Bătrânul se trezi târziu, abia atunci când ochii închişi începură să-l usture. O rază vioaie, gălbuie, strecurată pe după perdea, i se cuibărise pe pleoape. Ochii îl usturau de lumină, deci se gândi că nu poate fi decât târziu, trecute de ora opt dimineaţa.
Îşi strânse brăcinarul de la izmenele largi din pănură de cânepă, se întinse stând pe fund de-i pârâiră oasele pieptului. Sări direct în bocanci. Pe jos era rece. Acoperise podelele vechi cu un linoleu maroniu, ce imita parchetul. Linoleul era rece, ori era vară, ori era iarnă. Iarna, de cumva se scăpa desculţ pe el, răceala îi ardea tălpile.
Se aplecă ţinându-se de şale. Scotoci pe sub pat, căutând puşca. Se precipită scoţând cârpele după care era ascunsă. Nu vroia cu nici un preţ să întârzie.
Lumina dimineţii invadase odaia, poleind masa şi spătarele scaunelor. Speriat de întârziere, deschise fereastra, izbind-o mai să-i spargă sticla. Zărind vârful cenuşiu al stâncii se linişti.
Vulturul nu sosise încă!
Vulturul zilei aceleia de miercuri. Vulturul ce trebuia împuşcat pentru a-i izgoni coşmarul ce-l cutreiera cu paşi de fantomă, albindu-i nopţile.
Dar vârful stâncii era pustiu. Se bucură că nu se sparse fereastra. I-ar fi făcut o mică pagubă. Mai multă umblătură. Geamuri numai în oraş se puteau pune. În autobuz era înghesuială. Greu ar fi putut încape cu rama ferestrei în spate.
Rezemă puşca de perete şi se întoarse către laiţa pe care găleata cu apă era pregătită încă de aseară. Doar nu va ucide vulturul fără a fi spălat pe faţă. Apa rece îi primeni gândurile, alungându-i fierbinţeala somnului chinuit.
„În numele Tatălui, a Fiului şi a Spiritului Sfânt, Amin…” îşi încheie rugăciunea scurtă în faţa crucifixului. Vremea îl înnegrise. Numai în războaie şi în vremuri de mari răstrişte, de nevoi şi încercări este iertat a-ţi începe ziua fără a te spăla pe obraz şi a-ţi zice rugăciunile. Aflase aceasta de la preotul Crengaş. Se spovedise la el pe front. Crengaş era preot militar. Cu şcoală multă. Şi la Roma fusese în tinereţe. Se vorbea printre soldaţi că slujise o Liturghie cu Papa, când acesta s-a rugat lui Dumnezeu să ferească lumea de război.
Cu ochii la stâncă, începu să-şi lustruiască patul armei. Cârpa cu care-l ştergea se zdrenţuise de atâta folosinţă. Pentru mâine îşi va pregăti alta. Arma unui bun soldat trebuie să fie întotdeauna curată.
Pe zare, înspre sud, îşi făcuse apariţia un punct negru. Cât o nucă verde era de mare. Şi se tot mărea, apropiindu-se. Venea în cercuri largi şi, când ajunse cât un măr domnesc, făcu vreo patru-cinci cercuri. Văzu că este vulturul abia când ajunse cât o roată de car. Penele de pe spate sclipeau ascuţit în bătaia soarelui.
Bătând din ce în ce mai rar din aripile întinse, se aşeză, prinzându-şi ghearele de piatra zgrunţuroasă. Oscilă, lăsându-se de câteva ori pe spate, căutându-şi echilibrul cu aripile ce păreau nişte gube de sărbătoare. Încremeni în scurtă vreme, cu aripile strânse, se făcu una cu Stanul.
Luând puşca de lângă perete, Bătrânul îşi aminti că stâncii îi zicea Stanul Negru. Aşa o botezaseră cei din vechime, oamenii ce-şi duseră zilele în sătucul împrăştiat pe dealuri, pe sub pădurile de brad.
