Secvențe băimărene interbelice (IV). Realități economice

Economia definește identitatea unei comunități. Faptul este valabil și numai dacă ne gândim la etimologia cuvântului, ”οἰκονόμος” (“legea casei”).

Prezentarea unor secvențe din evoluția urbei băimărene în perioada interbelică continuă cu episodul consacrat realităților economice surprinse pe baza literaturii de specialitate și a cercetării fondului iconografic din patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș.

***

Primul Război Mondial (1914-1918) a provocat scăderea producției industriale, exploatările miniere din perimetrul băimărean fiind într-un regres vădit. După Unirea Transilvaniei cu România (1918) proprietăţile care au aparţinut Direcţiei Regale a Minelor Baia Mare au intrat în proprietatea statului român (1919), fiind administrate de Ministerul Industriei și Comerțului prin Regia Întreprinderilor Miniere și Metalurgice ale Statului din Ardeal (RIMMA), creată în 1919. Consiliul Dirigent din Transilvania l-a numit, la 5 aprilie 1919 pe inginerul Alexandru Iancu (1874-1963) director al Minelor și Topitoarelor Statului Baia Mare.

În perioada interbelică instituția a avut în subordine: exploatările de aur și argint Valea Roșie și Dealul Crucii (Baia Mare); exploatarea de argint, plumb, cupru, zinc, pirite Baia Sprie; exploatarea de aur, argint, plumb, cupru și zinc Cavnic (Capnic, în terminologia vremii); exploatările de aur, argint, plumb, cupru Băiuț și Văratec; exploatarea de pirită Rodna Veche; uzinele metalurgice de la Firiza de Jos și Strâmbu; instalația de afinare a aurului de la Baia Mare.

În anumite perioade (de exemplu, după anul 1934) Direcția Minelor și Uzinelor Baia Mare s-a ocupat de extragerea și prelucrarea metalelor prețioase și neferoase din regiunea Baia Mare și Munții Apuseni. În 1937 instituția a devenit societatea pe acțiuni „Minele de Aur ale Statului din Baia Mare”, iar în aprilie 1940 Societatea ”Minaur”.

Cert este că, în activitatea RIMMA se pot observa două etape: prima, corespunzând anilor 1919-1925 când s-au raționalizat lucrările miniere, s-au deschis noi rezerve și s-au pregătit investițiile pentru etapa viitoare; a doua, cuprinsă între anii 1926-1940 când s-au realizat investiții importante, cu precădere în regiunea minieră Baia Mare.

Pe lângă segmentul economic, Baia Mare s-a integrat activ și în viaţa politică, socială şi culturală a României Mari. S-au pus bazele învăţământului românesc (inclusiv a celui gimnazial și liceal), au apărut publicaţii periodice în limba română, s-au dezvoltat asociaţii şi societăţi culturale, elemente de identitate deosebit de importante pentru oraş. Veniturile realizate din economie au permis continuarea procesului de urbanizare, caracterizat prin străzi pietruite, apă curentă, canalizare, electricitate, sistematizare urbană prin ridicarea de noi edificii şi recondiţionarea celor vechi sau amenajarea pieţelor agro-alimentare, lucrări realizate în bună parte din veniturile provenite din activităţile economice.

O altă componentă importantă a industriei din zonă a reprezentat-o Fabrica de acid sulfuric și produse chimice „Phönix” din Baia Mare. De menționat că baza platformei industriale a orașului își are începuturile în anul 1893 când au fost demarate tratativele pentru prelucrarea gazelor sulfurice provenite de la Uzinele Statului din Ferneziu. În felul acesta se încerca cucerirea pieței pentru glazura de plumb produsă la Ferneziu. În anul 1907 (2 aprilie) a fost dată în funcțiune, pe lângă topitoriile existente, o hală pentru fabricare a acidului sulfuric. În ianuarie 1908 a început producerea primelor cantități de acid sulfuric. Mica fabrică  „Phönix”  având un capital deținut de frații Weiser (Nicolar și Arthur) prelucra deșeurile și gazele sulfurice provenite de la Uzinele Statului.

