Vechile case țărănești erau construite chiar de către proprietar, din lemnul pe care îl tăia din pădure, alături de ajutoarele lui, care erau în general rude ori vecini, și un meșter. Toți se ajutau între ei, iar construcția putea dura câteva săptămâni. Dar toate erau construite după aceeași rânduială.
Orice construcție a casei începea cu achiziția lemnului, pe care îl luau din pădure. Însă vechile credințe se aplicau încă de la această fază. Se credea că cel mai bun moment pentru a tăia un lemn din pădure era atunci când era lună nou. Exista și un fel de rugăciune care se spunea înaintea tăierii copacului, un fel de a cere „iertate” pădurii pentru „sacrificiul” pe care urmau să-l facă. Însă fără să fie conștienți de asta, îl tăiau în cel mai bun moment, pentru că s-a dovedit că atunci când e lună nouă, arborii au mai puțină sevă, astfel se uscau mai repede.
În Maramureș, cel mai folosit era stejarul, cunoscut pentru prorpietățile sale deosebite. Dar lemnul era utilizat la realizarea tuturor obiectelor din casă, de la obiecte de mobilier – masă, scaune sau lădoi, până la tacâmuri sau vase. Și toate erau făcute de bărbatul casei, în timp ce sarcina femeii era să se ocupe de tot ce însemna țesătură, de la tors, până la țesut sau cusut îmbrăcăminte ori lenjerii de pat. Asta pe lângă prepararea hranei, care era exclusiv apanajul femeii.
Casele țărănești erau acoperite cu paie, care țineau 50 de ani. Explicația este aceea că paiele, tăiate manual, cu secera, nu se zdrobeau, se păstrau intacte mulți ani, astfel că nu se deteriorau atât de repede ca și cele tăiate astăzi, cu ajutorul utilajelor.
Armonie între estetic și practic
Toate asele se făceau după aceeași regulă. Foarte rar, din motive bine justificate, erau excepții de la această regulă. Astfel, interiorul era compus din trei încăperi, după cum a explicat muzeografa Janeta Ciocan de la Muzeul Satului din Baia Mare.
„În casa tradiţională, unde trebuiau rezolvate atât problemele legate de prepararea hranei cât şi a adăpostului pentru toţi membrii familiei, fiecare centimetru pătrat era folosit. Dar ceea ce este esenţial, nici o secundă nu a fost pierdut din vedere esteticul. Dacă ne referim la locuinţa tradiţională din zonele etnografice studiate, putem afirma că aici găsim un echilibru perfect între practic şi estetic”, spune ea.
Astfel, după cum arată etnologii, locuința tradițională aloca 65% din spațiu locuirii familiei, iar restul era utilizat pentru depozitare.
Spațiul de locuit este, la rândul lui, împărțit în două, după cum arată etnologii. O parte este zona în care se locuiește efectiv, iar cealaltă este așa-numita „zonă de reprezentare” sau „casa curată”, adică încăperea în care nu se dormea, nu se gătea și nu era încălzită. Aici erau primiți musafirii sau aveau loc evenimentele importante din familie.
Muzeografa mai spune că indiferent câte camere ar fi avut o casă, fiecare cameră era denumită „casă”. Expresia „casa cea mare” sau „ceie casă” desemna, de fapt, cealaltă încăpere, camera mare, care servea pentru depozitarea zestrei fetei de măritat sau etalarea bunurilor.
Cuptorul, așezat întotdeauna în partea dreaptă
Din motive practice, în camera de locuit, cuptorul era întotdeauna pe partea dreaptă, la intrarea în cameră. „Sunt foarte rare casele care să aibă, atunci când intri, cuptorul pe stânga. De obicei este pe dreapta. Pentru că întotdeauna, casa era așezată în așa fel încât să stea cu fața la soare, iar cuptorul este întodeauna pe peretele din spate, peretele nordic, practic. Depinde cum era așezată casa în gospodărie, dar mai rar erau așezate în așa fel încât să vină spatele casei pe partea dreaptă. Vorbim de casele cu maxim trei încăperi: tindă (acel hol de la intrare, dispus pe mijlocul casei), casa de locuit și cămara. Însă, după ce se schimbă planimetria, indiferent câte camere va avea casa, ele se vor numi „case”. Casa curată și casa de locuit”, mai explică muzeografa.
Camera de locuit, împărțită în alte două zone
Conform etnologilor, camera de locuit este împărțită în două zone, separată de o grindă principală, numită „meșter grindă”.
„Meșter grinda este elementul cel mai important al construcției, Practic, ea ține casa în picioare. Bineînțeles că și îmbinările de la colțuri, dar meșter grinda prinde toți pereții laterali ai casei”, mai explică muzeografa. Pe aceasta erau însemante diferite inscripții, de la semnătura meșterului care a făcut casa, până la momentele importante din viața familiei sau chiar prețurile bucatelor. „Putem afla cine a făcut casa, cine e proprietarul și cine a scris. Pentru că nu toți erau știutori de carte”, completează Janeta Ciocan.
Spațiul faptelor de viață
Cele două părți ale camerei de locuit au destinații precise. „Etnologul Mihai Dăncuş împarte spaţiul casei de locuit în cel al faptelor de viaţă şi cel al faptelor de ritual”, mai spune ea.