Luă linia de ochire încet. Graba era pentru neîndemânatici. Vulturul nu mai era pasăre. Se prefăcuse în piatră, pe care botul hulpav al vântului o modelase în milioane de ani. Un bolovan cât un miel de două săptămâni se desprinse şi, lovindu-se de câteva ori de peretele drept, se pierdu, desenând în aer semicercuri perfecte, printre afinarii din vale. Îi fu frică, gândindu-se că zgomotul de piatră lovită ar putea speria prada. Vulturul era obişnuit cu bufniturile dintre stânci. Întoarse doar capul clipind din ochi şi apoi încremeni din nou. Bucuria unei victorii apropiate îl inundă pe vânător şi i se strânse ghem în furca pieptului. Simţi o apăsare. Avea bai cu inima şi nu se putea nici bucura, nici întrista prea tare. Doctorul îi spusese că de nu respectă prescripţiile, inima ar putea face „pac” şi gata.
Ochi scurt, ca pe front. Nu mai avea rost să aştepte. Degetul nu mai tremura pe trăgaci. Zdrang, fiarele puştii bine unse glisară violent, iar praful de puşcă aprins zvârli glonţul în pieptul paserei.
Surprins, vulturul clipi din ochi, dar nu a curiozitate ca mai înainte, ci mânioşi, iar câteva secunde mai târziu, disperaţi. Sângele ţâşni, udând ghearele încovoiate. Dizolvă boabele de rouă de pe stâncă şi se opri în scobiturile adânci. Aripile fluturară moarte, părând mai mult că ar vrea să le arunce ca pe nişte zdrenţe putrede, decât să le îndemne la zbor.
Nu fu nevoie de al doilea foc. Vulturul se prăbuşi, urmând traiectoria bolovanului. Auzi afinarii trosnind.
Şi-l putea închipui devenind încet o cârpă moale, cu penele zbârlite, încâlcindu-se printre ramurile cu bobiţe albastre. Afinele erau coapte, chiar şi el mâncase ieri la prânz vreo doi pumni. Făceau bine la maţe. Din război venise cu o duodenită cronică. Cohortele de furnici negre, mărunte ca sarea, mirosind înţepător a oţet dulceag, aveau să-i ia cu asalt ochii gălbui în care se îndesa harnică moartea. În câteva zile, din trufaşa pasere nu vor mai rămâne decât oasele albicioase. Ploile le vor albi şi mai tare, iar şoriceii mici de stâncă vor roade zgârciurile. Penele le va împrăştia vântul prin găurile cu vipere.
Suspină mulţumit şi mai privi o vreme Stanul ce aştepta, precum un altar păgân, ghearele unei alte jertfe. Până mâine va putea sta liniştit. Sigur va veni un alt vultur. Vulturul zilei de mâine. Îl văzu căzând cu pieptul sfâşiat peste ceilalţi, speriind muştele. Ochitura trebuie să fie mai scurtă. Trosnetul oaselor zdrobite, roiul verzui ce bâzâia pe grămada de vulturi împuşcaţi îl făcură să zâmbească mulţumit. În fiecare zi, un alt leş sângerând se va prăvăli în prăpastie.
Apropiindu-se de sobă, se căută prin buzunare după chibrite. Lemnele de foc aşteptau doar flăcăruia pâlpâitoare. Aprinse coaja de mesteacăn cât o palmă închisă şi o vârî sub grămăjoara de aşchii. Puse oala de tocană. Va face mămăligă. Ceva brânză de oi va găsi în bărbânţa de după uşă.
