Share
„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a VII-a

„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a VII-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Gravimetrul” de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

VII

Iudita Zsombori ieşise cu greutate din culcuşul nopţii. Douăzeci şi opt octombrie, duminică dimineaţa. Aerul rece din dormitor îi îngheţase vârful nasului. Roz. Borcănat. Cămeşoaia de noapte gălbuie, din material de cearşaf. Largă. Căzând în cute spre podea. I se vedeau picioarele groase, de la genunchi în jos. Iudita Zsombori iubea gingăşia propriei pieli. Şi-o spăla cu Borax Imperial. Scăpa de lucirile grase din bărbie şi de la şolduri.

Văduva tâmplarului Zsombori se sculă în fund, îşi căută cu degetele de la picioare, îndoite în bradul pode­lelor, pantofii de casă. Ăia cu bombeurile sparte, moşte­nire de la răposat. Se ridică înfrigurată. Parcă ar fi avut pe spinare lipitorile antireumatice din borcănaşul de pe tejgheaua farmacistului Wider. În prânzitor, lângă sobă, erau pregătite lemnele pentru focul dimineţii.

„Sunt fericită”, îşi spunea femeia suflând în surcelele care se aprindeau cu greutate. Soba n-avea tragere. Hor­narul nu trecuse, pe la văduvă, de o jumătate de an. „Bine că ştie să apară când e de încasat taxa”, mormăia Iudita Zsombori. „Am trecut pe-aici, e bine, doamnă, ştiţi, iarăşi a sosit timpul să achitaţi şi câţiva bănuţi pentru horn, ce să faci, trebuie să supravieţuieşti. Altfel e bine? E foarte bine, doamnă”.

Hornarului din oraş i se spunea Cucoana. Pentru că-şi legăna şoldurile şi pentru că vorbea cântat.

„La orele douăzeci şi treizeci am film. La cinema­tograful Urania. Mi l-a povestit Lutz Korodi aseară. Un film cu dragul de Paul Richter, slăbănogul, cu privirea de cocoşel senzual, gata să-ţi sară pe spinare şi să te asasi­neze. E o palpitantă dramă criminală, doamnă Iudita, cu întorsături foarte interesante”. Lutz Korodi ştia toate lucrurile pe care Iudita Zsombori le afla cu întârziere.

La cinematograful Urania, de pe strada Malinovski, alături de Richter mai jucau Fritz Kampers şi Harry Hardt. Lutz Korodi era drăgălaş şi bun. Povestea. Iudita închidea ochii. Acţiunea filmului se pornea. Ca pe ecran.

Greu cu aplecatul şi cu aprinsul focului. Când ai una sută şi doişpe kile, la pielea goală. Poţi să te dai cu tot Borax-ul imperial din regiune, că tot degeaba. Te apleci spre podea şi pe burtă apar cârnăciori subţiri şi un caltaboş gros, albicios, care îţi mănâncă suflarea.

Iudita Zsombori se lăsase sedusă. Cu o seară în urmă. În cârciumă. Acel Leontin Ghergaru o zăpăcise. O cutre­mu­rase. Profitase de cei şapte ani lungi, cu înserări pre­lun­gite, cu picuri reci prin streaşină, cu predispoziţii la insomnie, în care văduva supravieţuise fără bărbat.

Pentru ultima dată când se întâlnise cu goliciunea tru­pească a bărbatului fusese în jumătatea de ceas în care-l spălase pe răposat. Tâmplarul Zsombori confecţionase sute de sicrie. Lui uitase să-şi pregătească unul.

„Bărbatul e ca primăvara şi vara, doamnă Bölöny. Dumneata n-ai trebuinţe, le-ai depăşit, dar eu, Iudita Zsom­­bori, sunt goală pe dinlontru. Ca o toamnă poso­mo­râtă care cobeşte despre iarna preatimpurie şi grea”.

„Îţi lipsesc băile de la Lipik, Iudita. Faci patru scalde de rangul întâi, te scufunzi în iod şi-ţi trece. Te recomand unui amic de la Institutul de cură. Te aşteaptă la gară şi te vindecă de urgenţă”, zicea doamna Bölöny, înţelegătoare. Trecea o dată pe săptămână pe la cârciumăreasă. Dumi­nica, dimineaţa, înainte de slujba religioasă. O jumătate de oră de conversaţie. Cincisprezece coroane. Banii peşin.