În timp, capacitatea tehnică a crescut și s-a diversificat semnificativ  producția astfel încât, în anul 1925, terenul cu vechea Fabrică de stică Rheny, de la periferia de est a orașului a fost cumpărată de Societatea Phőnix din Ferneziu, respectiv de către frații Weiser, cu 3.ooo.ooo lei. În anul 1927, pe acel teren, s-a început construirea Fabricii de acid sulfuric şi produse chimice Phőnix.

Existenţa societăţilor miniere particulare, multe cu capital străin, cercetările geologice, reutilarea şi modernizarea instalaţiilor de extracţie şi prelucrare, descoperirea de noi zăcăminte şi creşterea productivităţii sunt doar câteve dintre elementele definitorii pentru perioada interbelică.

Dezvoltarea industrială a oraşului în anii interbelici a determinat o creştere numerică a forţei de muncă, a muncitorilor, ceea ce a atras după sine intensificarea şi diversificarea mişcărilor sociale. Pentru structura organizatorică a Fabricii de acid sulfuric şi produse chimice Phőnix S. A. luăm ca referință anul 1933 când a avut un director general (dr. Weiser Arthur) trei directori printre care ing, Weiser Nicolae și Weiser Oscar, un număr de 24 funcționari și „3 servitori”.

În același an se aflau în subordinea Fabricii Phőnix, Uzina „Lucaciu” (350-400 muncitori), Uzina Ferneziu (150-200 muncitori) și Minele de plumb și zinc Herja și Chiuzbaia (300-350 muncitori), numărul total al angajaților fiind de aproximativ 830 de persoane.

De menționat că, pe lângă minele statului (la care ne-am referit la început) existau și proprietăți miniere particulare, cu capital românesc și străin, precum Societatea „Petroșani” Baia Mare, Societatea minieră „Aurum” Valea Borcutului, Societatea minieră „Coroana de Aur” Nistru, Societatea franceză de mine de aur din Transilvania-Băița, Societatea minieră „Matei” Baia Sprie.

O premieră s-a înregistrat în anul 1925, când a început să funcţioneze prima instalaţie de afinare a metalelor preţioase din România, în subordinea şi în incinta Direcţiunii Minelor şi Uzinelor Statului Baia Mare care, după intervenţiile de retehnologizare şi amplificare din anul 1933, a devenit una dintre cele mai moderne din Europa. Instalaţiile au funcţionat în acele spaţii până în anul 1967, când au fost puse în funcţiune noile instalaţii din cadrul Uzinelor metalurgice Phönix. O parte a vechilor instalaţii şi utilaje au fost duse în noua locaţie, dar o mare parte dintre ele au rămas, fiind păstrate in situ, încorporate astăzi în patrimoniul şi în spaţiile administrate de Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş. Acestea pot fi văzute în cadrul expoziției permanente „Minerit și civilizație în Maramureș”.

Cartea de Aur a Afinăriei din Baia Mare, important document manuscris, consemnează impresii ale vizitatorilor din perioada 1934–1951. Printre acestea se regăsesc autografele unor personalităţi ale vremii dintre care amintim: Constantin Georgescu, secretar general în Ministerul Industriei şi Comerţului, dr. Alexandru Rusu, episcopul Eparhiei Greco-Catolice a Maramureşului (cu reședința la Baia Mare), dr. Alexandru Nicolescu, Mitropolit al Blajului, dr. Ioan Costinescu, ministrul Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale, Eugen Dunca, prefect de Cluj, arhiereul vicar Vasile Stan, episcopul Eparhiei Ortodoxă a Maramureşului (cu reședința la Sighet) etc.

