Continuăm publicarea pe DirectMM.ro, în foileton, a romanului „Acei minunați ani” de Marian Ilea, un roman al copilăriei universale! Vă veți întâlni sâmbătă de sâmbătă cu personaje fabuloase, trăitoare într-un cartier de blocuri ale comunismului din: Mittelstadt, Felsőbánya, Baia Sprie. Vă dorim spor la lectură!
IX
vatelina curgea prin căptuşeala paltonului, câlţişori lunguieţi mirosind a umplutură de dormeză, uite, mă, banii, alege-l tu, şi-l cumpărase într-o seară aproape de ora închiderii, singur l-a ales, a stat la uşa din sticlă mirosind înăuntrul, a plâns când au vrut să închidă, taică-su se culcase pe recamier, faţa acoperită de ziar, picioarele mirosind a leşie, maică-sa era la o soră din capitală, vorbise cu ea la telefonul de la poştă, tot drumul cântase: Margasoiu îşi cumpără palton, nu lăsa banii din mână, fulgera peste copaci, ce-i drept îi cam convenea, văzuse unul în vitrină săptămâna trecută, de fapt Aurelia spusese: uite Margasioiule, ce palton frumos, i-ar fi stat bine, cu o căciulă de blană, cu nasturii închişi până la bărbie, se iritase pielea gâtului şi bărbia furnicată ca o urticarie, materialul aspru ca de pătură cazonă, nu, mai trebuia şi-un fular croşetat, îi ţinea în pumn parcă se şi umeziseră, buum tunase când trecuse pe lângă portarul spitalului, avea sute de chei agăţate pe o singură sfoară, închidea pacienţii şi se culca, o să ploaie, Margasoiule, nu mă speriu de fulgere, nu sta sub copaci, blocurile au multe paratrăsnete, de n-ar bubui aşa tare, ar fi vrut cât mai mult oxigen, cineva trăsese o petardă, alerga spre intrare, pe terenul cu piatră cubică Strâmbătură şi Năduşitu jucau fotbal, hai Margasoiule, degeaba l-au chemat, mingea mai că nu se zărea, cinci sute de lei şi patru bancnote de zece, plus un pumn de mărunţiş de trei, de unu, a trecut pe lângă ei ţeapăn, se vedea în iarnă înfofolit, cu Aurelia de mână cu oasele subţiri şi nervoase, n-avea stare mâna aia, faruri-faruri îi luminau, sub becurile străzii cădeau bulgării de zăpadă, ce palton frumos avea Margasoiu, greu şi călduros, aproape că-l cocoşa, şi ce fular croşetat până la călcâie, mai că-l împiedica, ningea cu bulgări mari, taful făcea pârtie, trecea ca un tanc, pe marginea drumului se aduna zăpada, părea că zideşte şoseaua, alerga ca şi-un animal tânăr ce nu cunoscuse niciodată pijamaua, laptele şi pâinea cu margarină
femeile se apucaseră de curăţenie, cârpele mari se lipăiau printre paltoanele rânduite pe cuiere, poate şi-o sută de paltoane să fi fost, magazinul se-nchisese de câteva minute, poate şi două sute de paltoane să fi fost, uşa magazinului se-nchisese de mult, nimeni, numai tanti vânzătoarea şi el, putea să încerce până dimineaţă, ăla-i cu mânecile prea lungi, ăsta-i larg, ăla-i scurt, ăsta-i strâmt, poate şi trei sute de paltoane să fi fost, uşoara umezeală de după spălare cât să aluneci, să valsezi de la un palton la altul, tra-la-la, la-la-la, dans, dans, apropiat, depărtat, doi paşi înainte, doi paşi înapoi, tra-la-la, la-la-la, şi nişte patine cu tot cu bocăncei, cu căciulă, cu paltonul închis până la ultimul nasture, cu lungul fular în vânt, alunecând pe sub felinare, pe gheaţă, în jurul Aureliei Knall, tra-la-la, la-la-la, în timpul orelor de pian când domnul profesor Voicu Filoreanu deschide fereastra, aeriseşte şi strigă: Patinează, copile, să nu cazi, ha-ha-ha, auzi să nu cadă, cum să nu cadă, şi către Aurelia Knal prietena lui secretă: un patinator trecut-a cu mare viteză, apropiat, depărtat şi Aurelia, o fi fost Margasoiu, n-o fi fost Margasoiu.
