„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a III-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Gravimetrul” de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

III

Marta Jancovici era vânătă. La ochi. Pe obraji. Carnea braţelor avea cerculeţe roş-albăstrii. De la coate până la umeri. Picioarele erau străbătute de linii lunguieţe, îngroşate pe anumite porţiuni, roş-gălbui. De o jumătate de an, seară de seară, în dormitorul familiei, Jancovici Pogan făcea scandal. Striga. Lovea mobilele cu picioarele. Ca un apucat. Spărgea pahare ori farfurii. Cio­burile se împrăştiau pe covor. Rămâneau până dimineaţa. Marta Jancovici se temea să le strângă. „Acolo să le laşi”, striga Jancovici Pogan. „Nu-ţi permit să le aduni. Să vadă şi să audă lumea cu cine sunt obligat să trăiesc”. Marta Jancovici nu înţelegea nimic. De dimineaţă până seara se învârtea în jurul lui Jan Jancovici. Îi dădea de mâncare, îl spăla, îl usca, îl ştergea cu prosopul. Nu mergea în pră­vălia de la parter. Să nu-l enerveze pe negustor. Jancovici Pogan aruncase pe fereastră cana cu porcuşorul verde. În curtea găinilor. În dimineaţa următoare, Jan Jancovici nu mai băuse laptele. „Unde e porcuşorul mieu”, suspinase Jan Jancovici, hotărât să nu mai pună în gură nici un aliment. Să moară de foame. La o săptămână, negustorul de textile adusese patru căni cu porcuşori coloraţi. Le cumpărase de la târgul de obiecte din sticlă, ceramică şi porţelanuri din Mateszalka.

Nu se mai putea suporta. „N-aş sta cu el, dragă Mar­ta, mai mult de cinci minute. Numai să încerce Wilhelm să mă atingă, cu o pană, că rămâne singur”, spunea Talia Korodi. „E revoltător, omul acesta a fost întotdeauna dră­guţ, venea la poştă, zâmbea, avea şi conversaţie şi, deo­da­tă, nu-l mai recunoşti”. Cele două doamne se sfătuiau în fiecare zi. Privind la Jan Jancovici, care se juca împreună cu Lutz Korodi. Într-o dimineaţă de august îl rugaseră pe Wilhelm Korodi să supravegheze joaca micuţilor. Urca­seră pe râu, înspre Pianul de Sus. La venerabila doamnă Ildi Bolony. Cumpăraseră fiertură de ciumăfaie. Un lichid amărui, descântat pentru cazul de pierdere a dragostei. Se puneau câte şase picături în ceaiul de dimineaţă. Al ne­gustorului. Treizeci şi două de zile. Cu pipeta. Pe as­cuns. Cu limba legată. Orice greşeală putea fi fatală. „Trebuie să încerci orice metodă, Marta. Se află în joc viaţa ta. Noi, femeile, n-avem voie să ne lăsăm. Altfel ajun­gem ca şi cârpele în mâna bărbatului”, zisese Talia Korodi.

Oasele negustorului de textile se muiaseră. Muşchii nu-l mai ascultau. Ameţea. Se credea bolnav. O iubea pe Talia Korodi. În secret. Îi era ruşine că simte o căldură în stomac de câte ori trecea pe lângă clădirea Poştei. Pândea jocul micuţilor. De la fereastra dormitorului. Îl urmărea pe Lutz Korodi şi-l simţea aproape de inimă. Ca pe un fiu. Pentru un negustor ca Jancovici Pogan, astfel de senti­men­te erau inadmisibile. Nu era permisă dragostea dintre un proprietar şi o chiriaşă. Seara urla mai tare. Lovea mai cu sete. Jancovici Pogan credea că i se apropie sfârşitul.

Marta Jancovici îşi comandase, prin poştă, lapte de castraveţi. „Trebuie să te înfrumuseţezi, să vadă bărbatul ce pierde, mă ocup eu de treaba asta. La început, vom scăpa de riduri”, spusese Talia Korodi. „Dacă nu ne îngri­jim, rămânem singure”. Laptele de castraveţi Balassa sosise pe adresa Taliei Korodi. Englezesc, scump şi mira­culos. Te ungeai pe toată suprafaţa pielii, te masai, ridu­rile se umpleau cu lichidul lucios. Dispăreau pistruii, bubiţele, zgrăbunţele, încreţiturile de la ochi. Pielea se înviora. Întinerea.