„Spațiu faptelor de viață înseamnă cuptorul și patul. Pentru că cuptorul este locul în care femeia era stăpâna de necontestat. Ea diriguia. Iar patul este în spațiul de viață pentru că e considerat locul în care te naști, în care se consumă căsătoria și în care mori”, mai explică muzeografa.
Tot în spaţiul faptelor de viaţă se întâlneşte şi leagănul, întodeauna aşezat lângă patul mare. Astfel, mama are posibilitatea să-l adoarmă mai ușor, în timp ce face diferite treburi gospodărești.
„În nordul Transilvaniei se întâlnesc două tipuri de leagăne: agăţate de grindă şi aşezate pe podea. Leagănele agăţate de grindă sunt specifice Ţării Maramureşului, ele sunt realizate din lemn de esenţă moale, pentru că trebuie să fie uşoare. Leagănele se iau din grindă când mama trebuie să părăsească locuinţa şi sunt purtate pe umăr, astfel ea nu se desparte de copil nici o clipă”, mai explică muzeografa.
Spațiul faptelor de ritual
Spațiul faptelor de ritual este rezervat mesei cu lavița sau scaunele și, eventual, un set de cuiere, cum era obișnuit în casele din Maramureș. Aceste cuiere însă nu aveau rolul de a susție hainele, ci sunt strict ornamentale. „Pe ele nu vor sta decât cancee sau ștergări”, mai spune ea. „Foarte multe sunt încărcate de ornamente care se transformă într-un limbaj, dacă învățăm să-l citim”, completează Janeta Ciocan.
Masa, mai arată etnologii, are un rol deosebit în cele trei momente importante din viața omului: naștere, nuntă, moarte. Pe de altă parte, în toate sărbătorile, membrii familiei vor fi așezați cu toții la această masă.
„La naștere, copilul după botez, era pus pe masă. După ce moașa îl punea pe masă, tatăl venea să-l ridice, prin gestul respectiv recunoscând paternitatea. Este obicei român. Astfel, este recunoscut și este introdus în familie”, explică ea.
De asemenea, mai spune ea, la nuntă, masa este foarte importantă: „Întotdeauna, mireasa îi așteaptă pe cei care o vor duce la biserică, în casă. E așezată după masă.”
Masa era folosită în trecut și la înmormântare, chiar dacă defunctul era așezat întâi jos, pe pământ, imediat după ce murea. „Însă după ce era gata sicriul – care era făcut de către bărbații familiei, pe vremea când nu găseau sicrie la magazin – defunctul era așezat pe masă, în sicriu. Mergeau în pădure, tăiau copacul, acolo făceau sicriul și veneau cu el acasă. Până atunci, mortul stătea întins pe pământ”, explică ea.
Lavițe și ladă de zestre
Laviţele sunt piesele de mobilier cele mai vechi în interiorul locuinţei, păstrate în formele originale până în secolele al XVII şi XVIII. „În vremurile vechi, laviţele erau piese fixe, construite o dată cu casa şi ocupau de obicei trei pereţi. Apariţia patului nu a dus la eliminarea laviţelor din locuinţă, doi pereţi păstrând aceste piese de mobilier. În primă fază, acestea erau fixate în perete. Dar cu timpul, ele au devenit piese independente, fixate în pământ pe patru picioare sau pe picioare din scânduri”, mai explică muzeografa.
Modificările apar începând cu a doua parte a secolului al XIX-lea, când laviţele simple sunt înlocuite de laviţele cu spătar: „Spătarul avea rolul de a înlocui covoarele care îmbrăcau peretele din spatele lor. Laviţele cu spătar erau confecţionate de meşteri specializaţi, în sistem dulgheresc, la acestea apărând şi decorarea spătarului fără a excela în elemente senzaţionale”, mai arată muzeografa.
Lada de zestre este, de asemenea, foarte importantă. „Un lucru foarte interesant pe care l-am descoperit în cercetările mele este acela că lada de zestre nu se arunca. Nu mai știau a cui este, dar o găseai prin pod, folosită ca recipient. Nu o băgau pe foc. Lada de zestre era cea cu care venea de obicei fata și era spațiupentru depozitat țesăturile. Dar, dacă venea băiatul de ginere, venea el cu lada de zestre. Se întâmpla mai rar la noi”, mai arată muzeografa.
Scaunele au apărut târziu ca obiecte de mobilier în vehile case țărănești. Abia în secolul al XIX-lea au început să apară și erau două tipuri de scaune. Unul scund, fără spătar și cu trei sau patru picioare, care era mai des întâlnit, sau altul cu spătar, înalt. Primele sunt folosite adesea în jurul vetrei sa la diferite treburi ale casei precum torsul. Acestea aveau și o gaură în mijloc, pentru furcă. Cele înalte se găsesc în jurul mesei.
De asemenea, în casă toate obiectele folosite erau din lemn: tacâmuri, scaune, pecetare, sărăriță, covată (cadă mică), recipiente pentru păstrarea diferitelor alimente sau vase în care se frământa aluatul ori clești pentru spart nuci. Furca de tors, fusul, războiul de țesut sau vârtelnița (dispozitiv pentru transformarea unui scul de lână în ghem), toate erau obiecte folosite de femei pentru obținerea țesăturilor și toate erau realizate din lemn.
DirectMM.ro