toată noaptea fuma portarul spitalului cu lumina stinsă, scuipa galben într-un galoş rupt, pacienţii dormeau, doar în spălătorul de lângă closet glăsuia câte cineva
„am şapteşpe ani de şcoală făcută numai în oraşul ăsta, băiete”
avea şi un cal costeliv alb cu care căra varza de la sere la bucătărie, gras ca un butoi
„sunt un învăţat, Margasoiule”
dormea pe o dormeză, mânca multă slănină, cea-hăis, fugi acasă că vine furtuna, putea să şi moară pe dormeza aia
ce bine era iarna, pe ăla din vitrină îl voia, tanti vânzătoarea se aşezase la o pianină şi cânta, cu bigudiurile prin păr, într-un halat de pluş de culoarea portocalei prea coapte, se îmbrăcase în faţa Margasoiului, se dezbrăcase în faţa Margasoiului, făcuse baie în vana de la etajul doi, movalie cu faianţa violetă, cu covoraş verde, plină cu spumă, ridicase un picior subţirel până la duş, Margasoiului ăla din vitrină îi trebuia şi n-avea cui spune, era frig, luase unul bărbătesc pe el, lung, atârna pe jos ca o mantie, se uitase la raionul de porţelanuri şi cristaluri,
portarul stinsese luminile magazinului, tanti vânzătoarea găsise lanternele, treizeci de lanterne aprinse deodată, în vitrină rămăseseră aprinse câteva veioze
el îi dăduse partitura, o şterpelise de la Aurelia din ghiozdan, dă-mi un solfegiu, poftim, încercăm o pianină, dă-mi şi versurile cântării, fără versuri nu cânt, dă-mi măcar o strofă, versurile le ştiu pe de-a rostu’, ce cânţi atâtea ore cu domnul profesor Filoreanu, Aurelia? Cântarea lui Călin-mortu’, Margasoiule, şi-i explicase, şi-l învăţase
acuma tanti vânzătoarea se pregătea de terminat, numai cu halatul ăla pe ea, bigudiurile se desfăceau din elastice, bucăţile de ziar cădeau din păr, poc-poc făceau rupându-se, i se umpluse capul de cârlionţi galbeni, zdranga-zdrang, cântarea lui Călin-mortu’, „je m’appelle Lucreţia cu lungile-mi tocuri şi cu puloverele mele de mohair şi cu cârlionţii mei aurii, mi se spune sărmăluţă”
unu Călin ca un lemn se-nţepenise/ nici faţă nu mai avea un ochi plesnit/ altul nu ştiu în ce se mai ţinea/ se golise de sânge şi semăna cu o mână de ghips/
dans, dans, tra-la-la, la-la-la
tanti vânzătoarea îl luase de mână, degete moi ca perniţele de labă de pisică, cu gheare, fără gheare, găsise cuţitul din oţel suedez şi-i arătase raionul alimentar, coborâse cu scara rulantă, o pornise apăsând pe două butoane
şi Margasoiu trecuse pe lângă ei care băteau mingea de câteva ceasuri fără să obosească, ia-l de unde nu-i, şi la compunerea de săptămâna trecută amândoi scriseseră, de fapt copiaseră de la Petrescu, dar puseseră şi de la ei ultima propoziţie, i se păruse Năduşitului că sună bine şi aşa au lăsat-o:
Cel mai bun prieten: Margasoiu are simţ tehnic, ştie lucruri despre lucruri. Noi îl ascultam pe Margasoiu, ne place să-l auzim, la vorbă seamănă cu un om bătrân,
dar Margasoiu e tânăr
comment t’appelles-tu?/ je m’appelle Năduşitu
comment t’appelles-tu?/ je m’appelle Strămbătură
profesoara tânără cu lungile-i tocuri: „je m’appelle Lucreţia”
Bucarest capitale de la Roumanie, ia să vedem, grande ville, theatres, opera et beaucoup de magasins…
poc-poc lungile-i tocuri, se spijinise de el, îl durea umărul, altfel buf ca din vârful cataligelor, cârlionţii ăia mirosind frumos a levănţică, a portocale şi a pivniţă cu mere, oprim câteva minute la electrice dacă nu te deranjează, nu-l deranja, cât pornise foenul, uscaţi şi aurii, i-ar fi atins, erau ai Lucreţiei vânzătoare, şi au ajuns la timp, n-ar mai fi rezistat umărul, poate o să i-l dea pe ăla din vitrină, atunci ar fi meritat