„Apoi, domnule maior răsponzabil de zonă, io Băndură Ion, cu plecăciune şi mare încredere în partid, cu iubire de patrie şi conducător cum am învăţat la armată, că io numa armata am prins-o la comunişti, şcoala am făcut-o la burghezo-moşieri, vin cu consideraţiune să vă informez că numitul în buletin Mihai Crainic de la noi din sat, l-am scris satul săptămâna trecută când am informat, dară vă spui pân această notaţiune că înainte numitul a fost chiabur cu orice pământ, a fost căpitan în armata regală, apoi puşcăriaş, el îşi zice pân bufet, politic. Adicălea c-o fost deţinut politic pântru că fain frumos n-o vrut să predăie caii escadronului pe care-l comanda, la fraţii noştri de neam şi limbă (pă care o băgat-o-n şcoli dintr-a şăptea în sus, io oricum nu apucam limba şi de făceam şcoala, amu că n-am putut face numa două clase). Tata zâce c-am fost mai încet la cap, învăţătoru o zâs că-s prost, io pă tata nu-l pot întreba amu tomna cum o fo, da pă învăţător li-ţi întreba mnelorvoastre, că am auzât că l-aţi rădicat alaltăieri, după cum v-am încunoştiinţat io săptămâna cealaltă că are o carte în care îi huleşte pă bolşevici, care-s fraţii noştri din patruşpatru încoa. Că zâce el, până nu să gătă războiul, învăţătoru Gligan, că vai de-or vini ruşii îi bai, că şi-n Băsărabia o făcut prăpăd cu românii, că ar hi împuşcat mulţi, pă care o vrut să treacă Prutu către noi. Şi-n cuptior cu foc ar hi băgat ruşii pă români, femei cu prunci în braţe. Ceva carte tăt o avut Gligan, batăr nu aţi aflat-o la rădicare, o hi fost ascuns-o bine, banditu.
Da nu-mi hie nimnic, să revin la Crainic, de fapt el o predat caii, i-am dus noi, unitatea noastră, după ce ne-am întors din Jărmania, până-n port la Galaţi, unde i-am încărcat pă vapor. Căpitanu Crainic n-o vrut a sămna de predare, c-o zâs că-s caii noştri, că de ce să-i dăm la ruşi, că de când mă rog ne-ar hi ruşii fraţi şi o zâs el multe, cam tare pe multe. O zâs că s-a da pământ la ţărani, că trebe să li să dăie, că doară o luptat şi că ar trebui caii daţi la ei, că de la ei i-o rechiziţionat armata.
Am fost spus io că are pământ mult la noi în Hustura, mai are de la mă-sa şi-n Arşiţa oarecât, nu ştiu cât , da dacă-i cazul, m-oi duce şi m-oi interesa că nu-i mare lucru, dac-o avut pământ mult o fost şî exploatator, încă asta nu-i aşă mare bai, da în război pă aieştea pă care ne-o ştiut dă comunişti, ne-o persecutat. Nu l-o lăsat sufletu să ne dăie pe mâna Curţii Marţiale, ba că multe-am mai făcut, de ne-o băgat unde-o fo mai greu, să ne iasă măgăriile din cap.
La judecată o luat optusprăzăce ai, de-o scăpat numa cu vreo doi. Cum o ieşit din puşcărie, o vinit la casa părintească. De atuncea, împuşcă în tătă zâua câte-on vultur, la locu numit Stanu Negru. Îi aproape de casa lui, ce-o fo a părinţilor lui, Vasile şi Reghina, născută Petrean. O avut noroc Crainic, a lui o avut pământ mai cu soţie şi l-o putut purta la şcoli, nu ca pă mine. Ai mei, fie iertaţi, (mă scuzaţi dă misticismele aieste, domnu maior, da aşa-s învăţat de mic să zâc când vorovesc de cei morţi) o fost mai săraci şi cu prunci mai mulţi, că am fo unsprăzăce fraţi, că nu avem numa patru părechi de optinci, de merem pă rând la şcoală iarna, şi, dimineaţa, când să ieşim de rându nostru, trebe să aşteptăm până vineu înapoi care s-o trezât mai iute.