„Miercuri e unu noiembrie, doamnă Bölöny, avem, în sala de spectacole de la Hotelul Coroana, o întâlnire cu opereta. «Grand Hotel» cu Marta Eggarth şi Karl Ettli­n­ger… Sosesc ciripirile şi rotirile. Simt ca un fior cultural, doamnă Bölöny”.

„Cultura, dragă Iudita, e o supapă, poţi să supravie­ţu­ieşti încă treizeci de zile după un spectacol de operetă”.

„Aveţi dreptate, doamnă. Aşa e. Joi sunt invitata lui Korodi, avem două bilete la concertul marelui Francisc Thury. Simt că ameţesc, doamnă Bölöny. Dacă fiecare săptămână ar fi la fel de plină…”

„Ne-am sufoca, Iudita”, mai spuse doamna Bölöny, gata de plecare.

„Vă aştept duminica viitoare, doamnă Bölöny”.

„Depinde de vreme, Iudita”.

Leontin Ghergaru. N-a fost cu o seară în urmă. Nici  cu două. Trecuseră aproape trei luni de zile. Neconsolată, Iudita Zsombori se gândea cu drag la fizionomia şugu­bea­ţă a tânărului. Când intrase în cârciumă, văduva îşi spuse: „marea dragoste a Iuditei tocmai trece pragul”.

În acele momente, negustorul Jancovici Pogan, cu mâ­na tremurândă, din pricina multor beteşuguri care-i chinuiau bătrâneţile, anunţase onor clientela că doreşte să transforme o bancnotă de cinci sute de coroane în mărun­ţiş.

„Am sosit, strigase Leontin Ghergaru, repezindu-se la masa negustorului. Leo, absolvent al şcoalei superioare de comerţ şi odrasla unei nobile familii din Zalău”.

„Care familie?” întrebase Jancovici Pogan.

„Ghergaru, domnule, bineînţeles. Adu încoace banc­nota şi aşteaptă”.

Gesturile tinereşti, smulgerea bancnotei din mâna lui Jan Jancovici îl determinaseră pe Lutz Korodi să afirme, răs­picat, că se crease un precedent periculos. Că atitu­dinea aceea trebuie supusă oprobriului public, înfierată de socie­tatea cetăţenească a oraşului.

„Afacerea miroase de departe a escrocherie ordinară. Simt că sunt la mijloc şi alte mârşăvii”, spusese şi negus­torul Jancovici Pogan.

Bancnota aia de cinci sute de coroane se trans­for­mase într-un chef cu lăutarii de pe Valea Metalului. La crâşma lui Gregor Neculae.

„Tânărul Ghergaru a intrat la mine în serviciu, la bodegă, sub un titlu fals, de absolvent la şcoala superioară de comerţ, seducându-mă. Când acest fals a apărut la lumina zilei, chiar când am avut dorinţa… i-am spus că nu mai poate rămâne decât în calitate de servitor personal. În calitatea aceasta mi-a produs multă pagubă şi am do­rit să mă abzic de el prin mai multe hotărâri subite. I-am şoptit adeseori să se îndepărteze imediat de Iudita Zsom­bori. Când am făcut control la inventar, s-a suit în tren, ca depărtarea lui să nu fie observată. Faptul că a plecat dintr-o altă gară dovedeşte multe.

E de bănuit că a plecat în Argentina, unde cunoştea pe unul, Schnoff, la Buenos Aires, ce-şi are domiciliul pe Calle Tucuman la numărul trei. Acela i-a trimis două scri­sori pe adresa bodegii.

«Vino în Argentina, Iudita, mi-a spus. Ai şansa înflo­ririi şi a unei poziţii sigure». Am refuzat să-l ascult.

Sunt distrusă, mă adresez autorităţilor pentru a-l des­coperi pe acest tânăr care am impresia că mai poate fi salvat. Doresc să-l mai aud spunând încă o dată memora­bilele cuvinte: «Peste oraşul acesta vremea trece fără să lase urme. Decât noroiul şi murdăriile»”.

(Va urma)

Marian ILEA

Citește și

„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a VI-a


Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.



Lasă un comentariu