Prin conţinut, Cartea de Aur are valoare documentară ea ilustrând istoria evenimenţială desfăşurată în Baia Mare. Spre exemplu perioada ocupaţiei horthyste este consemnată cu însemnări în limba maghiară începând cu data de 9 septembrie 1940 şi terminând cu 16 octombrie 1944 (la 7 sept. 1940 trupele maghiare au intrat în Baia Mare, iar în 17 oct. 1944 a intrat armata română). Ultimele însemnări făcute în anul 1951 probabil sunt şi ultimele făcute în perioada în care instalaţiile de afinare puteau fi vizitate.

În primele decenii ale secolului XX cea mai intensă activitate minieră productivă se desfăşura pe Valea Roşie, unde exista cea mai lungă galerie din Transilvania, de 9000 de metri. Această mină avea un decovil (cale ferată îngustă, provizorie, cu șinele așezate direct pe teren) cu vagonete de metal, dar transportul s-a făcut până în 1928 tot cu calul. În acel an s-a construit o linie ferată de la Dealul Crucii la Valea Roșie și apoi la Săsar, care era deservită de locomotive Diesel. Mina a fost condusă atunci de inginerii Lenghel și Roșu și avea 600 de muncitori.

Din anul 1926 a funcționat Mina „Petroșani” (Mina Săsar de mai târziu) condusă atunci de ing. Gael și ing. Schmidt. Mina aparținea puternicei și influentei Societăți particulare „Petroșani”.

Mina Dealul Crucii (aparținând statului) avea o adâncime de 332 m, cu 8 orizonturi, la conducere fiind ing. Isaică și conductorul Gönczy Iosif. Galeriile minei aveau o lungime de 2.000 ml, pe care se deschideau altele pe o lățime de 80 m.

Existenţa societăţilor miniere particulare, multe cu capital străin, cercetările geologice, reutilarea şi modernizarea instalaţiilor de extracţie şi prelucrare, descoperirea de noi zăcăminte şi creşterea productivităţii sunt doar câteva dintre elementele definitorii pentru perioada interbelică.

Dezvoltarea industrială a oraşului a determinat creşterea numerică a forţei de muncă, dar și o pregătire profesională superioară, o nouă deschidere politică şi culturală: Acestea s-au reflectat în organizarea muncitorilor şi în formularea revendicărilor.

Pregătirea profesională se realiza în cadrul Școlii Miniere a Statului, al cărei director (și profesor de fizică și metalurgie) a fost inginerul Alexandru Iancu, personalitate implicată în viața comunitară și din perspectiva de director al Direcției Minelor (1919-1931), dar și de primar al orașului Baia Mare (iunie 1934-aprilie 1935).

În anul 1937 instituția s-a transformat în Școala de Conductori Tehnici Minieri și Chimico-Metalurgi, pentru care s-a construit (1934-1940) impozantul edificiu din actuala Piață a Revoluției din Baia Mare (imobilul avea să servească, în perioda 1955-1970, ca sediu al Sfatului Regional Maramureș, respectiv al Consiliului Popular Județean; a avut iarăși funcțiune educațională ca Institut de Subingineri, iar apoi a fost sediul Centralei Minelor, cu diversele denumiri ale acesteia, ultima find Compania Națională REMIN.

Criza economică declanşată în anul 1929 s-a resimţit puternic şi în Baia Mare. Reducerile salariale, concedierile, condiţiile grele de trai (mai ales a celor din domeniul mineritului), au marcat puternic cea mai mare parte a lucrătorilor şi a familiilor acestora. Sfârșitul crizei (1933), a determinat un reviriment și o dezvoltare economică susținută în Baia Mare. Casa de credit  „Casa Noastră”, cu un capital de 20 milioane lei, a devenit o instituție financiară dominantă in oraș.

Pe de altă parte, aceste realităţi economice nu au constituit o piedică în declararea oraşului ca staţiune climatică (1930), fapt care i-a adus numeroase beneficii şi o binemeritată notorietate publică.

