcţiunea principală de centru partener în procesele duale/complementare de absorbire/remodelare creativă a matricilor cultural–estetice aflate în circulaţie transfrontalieră, la scară continentală paneuropeană.
FURNIZOR DE SERVICII EDUCAŢIONALE ŞI DE CREARE A COMPETENŢELOR PROFESIONALE. În acest context, Centrului Artistic Baia Mare – prin însăşi poziţionarea sa în câmpul culturii artelor plastice din Transilvania – a fost şi rămâne de asemenea unul atipic, de un particularism cu totul singular.

Pe de o parte, el a îndeplinit multă vreme funcţiunea de „centru educaţional liber şi privat” de nivel similar/asimilabil – sau echivalent/complementar – învăţământului superior de tip academic: până în 1924 în postura de centru unic, apoi în tandem cu Şcoala de arte frumoase din Cluj (instituţie de stat: 1925-1933), ulterior cu Şcoala de arte frumoase din Timişoara (prin mutarea celei de la Cluj: 1933-1941). După 1950 funcţiunea educaţională s-a mutat în câmpul sistemului de stat: mai întâi (şi cu două intermitenţe) la standard de învăţământ mediu liceal, iar începând din 2000 (prin Secţia Arte Plastice din cadrul Universităţii de Nord) şi la rang de învăţământ superior academic, alături de instituţii universitare de stat din Timişoara, Cluj-Napoca, Sibiu, Arad şi Oradea.

Pe de altă parte, a alimentat centrele artistice zonale şi metropolitane cu resurse umane proprii (recrutate din arealul hinterlandului propriu), respectiv cu resurse umane atrase dintr-un areal variabil, dar larg, de geografii culturale distribuite pe harta Europei[12]. Acestor resurse umane le-a asigurat mai întâi o formare profesională parţială (de iniţiere, de perfecţionare complementară parţială), sau chiar completă (cel puţin în intervalele 1896-1930, respectiv începând din 2000 încoace), iar apoi le-a susţinut promovarea pe pieţele zonale, naţionale şi europeană. Dincolo de complexul context socio–politic, acest process paralel se originează înainte de toate în profundele schimbări ale artei europene postbelice. Şi este interesant de urmărit felul şi ritmul în care mişcarea artistică de la Baia Mare a răspuns stimulilor veniţi dinspre o evoluţie artistică internaţională bicentenară, evoluţie ce a pornit prin generalizarea practicii realismului plein air-ist şi a atins, astăzi, stadiul complicatelor dileme postmoderne.

Examinarea statistică la scara întregii funcționări istorice a Centrului Artistic Baia Mare – oricât de „rece” şi puţin obişnuită este în contextul unui discurs istoriografic de artă – este singura în măsură să ne ofere certitudini interpretative fundamentate pe rigoarea ştiinţifică a valorilor cantitative. Ea ne sugerează că tocmai procesele de permanentă adaptare a comunității artistice locale a marcat trendul evolutiv global al colonismului temporar băimărean. Combinând segmentele ante– şi post– 1944, obţinem o serie statistică lungă, care relevă succesiunea următoarelor faze:

o creştere puternică între 1896-1925 – practic o triplare a valorilor înregistrate în anii extremi ai intervalului, cu variații anuale moderate (Faza 1);
o mișcare regresivă accentuată între 1926-1939 (Faza 2);
relativa stabilizare între 1940-1962 la un nivel inferior (apropiat la un moment dat de pragul critic), care include variații anuale puternic polarizate și minima istorică absolută înregistrată în 1945, un pasager interciclu de creștere datorat vremelnicei funcționări a Școlii Medii de Arte Plastice (1950-1954), precum și o discretă tendință de creștere în anii terminali ai intervalului (Faza 3);
o nouă mișcare ascendentă între 1963-1977 ce mută la un etaj superior întreaga succesiune de valori anuale din interval (Faza 4);

a doua perioadă de declin, între 1978-1989, care conține și excepţia conjuncturală a maximei pozitive absolute înregistrată în 1988, dar și minima înregistrată în anul imediat următor – 1989 (Faza 5);
în sfârşit – o ultimă curbă ascendentă începe în 1990 şi tinde să se dezvolte progresiv până în zilele noastre (Faza 6).