Mă-sa, Reghina, parc-o văd şi amu, mere cu desăjii cu mâncare la el la şcoală. Până la Dej mere pă jos, cu desăjii pă umăr. Mai încolo o făcut de ofiţăr şi i-o cumpărat tată-său on cal fain pă când o gătat şcoala, că aşa era atunci, ofiţerii trebuia să aibă caii lor. Şî amu mai cântă pă la bufet, da numa câteodată: „tunurile bubuie, munţii răsună”. Poate-i cântec regalist, nu-s precis de asta. Io, după cum mă ştiţi, şcoală multă n-am putut face, m-o dat ai mei la meserie. Acolo am dat de tovarăşii comunişti şi acolo sus la mnelorvoastre să ştie că am luptat pentru cauză, după cum ne-o spus tovarăşu ce-o vinit în ascuns de la Moscova, Iţig Mendelovici pă nume.
Da cu vulturii să ştiţi că-i drept, ieri şi miercuri, şi marţi am auzit puşcături. Am însămnat cu creta pă poarta şurii, pă din dos, să nu să prindă lumea cu ce mă ocup. Astăzi am numărat liniile, îs triisute patruzăci şi trii de vulturi puşcaţi de Mihai Crainic, fost ofiţer regalist şi fost deţinut politic.
Amu să nu credeţi că-n tătă dimineaţa nimereşte, de la mine nici nu să vede Stanu Negru, da la două trii zâle tăt ptică unu. Şi-i mult. Îi mult, domnu maior, de v-o avansat colonel mă iertaţi, io vă zâc cum vă ştiu, că de face mult aşă, rămâne tânăra noastră republică fără vulturi. Ăsta-i sabotor de cel mare, îi din neam de acela. Că şi tată-su, când o fost să-i ieie caii la colectiv, i-o dat pă nimică la ţâganii din Trestie, c-o zâs că decât la comunişti, mai bine pă mâna ţâganilor. Aista vre poate să-şi bată joc de ţară, să-i rămâie munţii fără podoabe, că aşa să zâce prin ziare că vulturii-s podoabele munţilor.
Ce dacă juma din munţi o fo a lui, făce două trii stâni cu oi strânsă de pă tăte satele de pă Râu în jos, di pă munţi o avut bani tată-su de l-o învăţat până o ajuns căpitan, da tăt munţii, îi munţii, pământu, horincia, batoza, vitele şi căpitănia l-o băgat în puşcărie.
Că dacă tata o avut pământ numa de-on picioicar, n-am putut învăţa, o trebuit să mă dăie la stăpân de mic, am fo de şapte ai. Stăpânu, Pişto-baci, hieraru vestit de la Podu Lăpuşului, o fost câinos. Îi drept că-mi dăde mâncare, era să zâc că aş supăra pe Dumnezău dac-aş spune că am flămânzât la coăcia de la Podu Lăpuşului, da io fiind ateu, după cum ie ordinu de la partid, cred că îl pot supăra şi să zâc în declaraţii c-o fo rău cu mine. Mi-o dat şi ce pute, on rând de haine bune pă an şi borduri răle de lucru, că le hâzăm cu funingine de la forje. De bătut, m-o bătut tare rău când m-o prins cu nişte manifeste ce mi le-o adus unu cu şapcă şi mi le-o dat să le duc la altu, tăt cu şapcă. Trebuie să ne-ntâlnim în Mănăştiureni la crâşma lu Moise. Pişti o văzut cum mă foiesc pă după şură într-o zi, când m-am înnoit să mă duc până-n Hustura să-mi văd părinţii. N-am avut io grija bătrânilor, da trebuie să scap oaricum să ajung la Moisă-n Mănăştiureni. Manifesturile le-am fost ascunsă-ntr-o claie şi, când le-am scos să le bag în straiţă, m-o prins stăpânu. M-o bătut de m-am scăpat, mă iertaţi, cu amândouă nevoile pă mine. Tata i-o pus în videre la Pişti să mă ţâie mai din scurt şi, de nu-s bun la lucru ori m-oi ţâne de măgării, să mă bată, că el vre să iasă om din mine şi nu biciznicătură.
