Dr. Tiberiu Alexa: Artiști și Toposuri. Un compendiu de istorie culturală în imagini a Centrului Artistic Baia Mare 1896-2021 (XIV)

ARTIȘTI ȘI TOPOSURI. Un compendiu de istorie culturală în imagini a Centrului Artistic Baia Mare 1896-2021 (XIV)

11.COLECȚIONISMUL LA BAIA MARE

Ilustrația 1: lucrări de Károly FERENCZY și Valer FERENCZY în colecția de familie, Baia Mare, anii deceniului 1920, în fosta locuință Ferenczy de pe strada Petöfi, fotograf necunoscut, prelucare digitalizată, colecție priată, Baia Mare

COLECȚIONISMUL la Baia Mare. Progresele înregistrate în economia băimăreană în a doua jumătate a vreacului al XIX-lea, în special trecerea la exploatații bazate pe mecanismele financiare capitalizante, pe tehnică mașinistă și pe întrebuințarea resursei umane salariate – factori specifici primei revoluții industriale – așa lent cum s-a putut desfășura ea și la Baia Mare – a pricinuit apoi apariția, pe cale de consecință, până către anul 1900, a unei elite sociale noi – sursă și rezursă umană economică, civică, politică și socială, determinată de nevoi, de cerințe, de așteptări și de capabilități de acțiune/reacțiune/exprimare societală caracteristice tiparelor comportamentale ale burgheziei mici și mijlocii. Ponderea necesităților, căutărilor și dezirabilității experiențelor de consum cultural pe care le-a manifestat această nouă structură clasială burgheză s-a mișcat, treptat, dinspre utilizarea spațiilor de instituționalizare a evenimentelor comunitare (îndeosebi a celor confesional religioase; mai rar a celor administrative) înspre acumularea și valorificarea unor resurse personalizate în spațiul privat al intimității familiale. Drept urmare, consumul artistic vizual a combinat și la Baia Mare, vreme de aproape un secol, produsele artistice religioase (de uz comunitar și/sau privat) cu artefacte deplin laicizate, destinate decorării, autodefinirii și legitimării propriului spațiu privat (al cetățeanului devenit, simultan, și comanditar, și proprietar și colecționar) prin piese de pictură, grafică de șevalet și fotografie consacrate – cel mai frecvent – portretisticii de famile. Adică prin artefacte dobândite și negociate pe bază de comenzi directe adresate unor profesioniști ce au aparținut – cei mai mulți – filierei așa-numitor portretiști itineranți: pictori de școală austriacă, germană și/sau maghiară care, răspunzând comanditarilor, au voiajat individual, au colonizat temporar în zonă și au realizat/distribuit aici produse de import cultural. Au fost creatori de plan secund pe scena artistică zonală și internațională, ale căror identități personale s-au estompat, ori chiar s-au anonimizat în timp, precum mărturisesc unele exemplare de pictură păstrate în colecțiile Muzeului Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» (câteva reproduse și în ilustrațiile volumului de față, la finalul acestui acestui subcapitol): Anonim, Familia Guzman; Anonim, Emerik Teleki și soția; Raduly (?), Portretul actorului Márton Lenvay; Hessl (?), Portretul lui Ema Teleki, Portretul lui László Teleki. O a doua resursă umană care a alimentat producția și consumul artistic băimărean în veacul a XIX-lea a fost filiera locală. Ea s-a constituit lent, a avut o consistență numerică mai degrabă modestă și s-a compus din două surse de proveniență: „halogenă” – prin colonizarea unor profesioniști veniți din afara orașului și, respectiv, „indigenă” – prin profesionalizarea în centre educaționale europene a unor artiști născuți la Baia Mare. Prima categorie este exemplificabilă prin nume precum Zsigmond Pap Törökfalvi (1823-1904: pictor, acuarelist), Jószef Mezei (1823-1880: pictor laic și bisericesc, scriitor, fotograf), Henrik Horváth (1840-?: profesor de desen, absolvent al academiei vieneze) și János Thorma (1870-1937). Cea de a doua prin Zsigmond Nagy (1872-1932), István Réti (1872-1945) și Jenő Maticska (1885-1906), Alexandru Duma (1887-1916). Cu ultimii cinci artiști nominalizați întrăm, însă, în perioada sezoanelor băimărene ale colonizărilor Școlii particulare de pictură Simon Hollósy (1896-1901) și, subsecvent, în procesele de întemeiere, de structurare și de dezvoltare a Centrului Artistc Baia Mare.