Grupul de factori instituţionali a acţionat conjunctural şi pe termen mediu. Presiunile pe care le-a exercitat asupra colonismului temporar băimărean au derivat din propria stare de criză în care s-a aflat, vreme de câteva decenii, sistemul instituţional propriu, precum şi cel al relaţiilor cu centrele de referinţă. Reabilitarea structurală avea să conducă la reluarea ciclului de creştere, după 1957, prin menţinerea aceloraşi surse de alimentare a colonismului temporar: învăţământul propriu, capacitatea de stimulare a colonismului artistic individual, promovarea dirijistă a unor programe speciale. Ieşirea din criză prin mecanismele unei astfel de continuităţi rămâne unul dintre principalele argumente ce vin să contrazică ipoteza – îndelung invocată și colportată în istoriografia maghiară despecialitate – fracturării existenţei istorice la scară centenară a Centrului Artistic Baia Mare [13].

O discontinuitate există, totuşi. Numai că ea nu s-a manifestat în funcţionarea structurilor instituţionale, ci în sfera practicii artistice. După toate evidenţele, ea s-a născut din fondul acutei crize de modél cultural traversată la Baia Mare între 1926 – 1965, şi s-a cristalizat lent, pe parcursul îndelungatului proces de marginalizare/înlocuire a tutelei plein–air – ism originar, tutelă devenită la un moment dat anacronică. Rezultatul firesc s-a tradus prin periferizarea aşa-zisei „peisagistici băimărene” în favoarea unor modéle intelectualizate, inspirate din recuzita avangardei târzii şi, mai apoi, a postmodernismului. Această schimbare de modél cultural a favorizat, ea însăşi, ieşirea din criză a colonismului temporar care, dincolo de o vizibilă revigorare cantitativă în ultimele decenii, pare să fi dobândit şi o identitate diferită.

FURNIZOR DE COMPETENŢE PROFESIONALE GENERATOARE DE PIAŢĂ A BUNURILOR SIMBOLICE. Colonismul permanent oferă o imagine globală substanţial diferită.

Rădăcinile profesionismului artistic local, la care au contribuit deopotrivă coloniştii indigeni şi coloniştii rezidenţi, au fost fixate între 1880-1900 prin stagiile de pregătire academică şi prin carierele creative timpurii – desfăşurate în centre artistice europene precum München, Paris, Budapesta şi Madrid – de către Simon Hollósy, János Thorma, István Réti şi Károly Ferenczy, Béla I. Grünwald, Pál Benes, Arthur G. Verona, Edward Okuń, Cesar Herrer y Marcher, Konrad Krzyżanowski, Emil Pottner, Mstislav Dobujinski, ș.a.m.d.. Jenő Maticska avea să fie cel dintâi artist de origine locală format în învăţământul artistic băimărean şi primul exponent „pur” al Centrului Artistic Baia Mare. A urmat apoi promoţia de aur antebelică – prima „serie” de avangardişti – întovărășiți îndeosebi prin consecinţele stagiilor lor de formare şi performare petrecute la Paris de vârfurile grupului: Tibor Boromisza, Sándor Ziffer, Sándor Galimberti, Csaba Vilmos Perlroth. „Filiera franceză” a fost dublată de cea germană (München, Berlin). Rolul major a revenit însă „filierei budapestane” care a polarizat, până în 1918, majoritatea covârşitoare a coloniştilor permanenţi, exemplele marcante – aparținând deopotrivă filierei tradiționaliste și filierei avangardiste – fiind cazurile lui János Krizsán, András Mikola, Erik Bienerth, Jakab Zoltán, respectiv ale celor trei fraţi Ferenczy – Valér, Noemi şi Bénjamin. Un caz aparte, oarecum asemănător cu cel al lui Jenő Maticska, produs aproape exclusiv băimărean, îl reprezintă Alexandru Duma (mort prematur pe frontul galiţian, în primul război mondial).

Apoi, patru importante personalităţi şi-au lăsat amprenta asupra anilor ’1920 la Baia Mare: Eugen Pascu (expresionist de talie europeană, căzut într-o nemeritată uitare), Dimitrie N. Cabadaieff (şcolit la Sofia şi Veneţia, şi expozant frecvent la manifestările Tinerimii artistice de la Bucureşti), Grigore Negoşanu (format şi activ la Bucureşti, München şi Paris), respectiv Hans Mattis Teutsch (brașoveanul „naturalizat băimărean” pentru 3 ani !).

