60 de ani de la trecerea la cele veșnice a Episcopului Dr. Alexandru Rusu (22 noiembrie 1884 – 9 mai 1963)

În urmă cu 60 de ani, la 9 mai 1963, în închisoarea de la Gherla se sfârșea drumul pământesc al Episcopului dr. Alexandru Rusu. Creionarea unor aspecte din activitatea sa confirmă personalitatea remarcabilă a ierarhului greco-catolic, un lider autentic, model de organizator, persoană a deciziilor ferme și curajoase, a respectării principiilor și a refuzului de a face compromisuri.

***

Numit în fruntea Episcopiei Greco-Catolice a Maramureșului prin bula papală emisă de către Pius al XI-lea la 16 octombrie 1930, după agrementul dat de către autorităţile române, dr. Alexandru Rusu (22 noiembrie 1884-9 mai 1963) a depus, la 25 noiembrie 1930, jurământul de fidelitate în faţa regelui României, Carol al II-lea, după formula stabilită în articolul VI al Concordatului. A urmat, la 30 ianuarie 1931 consacrarea în Catedrala mitropolitană din Blaj, iar la 2 februarie instalarea ca Episcop al Maramureșului în Catedrala din Baia Mare (biserica având hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorită de protopopul Alexandru Breban fusese ridicată la rangul de catedrală odată cu înființarea Episcopiei, la 5 iunie 1930).

Până la numirea sa ca episcop, dr. Alexandru Rusu desfășurase la Blaj, începând cu anul 1910 (când a revenit de la studiile finalizate cu un doctorat în teologie) o activitate extrem de complexă și consistentă în plan ecleziastic, didactic, publicistic și administrativ.

Misiunea în noua postură a fost complicată, cei 18 ani (până la interzicerea cultului greco-catolic în 1948) fiind marcaţi, în proporţie covârşitoare de conjuncturi nefavorabile unei asemenea întreprinderi. Capacitatea de muncă şi vocația de lider a ierarhului s-au concretizat într-un efort organizaţional concret şi constant, derulat în contextul nefavorabil al Marii Crize Economice, ale cărei efecte s-au suprapus peste primii ani de funcţionare a noii eparhii.

Rezultatele demersului au fost certe din primul an de păstorire, 1931, cheia reuşitei organizaţionale reprezentând-o contopirea, într-un „tot organic”, a celor 239 de parohii care, până atunci, aparţinuseră unui număr de şase centre episcopale, dintre care trei situate în afara graniţelor României. Reorganizarea protopopiatelor, prin reducerea numărului celor româneşti de la 22 la 11 şi a celor rutene de la cinci la două o altă măsură viabilă, noua arondare menţinându-se pe tot parcursul existenţei diecezei. În acelaşi an au fost înfiinţate instituţiile centrale ale episcopiei, precum Capitlul catedral, Consistoriul episcopesc, Tribunalul disciplinar şi cel matrimonial de a II-a instanţă, Serviciul de conturi, Administraţia capitulară, Serviciul administrativ, Reuniunea diecezană de misiuni [1].

Ierarhia locală de instituire bisericească, alcătuită din protopopi şi parohi era esenţială pentru funcţionarea coerentă a celei mai tinere eparhii greco-catolice din România. De aceea, episcopul dorit să-şi apropie clerul încă de la prima luare de poziţie publică, prin Scrisoarea pastorală adresată cu prilejul întronizării din 2 februarie 1931, profesiunea de credinţă exprimată atunci fiind urmată pe parcursul celor 18 ani în care a condus destinele diecezei. Principial şi ferm, a impus meritocraţia ca principal criteriu de promovare a clericilor şi a manifestat o grijă deosebită pentru pregătirea profesională a acestora. În perioada februarie 1931-august 1940 au fost hirotoniţi preoţi 80 de absolvenţi şi licenţiaţi în teologie, plus cinci călugări, aceştia constituind resursa umană tânără care, împreună cu preoţii aflaţi deja în parohii, au asigurat fundamentul unei pastoraţii îndreptată înspre credincioşi [1].