Şi apoi Pişti-baci o zâs că de mă mai prinde cu drăcovenii comuniste, mă beleşte ca pă capră, că comuniştii-s de-al dracului şi tăţi puturoşii la care nu li-i drag lucru să fac comunişti. Pute pământu sub ei, da gându le-ar sta să schimbe rosturile lumii, da poa să le steie că le-a sta dejaba, ca la vulpe când să uită la coaile taurului pă imaş şi văzându-le cum să clătesc, aşteaptă să pice în iarbă, să le poată lua.
Vedeţi, domnu maior, cred că n-am greşit, iară Pişti o întors osia la Poarta Albă. Io l-am spus ce o zâs de noi, comuniştii, acolo unde o trebuit i-am făcut o hârtie ca aiasta unde, domn maior, am fost vejelent şi am scris tăt ce o zâs, din dungă-n dungă, cum ne-o spurcat partidu.”
Locotenent-colonelul Sebastian Bojoacă citise nota informativă stând pe o bancă în faţa Ocolului Silvic Hustura. Banca era din trunchiuri rotunde de brad, decojite. Ploile şi zăpada le înnegrise. De frică să nu se murdărească, îşi aşternuse batista sub fund.
Uşa clădirii era încuiată. Pădurarii erau în patrulare, iar şeful de ocol plecase cu o jumătate de oră înainte la o pepinieră, unde peste câteva zile aşteptau o inspecţie de la minister.
Bojoacă avea nevoie de un birou. Trebuia să studieze încă o dată nota, s-o analizeze şi apoi să formuleze întrebările. Pe Crainic îl va chema abia mâine după-amiază la interogatoriu, când spera că străzile din jur vor fi pustii. În Hustura, pe la patru după-amiază, lumea ieşea la pădure. Era vremea afinelor.
„…amu să mă scuzaţi, d-le Bojoacă, că lunjesc nota, da trebe ştiute tăte acolo sus. Io am fo comunist din născare. M-am jertfit pentru partid şi l-am slujit cu preţu pielii şi a două coaste, pă care mi le-o rupt Pişta Coaciu, cu o coadă de baros.
Vă mai informez că numitul Mihai Crainic, zâs, în Hustura, Bătrânu, nu ştiu de ce-i zâce aşă că nu-i pre bătrân, ţâne ascunsă-n Scriptură o poză cu rejile. Să făle în armată că-i pe on nume cu rejile şi io asta nu suportam. Poza o scoate sara, după ce-şi zâce ocinaşele şi sufla-n lampă şi o răzimă de ulcica de la flori. Ie poziţia de drepţi şi salută meletăreşte, cum făcem noi în trişnouă în armată, înainte de a să porni războiu. Scriptura o ţâne-n paile din pat, în strujac, la cap.
Mănţonez că io în armată, când să cânta cu trăiască răjile, adecă imnu regal, salutam fără voie, fără intenţiunea me, că de mă videu ofiţerii că dau coade, mă băgau la carceră, că aşe erau ofiţării burghezo-moşiereşti, printre care era şi susnumitul de care-i voroava aici…”
Bătrânul ajunse la „Plutonierul grăbit” înaintea plutonierului Vasile Coşovanu. Abia după o jumătate de ceas, acesta se aşeză la masă în faţa lui. Scoase pachetul din porthart şi i-l întinse lui Crainic pe sub masă.
„Azi am avut aripi de pui cu pireu din fulgi de cartofi. Ţi-am adus câteva aripi. Sânt cu piper şi sos cum îţi plac”, preciză, făcând semn către tejghea. Dorea două beri.
Vasile Coşovanu era şeful intendenţei la mica unitate de vânători de munte din Hustura. În război, tatăl său luptase în batalionul comandat de Mihai Crainic. Avansase până la sergent-major. După război, rămăsese în armată. În sătucul lui, de care abia-şi mai aducea aminte, era sărăcie mare.
„Două luni a durat şi să vin din Germania pe jos. În aceste două luni am mâncat mai puţin. Numai două pâini. Din alea, mici, îndesate, tărâţoase, de gândeai că mesteci între dinţi rumeguş aspru din lemn de stejar.