Un „al doilea val” – compus deopotrivă din avangardişti şi tradiţionalişti – s-a „forjat” prin anii 1913-1925 alternativ – în centrele artistic metropolitane Budapesta, Bucureşti, Paris şi respectiv la Baia Mare, acolo unde s-au şi manifestat mai apoi, pătrunzând pe scenele artistice naţionale şi europeană: Eugen Pascu, Sara Égly, Gheorghe Florian, István Boldizsár, Sándor Szolnay, Dávid Jándi, Traian Bilţiu-Dăncuş, Tasso Marchini, Oszkár Nagy, Vincent Korda, József Klein, Gizella Dömötör şi Hugo Mund,.

Anii ’1930 –anii de declanșare a prelungitei „crize interne” a resurselor umane – îi aduc în scenă pe localnicii Gheza Vida, Lidia Agricola şi Constantin Dipşe, iar dintre rezidenţi pe Peer Merloe (danez naturalizat în România) şi sotia sa tapisera Didie Merloe, Petre Abrudan, János Kmetty, Antónia Csikos, în vreme ce noutăţile anilor 1940-1944 s-au numit Iván Szilárd, François [Ferenc] Gáll şi János Pirk.

Prefigurată de numărul în creştere al artiştilor locali educaţi, în deceniile şase şi şapte, în mediile academice din Cluj şi Bucureşti (Alexandru Şainelic, Agoston Véső, Traian Hrişcă, Mircea Hrişcă, Mihai Olos, etc.), o nouă curbă ascendentă marchează reluarea procesului de creştere a colonismului permanent prin absorbţia unor noi și noi contingente de artişti rezidenţi. De altfel, ieşirea din criza proletcultistă, apoi integrarea avangardei târzii şi emergenţa valorilor postmoderne sunt îndatorate, într-o măsură considerabilă, acestui important aport de capital uman proaspăt şi dinamic. Astfel, generaţia ‘50 i-a adus în prima linie pe József Balla, Gyula Dudás, Gheorghe Chivu, Paul Erdös, Zoltán Bitay, Ida Mayer – Grumaz şi Walter Friedrich, ea devenind generaţia graficii. Generaţia ‘60 a venit cu un remarcabil grup de artişti, dintre care se disting Mihai Olos, Nicolae Apostol, Ilie Cămărăşan, Ion Sasu, Carol Kondrak, Traian Moldovan şi Gábor Törös (printr-o notă întrucâtva particulară, ea avea să devină generaţia sculpturii). Curba ascendentă a atins un nivel maxim absolut în anii ‘1970 şi s-a stabilizat într-un echilibru relativ prin exponenţii generaţiei ‘70 – indigenii Gheorghe Crăciun, György Madarassy, Gheorghe Makkara, Bertalan Kovács, respectiv rezidenţii Mircea Bochiş, András Szántó, Iudit Crăciun, László şi Edith Lugossi, ș.a., şi, respectiv, exponenții generaţiei ‘80 – indigenii Péter Hutira, Dorel Petrehuş, Vasile Corneştean, István Magyar, Cristina Pârvulescu–Cucu, Ioan Marchiş, respectiv rezidenţii Ioan Angel Negrean, Nicolae Suciu, Marius şi Lucia Atanase, Dan Dociu, Sándor József Atilla, Aurel Cucu, Rozalia Sütő – Péter, Viorel Nimigeanu, Christian Stroe, ș.a..

În sfârşit, intervalul celor trei decenii postcomuniste a venit cu un substanţial aport de „întinerire” a fondului de colonişti permanenţi, numele de referinţă fiind, deocamdată, Laura Ghinea, Marius Mureșan, Marcel Stanciu, Csaba Györi, Valentin Itu, Mirel Caița, Adrian Chira.

Ca o concluzie deschisă, pe temeiul argumentelor prezentate mai sus putem susţine afirmaţia că în contextul amplu al spaţiului transilvănean extins, Centrul Artistic Baia Mare a reprezentat şi continuă să reprezinte unul dintre cei mai activi factori de dinamizare a vieţii artistice moderne şi contemporane. Lecturând astăzi legatul istoric al acestui proces colonist ce cunoaşte o renaştere spectaculoasă în era postcomunistă, principalul ideal ce ni se transmite spre conservare şi perpetuare este depozitat în ideea comunicării şi solidarităţii artistice paneuropene. Este un ideal major, este până la urmă un autentic model istoric precursor, a cărui actualitate putem şi trebuie să o citim din perspectiva procesului integraţionist european ce se derulează cu atâtea febrilități și contradicții în zilele noastre.