cuţitul din oţel garantat suedez, de vânătoarea, cu plăsele din coarne de cerb, lama din tabla conservei, boabe de fasole, bucăţi de cârnat în gelatină şi untură, fără grabă, cârnăciorul fiert, fasolea, sucul ăla căldicel, luaseră un reşou de la electrice, să te-nvăţ cum se taie ceapa, eşti tocmai la vârsta când poţi învăţa, felii-felii să mâncăm, bagă-n guriţă cu covrigel, spune-mi o poezie, zice tanti Lucreţia, sucul ăla îi curge pe bărbie în jos, se duce şi rujul şi pudra cu sclipici de pe faţă, rămân pârâiaşe gălbui ce se usucă repede, n-o să mă scârbesc niciodată de mâncarea asta, ce face taică-tău, doarme, maică-ta, doarme, conserve rânduite pe rafturi, acuma pare că-l apucă de urechi, spune poezia aia mai repede, oţelul garantat suedez taie conservele, un val de fasole murdăreşte podeaua, nu vrei să spui poezia aia, stai că-ţi arăt, o spui, n-o spui, tanti vânzătoarea sparge o sticlă cu suc de roşii, i-o arată, uită-te bine la culoare, căţeluş cu părul creţ, aş vrea acasă, am uitat şi de paltonul frumos şi de Aurelia Knall şi de iarna ce se apropie,
„una de-a ta, Margasoiule”
alţii se leagănă ca Năduşitu, el dacă n-avea sub cap mâna maică-sii…
„ăştia de la closet nu prea mă lasă să dorm, Margasoiule”, zice portarul
„una de-a ta, Margasoiule, şi repede”, zice tanti Lucreţia
uite-l că se ridică, o cută subţirică pe frunte, tanti Lucreţia alunecă şi dă cu fundul pe mormanul de fasole, i s-a rupt un toc, se prăbuşesc conservele
„ăştia-s mai rău ca copiii, Margasoiule”
„poate n-au somn”
„ştiu şi eu, doar m-am transferat de la o grădiniţă”
Margasoiu scrisese poezia pe ultima pagină a caietului de aritmetică, nu ştia nimeni de ea
„acolo somnu’ era somn”, zice portarul spitalului
„spune odată poezia aia”, zice tanti Lucreţia ridicându-se şi aruncând cât colo halatul de pluş, „când te gândeşti c-acuma m-am spălat”
„unde s-o fi ascuns şi Margasoiu”, zice Năduşitu
„l-o fi udat ploaia asta până la piele”, zice Strâmbătură
„aşa-i trebuie”, zice Năduşitu
„nu-i bine, că iară lipseşte de la şcoală”, zice Strâmbătură
cântecul şoferului: Strâmbătură în faţa volanului stătea/ din gură ca un motor bârâia/ săptămâni întregi pe fereastra autobuzului privea/ coteţul lui Loţi porcu’ şi bârâia/ şi-ntr-o seară acoperită de un lapte smântânit/ mirosind a afumătură de la fundul oalei/ eu când cresc mă fac şofer aşa să ştiţi/ pe horn fum gros de cărbune ieşea/
Margasoiu recită, se crede pe scenă cu toată harababura din jur, Lucreţia îi ţine lumina unei lanterne în ochi şi bine că nu-l aude Strâmbătură
„nu-i bine, Margasoiule”, zice Lucreţia vânzătoarea, „eşti hoţ de partituri, taie, taie, aici şi aici, altfel te spun”
„de-aici nu plec, degeaba insistă, dorm ziua şi tot nu mă las”, zice portarul spitalului
putea să stea câteva minute cu ei de vorbă, poate-i scădea din preţ, zice Năduşitu, nu să treacă de parcă n-ar fi fost, ei băteau mingea, şi lui îi plăcea în alte zile, n-avea el şutul numit folia-seca, ori înşurubatul mingii, că nu se prea vedea, ceva ceva tot se vedea, şi apoi aşa prieteni erau şi aşa colegi, doar se duceau zilnic să vadă cum creşte iarba în grădina lui Virci şi Margasoiu se bucura şi Năduşitu se bucura, pe Luşu nu-l interesa, Strâmbătură şi Cătană nu se bucurau, toată şcoala ştia, până şi Aurelia Knall îi invidia şi-i ura
„am o propunere pentru magazinul ăsta nou, Margasoiule, o să mă mai gândesc, o să reflectez, la studiile mele numai să cer şi obţin”, zice portarul spitalului
„je m’appelle Lucreţia, ia să vedem ce-a ieşit, Margasoiule”
bine că i-a luat lanterna din ochi, nu se mai vedeau de câteva minute decât cerculeţe mici cât boabele de fasole
Strâmbătură în faţa volanului stătea/ din gură ca un motor bârâia/ săptămâni întregi pe fereastra autobuzului privea,/ coteţul lui Loţi-porcu’ şi bârâia/ pe horn fum gros de cărbune ieşea/
„foarte bine Margasoiule, tres bien şi aşa rămâne”, zice tanti Lucreaţia vânzătoarea
mogâldeţe încotoşmănate, spre pământ aplecate, aerul îngheţa în apropierea buzelor, degetele picioarelor chircite în bocănceii cu două numere mai mici, alunecă şi cade, prins de subţiori şi ridicat, alunecă şi cade