Veneau şi trenuri, da’ nu te puteai urca. Ruşii ne aruncau să poată ei veni. De ziceai ceva, una-două te-mpuşcau. Nu am mâncat să mă staur până-n Valea lui Mihai, unde ne aştepta Crucea Roşie cu mâncare. Mulţi au rămas pe drum. Slabi, nu au putut răbda foamea şi drumu’. Au murit ori i-au împuşcat ruşii. Câţi am rămas până la Berlin, am venit de acolo pe jos.”
Plutonierul Coşovanu lăcrima întotdeauna când îşi amintea de părinte. Tatăl lui fusese un om bun. Întotdeauna când se întâlnea cu Mihai Crainic, lăcrima. Îi salvase tatăl de la moarte, din groapa de obuz.
Plutonierul Ştefanca, şef de post în Hustura, îi prezentase declaraţia Bătrânului, scuzându-se că nu poate asista la anchetă, plecase grăbit. Motivase un accident în pădure, un TAF trecuse cu roata peste capul unui ruseac.
Declaraţia consta în două coli, scrise pe o singură faţă. Scrisul mare trăda un exerciţiu îndelung.
„…domnule plutonier, io nu împuşc vulturi, după cum m-o pârât unu’ altu’. Vulturii-i adevărat că mor, da’ nu împuşcaţi. Vin dimineaţa la Stanu’ Negru. Îi răcoare şi încă nu li să topesc penele. Că vulturii au pene de ceară. Când răsare soarele, ei se ridică. Zboară vulturiicătre soare, că domnule plutonier, vulturii îs liberi. Zboară, unde vreau ei zboară, nu ca noi, care suntem legaţi de una alta. Şi zburând, domnule plutonier Ştefanca, sus, ajung aproape de soare şi li să topesc penele. Aşa că pică vulturii, pică în prăpastie, ciupăliţi gata, ca şi puii din cazanul lui Coşoveanu, de la blocul alimentar de la vânătorii de munte, aşa că io mă duc, n-am vreme de stat, că-s încă multe de făcut în lumea asta şi io-s bătrân
de-amu…”
Maiorul băgă hârtiile în mapa de serviciu. Era convins că plutonierul voise să scape de anchetă. Va cerceta dacă în pădure chiar avusese loc vreun accident mortal. Va raporta superiorilor de la interne. Un miliţian de ţară nu este îngăduit a-şi bate joc de un maior al securităţii române.
Ca în toată Moldova, războiul voia să-şi lungească braţul necruţător, omorând şi după ce-şi dăduse suflarea. Foametea era mai crudă decât gloanţele şi bombele. Te omora încet, storcându-ţi vlaga, încâlcindu-ţi gândurile anemice.
Îi povestise cum căpitanul Mihai Crainic îl scosese dintr-o groapă în care căzuse, retrăgându-se urmăriţi de ruşi. Groapa era plină cu apă îngheţată. Căpitanul i-a salvat viaţa. Altfel ar fi murit. Îngheţat. Avea şi o schijă în piciorul drept, iar fruntea îi era zdrobită.
„M-a luat în cârcă, îi povestise, călca peste morţi. Se împiedica în curelele armelor ce erau împrăştiate peste tot. Aparţinuseră soldaţilor ce zăceau împrăştiaţi pe câmp. Eu am scăpat. În spital m-au îngrijit bine. Carnea din piciorul împuşcat îmi zburase. Glonţul îmi sfârtecase pulpa.
În 9 mai 1945 am ajuns la Berlin. Numai la margine. Nemţii se apărau cu ultimele puteri. Mulţi soldaţi dezertau. Speriaţi, înnebuneau. Ieşeau din tranşee şi, cu mâinele sus, se apropiau de liniile noastre. Pe care nu rezistau, ofiţerii lor îi împuşcau în cap cu revolverul. Vedeam soldaţi ruşi legând copii de nemţi cu funia şi trăgându-i după ei prin ruine. Fum, mine, sânge, moarte, groază, asta am văzut două luni de zile. Am mâncat puţin în două luni, abia trei pâini negre. Mici şi tari. Pâini militare.”