Dr. Tiberiu ALEXA

——-

Note

[1] Dintr-un repertoriu bibliografic deosebit de bogat în special în câmpul istoriografic maghiar, pentru problematica reexaminată a întemeierii şi evoluţiei coloniei de artă de la Baia Mare este de reţinut în special masivul volum editat de Géza Csorba, György Szücs et al., Nagybánya művészete. Kiállítás a nagybányai művésztelep alapitásának 100. évfordulója alkalmából. Die Kunst von Nagybánya. Ausstellung zur Hundertjahrfejer der Gründung der Künstlerkolonie von Nagybánya. The Art of Nagybánya. Centennial Exhibition in Commemoration of the Artists’ Colony in Nagybánya, Magyar Nemzeti Galéria 1996. március 14–oktober 20., Ungarische Nationalgalerie, 14. Märtz–20. Oktober 1996, Hungarian National Gallery 14. March–20. Oktober., [f.l. Budapest], 1996 [album şi catalog].

[2] Cf. Alexa, Tiberiu, „O incursiune neconvenţională în istoria Centrului Artistic Baia Mare”, în Tiberiu Alexa, Traian Moldovan, Mihai Muscă, Centrul Artistic Baia Mare. 1896 – 1996. Expoziţie organizată de Muzeul de Artă Baia Mare cu sprijinul Guvernului României • The Baia Mare Artistic Centre 1896–1996. Exhibition held by the Baia Mare Art Museum with the support of the Romanian Government, Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Maramureş – Muzeul Judeţean Maramureş, Baia Mare, [1996, album şi catalog de expoziţie]: în continuare Alexa 1996.

[3] Cf. Tiberiu Alexa, Baia Mare – Şcoală, Colonie sau Centru artistic? Teză de doctorat, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1998 (în continuare: Alexa 1998).

[4] Antal Kampis, The History of Art in Hungary, London–Wellinghborough, 1966, p. 289.

[5] Raoul Şorban, „Centrul de artă de la Baia Mare”, în Centenar muzeal orădean, Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea, 1970.

[6]Cf. Alexa 1996, p. 37; 82.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p. 38; 82. Pentru detalii vezi şi Tiberiu Alexa, „Centrul Artistic Baia Mare (1896-2007). Trăsături identitare individualizate ale unui model european”, în Daniela Dâmboiu, Iuliea Mesea (coord.), Confluenţe. Repere europene în arta transilvăneană – Catalog de expoziţie. Palatul Brukenthal, Sibiu 2007, Editura Altip, Alba Iulia, 2007, p. 101-110.

[9] Cf. Alexa 1996, p. 38; 83; pentru detalii vezi şi paginile 15-34; 61-77.

[10] Ibidem, p. 38; 83.

[11] Enrico Castelnuovo, Carlo Ginzburg, „Dominaţie simbolică şi geografie artistică în istoria artei italiene”, în volumul colectiv Sociologia percepţiei artistice, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991, p. 223.

[12] În special din zonele Europei centrale, sud-estice şi de răsărit.

[13] Din 1990 încoace, câţiva istoriografi maghiari şi în mod special clujeanul Jenő Murádin depun eforturi editoriale sistematice (dar discutabile) pentru a acredita şi promova ideea „încheierii” istoriei colonismului artistic băimărean odată cu terminarea celui de al doilea război mondial şi încetarea efectelor produse de cel de al doilea Diktat vienez din 1940 (istoricul clujean scria recent despre „… valorile păstrate la origini [sic !] din activitatea de 50 de ani ale celei mai importante colonii de pictură din estul Europei…”: cf. Europa művésztelepei: Nagybánya. MűvészMalom, Szentendre 2005. oktober 1 – 2006. január 15, [album expoziţional], Szentendre Művészetért Alapitvány, Szentendre, 2005, p. 11).