Astfel, la mijlocul deceniului patru al secolului XX, Episcopia Greco-Catolică a Maramureşului se prezenta ca o structură viabilă în peisajul confesional al României, urmare a eforturilor energice ale ierarhului, susţinut de o elită clericală dinamică (295 de preoţi şi şase călugări în anul 1935), pe un fond de solidaritate confesională datorat numărului mare de credincioşi (365.732 la sfârşitul anului 1935) şi a faptului că majoritatea absolută a etnicilor români aparţineau confesiunii greco-catolice (301.876 grupaţi în cele 11 protopopiate româneşti). Doar în primii cinci ani de păstorire, ierarhul a efectuat 11 vizitaţii canonice, în cursul cărora a cercetat 268 unităţi (parohii şi filii) și a luat contact nemijlocit cu credincioşii, cunoscându-le problemele şi încercând rezolvarea lor [1].

Anul 1940 a adus modificări fundamentale în această paradigmă, pierderile teritoriale din vară având efecte grave, inclusiv asupra structurilor ecleziastice. Astfel, Episcopia Greco-Catolică a Maramureşului a pierdut mai întâi, în iunie 1940, 12 parohii situate în partea de Nord a Bucovinei, cedată URSS, pentru că, la 30 august, întreaga dieceză să ajungă între graniţele Ungariei, după al doilea „arbitraj” de la Viena. Instituţia nu a fost recunoscută oficial de statul ungar, fiind considerată o creaţie a „stăpânirii româneşti” de după 1918, statul său juridic rămânând ambigu pe tot parcursul perioadei 1940-1944. Mai mult, autorităţile maghiare au solicitat Sfântului Scaun o nouă arondare ecleziastică a Bisericii Greco-Catolice Române din Transilvania de Nord, căreia Vaticanul nu i-a dat însă curs.

Provocărilor de ordin juridic li s-au adăugat altele, precum expulzarea şi refugierea multor clerici. Faptul a determinat identificarea măsurilor organizaţionale pentru acordarea asistenţei religioase tuturor credincioşilor, traumatizaţi deja de schimbarea bruscă a statutului lor. Mobilitatea personalului clerical a înregistrat o dinamică neîntâlnită anterior, episcopul reuşind să stabilizeze situaţia, să-şi fidelizeze şi mai mult clerul prin diverse forme de promovare, dar şi să-l întinerească masiv, prin hirotonirea și numirea în parohii a 31 de preoți, pe parcursul celor patru ani în care eparhia a funcţionat în cadrul statului ungar [1].

Dificultăţile cu care s-au confruntat „slujitorii altarelor” în raport cu etapa anterioară, ca urmare a măsurilor legislative existente sau adoptate atunci în Ungaria au fost majore. Pe măsură au fost și rezolvările punctuale pe care ierarhul băimărean le-a identificat şi le-a transmis cu promptitudine clerului. Spectrul acestor probleme a fost larg, menţionând aici doar câteva: deposedarea arbitrară a Bisericii de terenurile primite prin reforma agrară românească, încercările de înlocuire a limbii române utilizată în serviciul religios, la catehizarea copiilor şi în coresondenţă cu organismele diecezane, presiunile pentru trecerea credincioşilor la ritul latin, condamnarea la închisoare a unor preoţi cu scopul de a-i intimida pe enoriaşi.

În acest climat restrictiv, unul dintre proiectele curajoase a vizat înfiinţarea şcolilor confesionale româneşti, ca răspuns la maghiarizarea realizată prin intermediul şcolilor controlate integral de stat. A fost un deziderat comun al episcopiilor unite de la Baia Mare, Cluj şi Oradea, până la 31 iulie 1941 fiind înregistrate, la ministerul de resort din Budapesta, 146 de cereri în acest sens provenite din localităţi care aparţineau jurisdicţional de prima eparhie menţionată. Niciuna din aceste solicitări nu a fost aprobată de autorităţi, deşi demersul avea la bază legislaţia existentă în Ungaria. Pe acelaşi palier, un alt obiectiv major a fost cel al asigurării învăţământului religios în şcolile de stat, important în contextul ofensivei culturale al statului ungar, care considera şcoala un instrument esenţial în procesul de omogenizare al naţiunii [1].