„greu şi cu patinajul ăsta, băiete”, zice domnul profesor de muzică Voicu Filoreanu deschizând fereastra
„o fi fost Margasoiu, n-o fi fost Margasoiu”
nu mai era nimeni în magazin, în camera cu pianul, căldura „aici lucrez eu”, zice tanti Lucreţia arătându-i raionul de aţe
de-abia mai poate călca, fâşii de palton rămân înfipte în multele cuie ce ies de după tejghele
„ce cauţi în magazin, băiete”, zice domnul portar al magazinului, „bine că te-am prins”
„m-am adăpostit de ploaie”, zice Margasoiu
„pune ceva pe femeia aia goală, ce dracu”, zice domnul portar al magazinului
„dacă te spun lui taică-tău”, zice domnul portar al magazinului
„ce ţi-am spus”, zice domnul portar al magazinului, „numai să vreau şi după şapteşpe ani de şcoală făcută în acest oraş orice se poate, te cunoaşte lumea, domnule”
„pot să mai rămân, domnule?” întreabă Margasoiu
„du-te mănâncă ceva până stă ploaia”
„poate vroiai o conservă din carne de porc, Margasoiule”, întreabă tanti vânzătoarea Lucreaţia scoţându-şi cârlionţii din spatele rochiilor de gală
„nu l-am văzut, nu m-a văzut, je m’appelle Lucreţia”
măturase cu paltonul bărbătesc tot magazinul, se stricase şi stofa, o să-l oblige să plătească, a vrut palton, asta era rochie, el singur e prea mic şi nu poate să aleagă, o să vină cu cineva mai mare, de exemplu tatăl lui
ce mult s-ar bucura Aurelia, ăla din vitrină, cam aspru la pipăit dar frumooos
„n-am bani, Aurelia”, zice Margasoiu
„je m’appelle Lucreţia”
se făcuse cald, l-a ascuns în raionul de aţe, peste tejghea, n-a observat nimeni
„măi, tinereţe cu ochii roşii”, zice tanti Lucreţia
în vitrină prins în aţe, luminat atârna, de-afară se vedea mai colorat, parcă se apleacă departe de după nişte dealuri roşii arse de soare
„nu l-am întrebat nimic da’ nici n-a zis nimic”, zice Strâmbătură
„nu reuşeşte niciodată”, zice Năduşitu
„îl nimereşte pe dreptul cu stângul şi dă de pământ”, zice Strâmbătură
„îşi strică paltonul şi fularul”, zice Năduşitu
„paltonu-i fain”, zice Strâmbătură
„e un încrezut”, zice Năduşitu
„să se ridice singur din zăpadă”, zice Strâmbătură
„noi nu-l ajutăm”, zice şi Năduşitu
e iarnă, e ger, de-acuma Margasoiu trece ca o nălucă prin faţa ochiului ferestrei
patinatorul opreşte cu eleganţă şi Năduşitu poate visa urât, patinatorul opreşte într-un arc de cerc perfect şi Strâmbătură poate visa urât
se făcea că… se făcea că… se făcea că…
erau printre maşinile dintr-o parcare, semăna cu aia din faţa farmaciei, cu paltoanele pe ei, baba ştirba trecea cu patinele cu rotile prin faţa uşii de sticlă de la intrare, printre maşini, o babă de ceară rânjea şi-i întreba de Loţi-porcu’, dacă mai trăia, apoi se topea ca o lumânare, întâi capul, lichidul negru prelins pe şosea ca o smoală era
la farmacia aia nu se vindeau paltoane
porcii semănau unii cu alţii, credeai că-i acelaşi porc dat la micit pentru anul viitor, îl chema Loţi-porcu’, aşa-l botezase nea Vicente ca să-l omoare mai uşor, grohăia aproape omeneşte, alb cu pete negre
Margasoiu singur îşi cumpărase paltonul, pe ăla din vitrină, tanti Lucreţia, zisese arătând cu degetul,
ce mai, cu carourile alea mici ca tăbliţele de şah cu magnet, tanti vânzătoarea se lăsase mângâiată pe cârlionţii moi, ieri făcuse baie în vana violetă, şi Margasoiu îşi amintise de biberonul cu rozeta ferfeniţită la margini, găsit nu de mult sub recamier şi de plânsul ascuţit al copilului de la etajul doi
era greu, îl durea braţul, şi era o zi călduroasă de ţi se făcea ruşine să spui că ţi-ai cumpărat palton şi Aurelia plecase într-o tabără de instruire undeva lângă un lac, aproape de o câmpie că-i trimisese o ilustrată şi nu se întorcea decât peste două săptămâni…
(Va urma)
Marian ILEA
Citește și
„Acei minunați ani” de Marian Ilea, partea a VIII-a (II)