——-

LISTA cu titlurile explicative ale imaginilor pentru: Tiberiu Alexa – Centrul Artistic Baia Mare: Trăsături identitare ale unui model european (II)

Baia Mare 1 = Vedere cu Centrul Vechi înainte de incendiul din 1905, fotografie, anii deceniului 1890, fotografie digitalizată © colecție privată.
München anii 1890 = Studenți ai Școlii Hollósy într-un atelier din München, fotografie © Magyar Szépművészeti Muzeum – Nemzeti Galléria, Budapesta.
Baia Mare 1903= Studenți – coloniști temporari budapestani în fața «Atelierului Școlii Hollósy» din parcul orașului, Baia Mare, 1903, fotografie digitalizată © colecție privată.
Baia Mare 1912 = Studenți – coloniști la «Atelierul Școlii Hollósy» din parcul orașului, Baia Mare, 1912, fotografie digitalizată © colecție privată.
Baia Mare anii 1900 = Câmpul Claustrului, Baia Mare, anii deceniului 1900, fotografie digitalizată © colecție privată.
Baia Mare 1916 = János Thorma împreună cu coloniști permanenți și temporari de la Budapesta, în fața noii clădiri a Școlii de Pictură, Baia Mare, 1916, fotografie digitalizată © colecție privată.
Brașov 2017-1 = Publicitarea Expoziției itinerante retrospective «Centrul Artistic Baia Mare – Fascinația reînnoirii: 1896-2017» organizată în parteneriat de Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»–Muzeul de Artă Brașov– Colecția privată «Lucian Pop» Târgu Mureș • comisar de expoziție: dr. Tiberiu Alexa / manager economic: ec. Adriana Rednic / curatori asociați: dr. Ioan A. Negrean • dr. Dorel Topan (Baia Mare) • Árpád Bartha (Brașov), Muzeul de Artă Brașov, 9 iunie – 24 septembrie 2017, fotografie digitală Ioan A. Negrean, © colecția Tiberiu Alexa.
Brașov 2017-2 → 13. Brașov 2017-7 = Expoziția itinerantă retrospectivă «Centrul Artistic Baia Mare – Fascinația reînnoirii: 1896-2017», Muzeul de Artă Brașov, 2017, fotografii digitale Ioan A. Negrean, © colecția Tiberiu Alexa.
1 Baia Mare 1917 = Coloniști temporari în excursie pe dealuri băimărene, Baia Mare, 1917, fotografie digitalizată © colecție privată.
Baia Mare 1918 = Coloniști permanenți și temporari în excursie la Ferneziu, Baia Mare, 1918, fotografie digitalizată © colecție privată.
Baia Mare 1923 = Expoziția personală Valer Ferenczy la atelierul artistului din Colonia Pictorilor, Baia Mare, 1923, fotografie digitalizată © colecție privată.
Baia Mare 1926 = Coloniști temporari de la București și Budapesta în curtea Coloniei Pictorilor, Baia Mare, 1926, fotografie digitalizată © colecție privată.
Baia Mare 1926 = Ștefan Dimitrescu și studenți coloniști în sesiune de studiu după model nud viu, Baia Mare, sala mare a Școlii de Pictură, 1926, fotografie digitalizată © colecție privată.
Baia Mare 1928 = Ștefan Dimitrescu și studenți coloniști de la Iași în excursie de documentare, Baia Mare, 1928, fotografie digitalizată © colecție privată.
Baia Mare 1929 = Coloniști bucureșteni în documentare pe valea Săsarului.
Baia Mare anii 1920= János Thorma cu soția în atelierul Colonia Pictorilor, Baia Mare, anii deceniului 1920, fotografie digitalizată © colecție privată.
Baia Mare 1930 = Coloniști studenți clujeni și bucureșteni în curtea Coloniei Pictorilor, Baia Mare, 1930, fotografie digitalizată © colecție privată.
Baia Mare 2019-1 → 46. Capodopere 23 = Publicitarea Expoziției tematice cu caracter retrospectiv «Capodopere muzeale – Achiziții & Restaurări: 2007-2019», organizată de Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare – prin contract de furnizare către Primăria și Consiliul Municipiului Baia Mare • comisar de expoziție: dr. Tiberiu Alexa / manager economic: ec. Adriana Rednic / curatori asociați: dr. Ioan A. Negrean • dr. Dorel Topan, Baia Mare, Complexul «Colonia Pictorilor – Galeria Hollósy, mai –septembrie 2019, fotografii digitale Ioan A. Negrean, © colecția Tiberiu Alexa.