Imaginea creionată de sursele documentare este aceea a unei comunităţi care gravita în jurul Bisericii, a cooperaţiei şi presei, strategia asumată şi urmată fiind aceea de neparticipare la viaţa publică. Această linie de conduită, rezultată din coordonarea liderilor laici şi ecleziastici ai românilor din teritoriul ocupat a fost clară și eficientă în zona jurisdicțională a Eparhiei Maramureșului, unde activitatea organizaţională a episcopului Alexandru Rusu în perioada 1940-1944 a fost absolut remarcabilă. Curajul şi fermitatea manifestate în raport cu autorităţile statale, energia cu care i-a îndrumat pe preoţi în realizarea misiunilor mai complexe şi mai dificile decât în perioada anterioară l-au validat ca un lider autentic al românilor din zonă [2].

Acest rol a fost asumat şi după revenirea instituției în cadrele organizaţionale ale statului român, în condiţiile în care regimul politic comunist, instaurat dupa 1945, avea să pună în discuţie însăşi existenţa Bisericii Unite. Până la acel moment, episcopia a cunoscut alte momente dificile ca urmare a intrării judeţului Maramureş sub autoritatea Ucrainei Subcarpatice (28 ianuarie-aprilie 1945), mulţi clerici, alături de alţi membri ai elitei româneşti având de suferit, inclusiv prin privarea de libertate.

Într-un alt registru, ierarhul Alexandru Rusu a devenit, dintru început, una dintre ţintele noului regim politic din România, fiind supravegheat permanent prin intermediul serviciilor secrete. Mai mult, în octombrie 1945, o anchetă a Ministerului Cultelor, desfăşurată ca urmare a solicitărilor Frontului Naţional Democrat, încerca decredibilizarea ierarhului maramureşean, perceput ca fiind principalul oponent din zonă al noului regim [1]. Episodul poate fi analizat în corelaţie cu un alt eveniment, respectiv alegerile pentru demnitatea de mitropolit, din martie 1946, câştigate de episcopul Alexandru Rusu. Numirea era atributul Sfântului Scaun, textul Concordatului stabilind obligaţia notificării prealabile a guvernului în privinţa persoanei nominalizate. Puterea de la Bucureşti nu avea nici un interes pentru ca unul dintre cei mai vehemenţi critici ai săi să ajungă la cârma Bisericii Unite şi a amânat iniţierea procedurilor în acest sens, menţinând starea de provizorat (scaunul mitropolitan era vacant din iunie 1941) în interiorul structurilor acestei confesiuni.[3]

1946 a fost totodată, anul alegerilor parlamentare, importanţa clerului greco-catolic în, ecuaţia scrutinului fiind cunoscută, motiv pentru reprezentanţii Partidului Comunist de a monitoriza îndeaproape acţiunile acestuia şi de a încerca, prin diverse mijloace, neutralizarea reprezentanţilor activi şi cu influenţă în rândul credincioşilor. Rezultatul oficial al alegerilor a fost pus în discuţie public de ierarhul de la Baia Mare, dar speranţele de validare nu s-au împlinit, perioada următoare fiind marcată de intensificarea controlului asupra cultelor și de arestările oponenţilor, între care se numărau mulţi clerici.

În acest context dificil, Alexandru Rusu a transmis mesaje publice de susţinere a acestora şi i-a îmbărbătat permanent pe credincioşi, în apelurile sale fiind invocate permanent şeful Bisericii Catolice şi regele Mihai. Arhiereul a fost un dinast convins, exprimarea publică a fidelităţii monarhice fiind urmărită în lucrare începând cu momentul depunerii jurământului de credinţă în faţa regelui Carol al II-lea, la 25 noiembrie 1930, trecând prin alte momente în care a solicitat obţinerea sprijinului regalității pentru diverse proiecte ale diecezei, ultima exprimare în acest sens fiind în noiembrie 1947, când a adresat o telegramă regelui Mihai I, cu prilejul sărbătorii Sfinţilor Arhangheli, în care l-a asigurat pe monarh de devotamentul şi supunerea loială a clerului şi credincioşilor din eparhie.