*
* *
„..da io de când vă zâc de vulturi, am uitat de puşcă. Păi dacă împuşcă vulturi, însamnă că are şi puşcă. Are puşcă, banditu’, îi zebeu ceoslovac, că i l-am văzut o dată. O ţâne ascunsă sub pat. M-am strecurat într-o sară pân fundu’ grădinii şi m-am uitat pă fereastră. O curăţa cu vergeaua. Pe ţeavă băgase o cârpă pe care o împingea înainte şi înapoi, tomna ca in armată. Vergeaua era puţin îndoită. De folosinţă, că-s mulţi ani de când s-o gătat războiu’…”
*
* *
Zile întregi privea pe fereastra îngustă. Doar patru laţi de palmă avea. Şi de lată şi de înaltă. O măsurase. Ce să facă toată ziua? Să se gândească la proces şi să se uite la cer prin cele patru ori patru palme de fereastră. procesul nu şi-l mai amintea. Doar vocea procurorului poporului îi zgâria circumvoluţiunile, precum un plug ruginit. Da, îşi împuşcase calul în port în Galaţi, înainte de a fi îmbarcat pe vapor.
Calul îl slujise tot războiul şi de ce să-l dea acum la ruşi. Nu voia să ajungă prin vreun colhoz de bătaie de joc la mujici. Sabotajul trebuia pedepsit cu moartea. L-au iertat. Clemenţa poporului. I-au dat temniţă grea pe viaţă.
Cum să nu urască vulturii? Ani de zile fuseseră singurele fiinţe pe care le zărise prin fereastra îngustă din zidul puşcăriei. Singurele fiinţe care erau libere. Puteau să zboare, să se aşeze pe care colţ de stâncă voiau. Gardianul care-i aducea terciul nu era fiinţă pentru el. Era o maşinărie, un robot dereglat. Deschidea vizeta, îi întindea blidul din tablă. Închidea înapoi. La trei-patru zile, deschidea uşa. Intrau deţinuţii care goleau hârdăul. Nu prea aveau ce goli. Mâncarea era slabă.
*
* *
În biroul şefului de ocol era cald. Inginerul privea pe fereastră. În capătul uliţei apăru Bătrânul. Bătea pas de defilare prin colb. Rarele pietricele zburau în toate părţile. În picioare avea bocanci militari. Din aceia cu talpă groasă. La dreptul i se desfăcuse plachiul din tablă de pe talpă. Se opri şi-l smulse şi din singurul cui în care se mai ţinea. Îl vârî în buzunarul vestonului decolorat. Puşca o rezemase de gardul Ioanei lui Petre.
Inginerul se trase un pas înapoi şi-l invită pe maior la fereastră. Îi făcu un semn larg cu mâna: „ haide, vezi banditul acela grozav pe care tu trebuie să-l anchetezi… trece acuma pe drum… are şi puşca la el… este îmbrăcat milităreşte, numai că n-are capelă… vezi cât de periculos este… ai grijă să nu păţeşti ceva, că ţara are încă multă nevoie de tine… de ăştia ca tine şi de îia ca turnătorul… numai aşa vor merge lucrurile bine, adică aşa cum vreţi voi, că binele-i cum vreţi voi, nu cum îi bine…”
Se trase mirat înapoi şi deschise fereastra. Acum se puteau auzi şi bufniturile bocancilor. Puşca nu sclipea, deşi era soare. „Nu se poate”, gândi, hotărând pe loc să nu-şi exteriorizeze mirarea. Era o puşcă din lemn. Foarte bine lucrată. Imita puştile de război Z.B. Parcă erau cehoslovace.