Jancovici Pogan n-avea vreme de prostii. Praful se adunase pe vitrine. Nu se mai vedea strada Malinovski. Plopul din faţa prăvăliei devenise o umbră. În fiecare zi, norii de praf amestecat cu siliciul de la exploatarea mine­reurilor se lipeau de suprafeţele netede. Seara, negustorii ieşeau cu furtunele legate la robineţii cu apă. Spălau, ştergeau, curăţau. Jancovici Pogan, aşezat pe scaunul de lemn cu spătar din piele, privea tejgheaua. Îşi lua rămas bun de la strada Malinovski. Era atins de slăbie. I se înceţoşase privirea. Avea dureri la ceafă. După ce sfârşea cu strada Malinovski, trecea la bulevardul Regele Fer­dinand. Urmau colegii lui, negustorii, oraşul şi Wilhelm Korodi.

Jancovici Pogan se vedea într-un sicriu frumos. Aşezat în curtea interioară. Pe masa la care se aşezau invi­taţii de sărbătorile Anului Nou. Lemn veritabil. Fusese o vrem­e când Jancovici Pogan apreciase lucrurile de calita­te, bine gândite şi bine realizate. Te ţineau o viaţă. În jurul sicriului se aşezaseră, cu feţe cernite de tristeţe, mulţii lui cunoscuţi.

Domnul Frankovits Leon, tipograful-librar din oraş, fusese rugat să ţină un discurs despre răposat. Avea dicţie. Ştia folosi cuvintele.

„Un om harnic,  gospodar, care lasă familiei lui un nu­­me prestigios, o avere considerabilă. Un om care n-a făcut de râs numele de Jancovici, atât de îndrăgit în tagma noastră. Eu trăiesc între coperţile cărţilor, lucrez cu sentimentele. Acest trup întins în mijlocul nostru a fost o carte deschisă, ca o capodoperă. S-a numit Jancovici Pogan. Acuma, el pleacă, dar capodopera rămâne în su­fle­tele noastre”.

Doamnele îşi suflau nasurile. Nu puteai face altceva. De câte ori vorbea Frankovits Leon la înmormântări. Lui Jancovici Pogan îi căzuse o lacrimă. O luase spre nas. Îl gâdilase. Se abţinu de la strănut.

Uite-l şi pe Jan Jancovici, continuatorul tradiţiei, mărunţel, slăbănog, ţinut de mână de către grăsuliul Lutz Korodi. Uite-o şi pe Talia Korodi, la braţ cu Marta Jan­covici. Ambele în negru. Jelindu-l pe răposat.

„De unde şi-or fi făcut rost de ciorapi cu buburuze negre pe ei”, se întrebă Jancovici Pogan. Uitând pentru o clipă de situaţia în care se afla.

Cioclii se pregăteau să bată cuiele. Aşezaseră capacul peste cel care fusese importantul negustor de textile, frak şi clak din oraş. În întunericul sicriului, Jancovici Pogan aştepta. Răcoarea. Loviturile de ciocan. Gata.

Jancovici Pogan se ridică. Împingea, cu umărul stâng, capacul sicriului. Înnebunea brusc. Spaima.

Negustorii fugeau pe strada Malinovski. O luau pe bulevardul Regele Ferdinand. Se opreau pe malul râului. Se grupau. Discutau.

Jancovici Pogan lovea mobilele. Deşira stofa din ma­terialele textile. Răsturna rafturile din prăvălie. Spărgea vitrinele. Lua capacul sicriului în spinare. Ieşea în strada Malinovski. Negustorii îl imobilizau. Îl legau cu fâşii din stofă de cea mai bună calitate. Ajungea la casa de nebuni.

În acest punct al povestirii, Jancovici Pogan îşi reve­nea. Pipăia tejgheaua din faţa lui. Privea rafturile pline cu textile. Îşi lăsa capul pe suprafaţa lucioasă. Îl podidea plânsul.

Sâmbătă, orele paisprezece, nouă aprilie, cer senin, vântul sufla cu doi metri pe secundă. Wilhelm Korodi nu mai putea amâna întâlnirea. Îşi fixă sub braţ geanta cu hârtii. Se aplecă în bătaia vântului. Câteva fire de praf îi pătrunseseră în ochi. Pişcau albuşul. Se şterse cu palma peste faţă. Prăvăliile de pe strada Malinovski erau des­chi­se. Se opri în dreptul magazinului de textile, frak şi clak. „Nici un pas înapoi”, îşi spuse Wilhelm Korodi. „Trebuie să intru. Să stau de vorbă. Omul are dreptul să ştie. După treizeci de ani de colaborare, era normal ca proprietarul să cunoască şi gândurile chiriaşului”. Se auzi clopoţelul de la intrare.