Abdicarea forţată a regelui la 30 decembrie 1947 a făcut ca singurul actor important care mai putea fi invocat pentru rezistenţă să rămână Sfântul Scaun, însă nu pentru mult timp, scenariul denunțării Concordatului, pregătit anterior, derulându-se la 17 iulie 1948 [1].

Concomitent, puterea comunistă a pus în aplicare strategia care viza interzicerea Bisericii Unite, aceasta cuprinzând mai multe etape, inspirate în parte de experienţa ucraineană. Aplicarea integrală a planului aprobat de către eşalonul decizional suprem al Partidului Comunist este confirmată de analiza acţiunilor desfăşurate în raport cu documentele întocmite anterior. Punerea în retragere a ierarhilor Bisericii Unite (Alexandru Rusu la 17 septembrie 1948), reducerea numărului episcopiilor la două, constituirea „comitetelor de iniţiativă” pentru revenirea la ortodoxie, desfăşurarea „adunării de la Cluj” şi adoptarea unor documente pregătite anterior în laboratoarele puterii, primirea delegaţilor la Bucureşti de către patriarh şi membrii Sfântului Sinod care au validat adeziunea, toate aceste acţiuni s-au desfăşurat conform planului amintit anterior. Activitatea de semnare a trecerilor la ortodoxie, a fost declarată încheiată la 21 octombrie 1948, odată cu festivităţile organizate la Alba Iulia [4]. La o săptămână după aceasta, toţi ierarhii greco-catolici au fost arestaţi, împreună cu cei mai apropiaţi colaboratori (episcopul Alexandru Rusu a fost arestat la 29 octombrie, aceeași soartă având-o canonicii Gheorghe Bob, Ludovic Vida, Titus Berinde şi protopopul Vasile Câmpeanu).

În plan legislativ, ultima piesă din dosarul „unificării religioase” a constituit-o Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948, emis de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, prin care se constata încetarea existenţei organizaţiilor centrale şi statutare ale cultului greco-catolic. [4] Se încheia astfel primul capitol din istoria Episcopiei Greco-Catolice a Maramureşului, pentru ierarh, numeroşi clerici şi credincioşi începând cel al calvarului trecerii prin spaţiul concentraționar comunist.

Depuşi iniţial la reşedinţa Patriarhiei de la Dragoslavele, episcopii au fost mutaţi, în februarie 1949, la mănăstirea Căldăruşani. În ianuarie 1950, Alexandru Rusu a fost transferat la Ministerul de Interne, unde a fost anchetat până la 22 mai, când a fost readus la Căldărușani. Câteva zile mai târziu, împreună cu ceilalți episcopi și preoți, a fost încarcerat la Sighet, unde şi-au găsit sfârşitul Valeriu Traian Frenţiu (12 iulie 1953) şi Ioan Suciu (27 iunie 1953).[5] Episcopii care au supraviețuit (Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan) au fost eliberaţi condiţionat din penitenciarul Sighet la începutul lunii ianuarie 1955, internaţi pentru refacere la un sanatoriu din capitală şi apoi la Spitalul Floreasca, iar în mai 1955 au fost transferaţi la mănăstirea Curtea de Argeş, cu domiciliu obligatoriu, iar apoi la mănăstirea de la Ciorogârla.[6]

Un element distinctiv al perioadei l-a constituit mişcarea petiţionară a episcopilor adresată autorităţilor pentru abrogarea Decretului 358/1948 şi repunerea Bisericii Unite în drepturile anterioare, extinsă în anul 1956 la nivelul credincioşilor care au adresat numeroase petiţii Ministerului Cultelor.[7] Rolul episcopului Alexandru Rusu în această acțiune a atras atenția autorităților comuniste, care l-au separat de episcopii Iuliu Hossu și Ioan Bălan, fixându-i, în august 1956, domiciliu obligatoriu pentru 60 de luni la mănăstirea Cocoș, din județul Tulcea. Mai mult, la sfârșitul anului 1956 a fost arestat de către Securitatea din Galaţi, transferat la Cluj şi acuzat, alături de alţi preoţi implicaţi în mişcarea petiţionară, într-un proces politic finalizat prin sentința nr. 1203/3 iulie 1957 a Tribunalului Militar al Regiunii Cluj care-l condamna pe episcop la temniță grea pe viaţă. Recursul a fost respins de instanța supremă la 29 august 1957. Ulterior, prin aplicarea prevederilor Decretului nr. 5/1963, pedeapsa i-a fost comutată în 25 de ani temniță grea.[8]