De menționat este și faptul că, în Baia Mare se desfășura o intensă activitate economică îndreptată înspre folosul comunității, respectiv pentru satisfacerea nevoilor cotidiene ale membrilor acesteia. Astfel amintim existența unor unități productive precum: Fabrica de mobilă „Delta”, Atelierul de metale și sudură autogenă „Bernát Dezideriu”, Fabrica de săpun „Altnéder”, Fabrica de rom „Brach și Fiii” și chiar o Fabrică de jucării (Krausz Márton) situată pe strada Dr. Vasile Lucaciu (este numele străzii din perioada respectivă, dar și de acum).

Conform surselor documentare, în oraș funcționau 400 mici meseriași cu ateliere proprii, 137 magazine de desfacere, 55 bodegi și restaurante la o populație de 14.000 locuitori. În jurul concernului ,,Petroșani” (zona vestică) s-a construit un grupaj de clădiri identice numite „tizház” („zece case”), locuințe moderne pentru muncitorii întreprinderii, care au  existat până în 1976, când au fost demolate, pentru a face loc noilor blocuri de locuințe.

1938 a fost anul de vârf al producției industriale băimărene. La extracțiile de metale s-au înregistrat următoarele rezultate: 5142,885 kg aur, 9593,200 kg argint, 6402 tone plumb, 278 tone cupru, 6116 tone concentrat zincos, 13256 tone concentrate piritoase. Cei mai mari producători au fost: R.I.M.M.A.,  Societatea „Aurum”, Societatea Franceză de Mine din Transilvania, Tot aurul se prelucra la topitoria din Ferneziu și se afina la Baia Mare.

Iată doar câteva aspecte ale vieții economice (cu precădere, industriale) care pot creiona imaginea comunității băimărene și pot sugera atmosfera existentă în urmă cu doar 100 de ani.

Dr. Viorel Rusu – director Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Lucia Pop – muzeograf

*

SURSA FOTOGRAFIILOR: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Colecția de fotografii și cărți poștale ilustrate.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE (SELECȚIE)

Baron M., „Instalaţiile de afinare a aurului brut de la Baia Mare şi Săsar până în anii 40 ai secolului al XX-lea”, în Revista Arhivei Maramureşene, an III, nr. 3. Baia Mare, 2010.

Csoma Gheorghe, Baia Mare-670. Arcuri peste timp. Istoria orașului între 1918-1944, Baia Mare, Editura Helvetica, 2000.

Enciclopedia României, vol. IV, Economia Națională. Circulație, Distribuție și Consum, București, Asociația Științifică pentru Enciclopedia României, Imprimeria Națională, 1943.  Căpâlnean, V.; Sabău, I.; Oszóczki C.; Balogh, A.; Schrek, V., Îndrumător în Arhivele Statului judeţului Maramureş, Bucureşti, 1974

Kacsó C., Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş, vol. I, Bibliotheca Marmatia, 3, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş, Baia Mare, 2011.

Kacsó C, Pop L., Minerit şi civilizaţie în Maramureş, Colecţii Muzeale, II, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş, Baia Mare, 2010.

Krizsán P.P., Oglinda oraşului Baia Mare–Nagybánya Tükre, Baia Mare-Nagybánya, 1933.

Latiș Gh, A., Maramureșul și Ținuturile Sătmărene. Monografie, vol VI, lucrare dactilografiată, Baia Mare, 1970.

Rusu V., Pop L., Drumul Aurului. Afinăria din Baia Mare. Patrimoniul industrial, Seria „Muzeul Viu”, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş, Baia Mare, 2020.

Rusu V., Pop L., O istorie ilustrată a orașului Baia Mare 1800-1950. Mărturii documentare, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş, Baia Mare, 2020.

Studiu de potenţial privind patrimoniul industrial minier al judeţului Maramureş şi al oportunităţilor de valorificare a acestora în scopuri muzeal-turistice (proiect finanţat de Consiliul Judeţean Maramureş, coordonare redacţională: Carol Kacsó Dumitru Iştvan), Baia Mare, 2006.

Tökölyi C. Robert, Personalitățile Unirii din zona Baia Mare, în „Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 11, Baia Mare, 2018.

Citește și

Secvențe băimărene interbelice (III). Administrație și politică