„Bună ziua, domnule Jancovici”, zise domnul Korodi.

„Ia loc pe un scaun, Wilhelm. Trage-l pe acela de lân­gă fereastră. Aşa. Ce cumperi?”, zise domnul Jancovici.

„Nimic. Am trecut prin zonă şi am zis să mai po­ves­tim, domnule Jancovici”, zise domnul Wilhelm Korodi.

„Ai făcut foarte bine, Wilhelm”, zise domnul Jancovici.

„Dumneavoastră, domnule Jancovici, cunoaşteţi, poa­te, Banca populară Patria”, zise domnul Wilhelm Korodi. „E o bancă pentru credit, comerţ şi industrie, o societate anonimă care dă şi împrumuturi, domnule Jancovici. Aia de pe bulevardul Regele Ferdinand. Clădirea cu două etaje şi ferestre mari, care s-a construit acum doi ani. Ei, bine, obişnuiam să trec pe la magazinul de lemne al băncii, pe la fabrica de ţiglă ori pe la prăvălia Consum. Toate aparţin minunatei iniţiative, domnule Jancovici. Şi, într-o bună zi, mi s-a oferit o oportunitate, un împrumut cu o garanţie salarială. Vă daţi seama, domnule Jancovici. Tocmai mie, un funcţionar obişnuit cu chiria, un oficiant la stat, deloc tânăr şi ajuns într-o poziţie atât de precară. Domnul director Brodeanu Perşinov, un om de suflet, m-a susţinut şi în data de patru aprilie a acestui an, acum o săptămână, am ridicat banii, domnule Jancovici. Dumneavoastră mă cunoaşteţi. Mai bine decât mă ştiu eu. A fost cea mai luminoasă zi din existenţa zbuciumată a lui Wilhelm Korodi. La două ore eram proprietar. Eu, Lutz Korodi şi Talia Korodi. Am venit să vă spun, domnule Jancovici, acest mic secret. Dumneavoastră puteţi să mă înţelegeţi cel mai bine. Dumitale îţi zic primul. Bineînţeles, după ce am anunţat-o pe Talia şi pe Lutz. Pentru ei am făcut-o, domnule Jancovici. Dacă rămâneam singur mi-ar fi plăcut să mă sfârşesc în cămăruţa din spate”, mai zise pe neră­suflate Wilhelm Korodi.

„E foarte bine, domnule Korodi. Am şi eu trei acţiuni la Banca populară”, zise cu răceală în glas Jancovici Pogan. „Când vă mutaţi?”

„În cincisprezece ale lunii, domnule Jancovici, dar vom plăti chiria până la întâi mai. E o casă mică, a unei văduve. În Pianul de Sus. E un început şi am venit să-ţi mulţumesc, domnule Jancovici. Dacă nu erai dumneata, cu sfaturile dumitale, n-aş fi izbândit niciodată. Aş fi rămas fără nevastă şi fără familie. Îţi rămân recunoscător şi îţi mai mulţumesc o dată, domnule Jancovici. La reve­dere”, zise domnul Wilhelm Korodi.

Şeful meseriilor orăşeneşti şi comunale se ridică de pe scaun. Părăsi prăvălia de textile, în fugă. Scăpase. Chiar a doua zi se puteau muta.

Domnul Jancovici Pogan rămăsese singur. Privi vitri­nele murdare. Se hotărî să-şi fixeze furtunul la robinetul cu apă. Să se apuce de curăţat, de frecat, de lustruit. O afacere mergea bine dacă te ocupai de ea. Cuprins de un entuziasm inexplicabil, îşi spuse că va ajuta comunitatea religioasă a minerilor oraşului, va contribui cu 800 de coroane pentru cel de-al treilea clopot al bisericii din cartierul Pianul de Jos. Turnătoria Novotny din Timişoara îl livrase. Comunitatea religioasă n-avusese toţi banii. Va pune şi Jancovici umărul şi punga la bătaie.

Marian ILEA

Va urma

Citește și

„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a II-a