Așadar, ultima etapă din viață (șase ani și patru luni) a petrecut-o în închisoare, la Gherla (1957-12 august 1958), Piteşti (13 august 1958-5 iunie 1960), Dej (6 iunie 1960-17 ianuarie 1963) și, din nou, Gherla (18 ianuarie-9 mai 1963).[6] Calvarul lungii perioade de privare de libertate, care a inclus 14 ani și șapte luni (între 29 octombrie 1948 și 9 mai 1963), dintre care 11 ani în închisorile comuniste (incluzând aici și perioada de patru ani și șapte luni în care a fost închis la Sighet, fără să fi fost condamnat, între luna mai a anului 1950 și ianuarie 1955), i-a șubrezit sănătatea.

A murit la 9 mai 1963, în penitenciarul Gherla, momentul fiind descris astfel de către un preot cu stagii îndelungate în închisorile comuniste: „înainte de a muri, episcopul Rusu s-a ridicat în coate şi a binecuvântat colegii de suferinţă. Deţinuţii din celulă (…) au rămas adânc mişcaţi. Prin pereţi au anunţat toată suflarea închisorii”.[9] Trecuse de 79 de ani (s-a născut la 22 noiembrie 1884), iar din 29 octombrie 1948 nu mai respirase aerul libertății.

Alexandru Rusu „nu a fost primul şi nici singurul episcop greco-catolic care a decedat în detenţie sau ca urmare a tratamentului brutal la care a fost supus în timpul anchetei, însă a fost singurul dintre episcopii titulari în 1948 care a fost arestat, acuzat şi condamnat de justiţia comunistă”.[8]

La 19 martie 2019 Papa Francisc a admis promulgarea decretului de recunoaștere a martiriului celor șapte episcopi greco-catolici români, între care și Episcopul dr. Alexandru Rusu, iar la 2 iunie 2019 a oficiat slujba beatificării lor, pe Câmpia Libertății din Blaj.

 Dr. Viorel RUSU

Referințe bibliografice:

1. Viorel Rusu, Eparhia Greco-Catolică a Maramureșului în timpul păstoririi Episcopului Alexandru Rusu (1931-1948), Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș, 2019.
2. Vasile Pușcaș, „Mărturia Episcopului Alexandru Rusu în fața Comisiei Hencke-Roggeri”, în vol. 80 de ani de la Dictatul de la Viena, Baia Mare, 2020, pp. 17-22.
3. Ioan-Marius Bucur, Din istoria Bisericii Greco-Catolice Române, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2003.
4. Cristian Vasile, Între Vatican și Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Editura Curtea Veche, București, 2003.
5. Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, „Decapitarea elitelor. Metode, mijloace, mod de acţiune”, în Romulus Rusan (ed.), Memoria închisorii Sighet, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2003, pp. 292-293.
6. Andrea Dobeş, „Episcopul Alexandru Rusu şi regimul comunist (1945-1963), în Revista Arhivei Maramureşene, Baia Mare, nr.1, 2008, pp. 99-100.
7. Ovidiu Bozgan, „Mişcarea petiţionară greco-catolică din 1956”, în Ovidiu Bozgan (sub redacţia), Studii de istoria Bisericii, Editura Universității din București, 2000, pp. 168-184.
8. Ioan Marius-Bucur, Culpa de a fi greco-catolic. Procesul episcopului Alexandru Rusu (1957), Ed. Argonaut/Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2015.
9. Alexandru Raţiu, Biserica furată, Ed. Argus, Cluj-Napoca, 1990.