„Nu te mira, îi puşcă din lemn. Pe vremea ungurilor, se făcea pregătire militară cu ele. Jăndarii adunau feciorii din sate şi-i instruiau. Cu astfel de puşti, tinerii ţărani se pregăteau de război…”
Maiorul îşi amintea că în şură la bunică-său în Lechinţa aflase una după o bute. Toată vara se jucase cu ea, fălindu-se faţă de ţâncii de pe uliţă. Atunci hotărâse să se facă ofiţer. Puşca poate mai era în Lechinţa. Când va merge în noiembrie la Luminaţie, o va căuta în şură după bute. Bunicul murise de vreo cincisprezece ani. Se aplecă în afară. Ce bine semăna Bătrânul ce bătea pas de defilare prin colb cu bunicul din Lechinţa. Şi acolo avea un turnător. Pe unul ce-l chema Virgil Moraru şi era poştaş. Toate le raporta din sat. Băran, colegul lui, făcuse acolo o anchetă. Furt de fân de pe tarlalele ceapeului. Două babe duseseră acasă câte un coş de fân. „Coş mare şi fânul îl legaseră cu aţă”, sunase informaţia scrisă de Moraru. Băran se întoarse ciufulit. Babele din sat săriră cu gura pe el în Căminul Cultural, unde-şi amenajase o masă pentru anchetă. „Tăte ducem câte o mână de fân, ca să ne putem ţâne cîte o căpriţă. Cu ce să ne îndulcim bătrâneţile, că raţia-i mică. Ia-ne pă tăte şi fă sopon din bucile noastre, mânca-te-ar moartea să te mănânce…” Băran mai aflase că, de fapt, furau mult Moraru cu preşedintele ceapeului. Ei duceau fânul acasă cu remorcile. Ancheta s-a oprit la un raport. Sursa din Telinţa trebuia protejată.
„… cât despre vulturi, domnule maior, află că sunt bine sănătoşi. Avem două perechi ce se cuibăresc la Stanul Negru. Eu personal îi urmăresc şi-i supraveghez de peste zece ani. Cu mintea matale ageră, de luptător cu duşmanii poporului, fă un calcul aritmetic simplu. Dacă Bătrânul ar fi împuşcat în fiecare zi câte un vultur. Să zicem că la trei zile ar fi ratat unul, deşi Bătrânul e un ţintaş de elită, şi înmulţeşte mata vulturii împuşcaţi într-un an cu zece ani, cât scrie-n nota informativă, şi vezi că-ţi dau, după ce tragi linie, mii de vulturi. Să populezi cu ei toţi munţii din Europa. Vezi ce simplu este, domnule maior, să faci repopulări, că aştia, capitaliştii cu care mata şi sursele vă războiţi, pe lângă noi, cu care vă războiţi mai cu sete, şi-au gătat de împuşcat vulturii de multă vreme. Export de vulturi am putea face, domnule maior, să creştem avuţia ţării…de hai, vezi, uite….”
Se uită pe cer spre punctul arătat de degetul maiorului. Era un vultur. Penele-i sclipeau. Pe ele dansau razele soarelui. Se rotea în cercuri largi şi ţipa scurt.
Îl auzi şi Bătrânul. Se opri din marş. Era vulturul ce-i scăpase în dimineaţa aceea. Luă linia de ochire, ca un profesionist al tragerilor.
Văzându-l, maiorul se întoarse cu faţa către încăpere. Ruşinat, deşi se abţinea să o arate, începu să strângă hârtiile împrăştiate peste dosarele şefului de ocol. Când ajunse la raportul sursei, scuipă pe coală şi voi să o mototolească, dar amintindu-şi că va trebui să facă un raport despre rezultatele anchetei, o şterse cu mâneca hainei şi o vârî în servietă.
Ieşi fără să-şi mai ia la revedere. Pe uliţă, Bătrânul defila din nou în pas vioi. Era mulţumit. În prăpastia de la Stanul Negru, furnicile se pregăteau de atac. Vulturul zăcea cu ochii deschişi.
(personajele acestei proze sunt imaginare şi nu au nici o legătură cu realitatea)
Alexa Gavril BÂLE
Citește și
„Mare ţară, cât un sat de mare” – proză scurtă de Alexa Gavril Bâle