COLECȚIONISMUL în vremea înfloririi colonismului temporar. Vreme îndelungată – începând cu colonizările studenților și artiștilor münchenezi asociați Școlii Hollósy (1896-1901), iar apoi până târziu în anii interbelici – și, sporadic, chiar ulterior, coloniștii temporari veniți la Baia Mare și-au stabilit rezidențele – și, desigur, arealul exercitării practicilor productiv–artistice plein air-iste – cu predonderență în spațiile populate de segmentul inferior al ierarhiei socio-economice băimărene prin cvartalurile nord/nord–estice. Opțiunea avea să fie favorizată și întreținută, timp de aproape trei decenii, și de întrebuințarea intensivă pentru activități educaționale a atelierului Școlii Hollósy: celebrul fost „fânar” care a fost amplasat și adaptat funcțiunilor necesare în primărara anului 1896 pe „colina Jokai” din parcul central al orașului (situat în cvartalul „Valea Roșie–Valea Usturoiului” – păstrând proporțiile, un fel Montmartre băimărean sui generis), iar apoi a fost reparat și întreținut, aproape anual, până la dezafectarea sa în anii deceniului 1930.

Ilustrația 2: lucrări de artă băimăreană într-o colecția de familie, Baia Mare, anii deceniului 1920, într-o locuință de funcționar public, (probabil) undeva pe actuala stradă Baia Sprie, fotograf necunoscut, prelucare digitalizată, colecție priată, Baia Mare

Elevi, studenți și artiști deopotrivă și-au aflat găzduire în camere închiriate în gospodăriile „rural–urbane” ale muncitorimii industriale și agricole, uneori (mai rar) prin imobile mai „citadinizate” deținute de mici antreprenori și funcționari: toate acele locații, situate în amplasamente imobiliare deplin integrate în natură (grădini mai mari ori mai mici, amenajate/cultivate floricol, arboricol și legumicol), au putut fi obținute cu costuri de închiriere cel mai adesea accesibile (cazare și masă, adeseori decontate parțial „în natură”, la schimb cu lucrări de artă care s-au acumulat, în timp, în numeroase „dețineri”/colecții private informale de artă plastică !). Exemplul notoriu în acest sens l-a reprezintat strada Valea Roșie.

Firește că, tuturor acest colecții trebuie să adăugăm colecțiile artiștilor înșiși care conțineau, de regulă, creațiile proprii cumulate, uneori, și cu alte piese.

Ilustrația 3: colecția de lucrări proprii a lui János Thorma, Baia Mare, 1932, în atelierul artistului din Colonia Pictorilor, fotograf necunoscut, prelucare digitalizată, colecție priată, Baia Mare

Derulate pe parcursul sezoanelor colonizării temporare de vară a artiștilor și studenților/elevilor – anual până în anii deceniului 1950, iar episodic și după aceea – de obicei de prin aprilie/mai până prin august/septembrie, asemenea aranjamente domestice au produs în timp câteva consecințe majore, printre care și faptul că au mijlocit contactul pe termen lung cu producătorii și cu producția lor (colectată) de bunuri simbolice de elită („high culture”) pentru familii aparținând masei straturilor sociale „populare” cărora li s-a asigurat pe această cale accesul (pe parcursul câtorva generații) la un consum de cultură artistică superioară și la toate consecințele formative pe care un asemenea consum le poate rodi. Nu cunoaștem astăzi numărul de dețineri și de colecții sui generis (neconvenționale) astfel constituite în urma relațiilor de găzduire familială și/sau de prestări de servicii în beneficiul artiștilor (prin schimb „în natură”, donații și/sau achiziții atrase din partea acestora), acumulate și moștenite apoi timp de peste un secol prin locuințele băimărenilor simpli. Totuși, izvoare de patrimoniu material și imaterial ne lasă să înțelegem că trebuie luate în considerare măcar următoarele praguri statistice minimale: pe vremea colonizărilor Școlii Hollósy existau deja vreo câteva zeci de astfel de colecții neconvenționale; în preajma izbucnirii primei conflagrații mondiale numărul lor se apropia de o sută; la finalul perioadei interbelice cifra depășise, cel mai probabil, două sute.

Catagrafierile efectuate între 1974-1989 în temeiul Legii 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural național conduc înspre estimarea a cel puțin șapte sute de asemenea proprietăți „colecționiste” familiale (dintre care peste patru sute luate în evidența centralizată) care conțineau lucrări de „școală băimăreană” din perioada istorică (1896-1950) și, câteva colecții specializate, care acumulaseră și lucrări de etapă contemporană, puse în circuit public prin manifestările expoziționale tutelate, de regulă, de Filiala Baia Mare a Uniunii Artiștilor Plastici din România (1945-1989).

Ilustrația 4: lucrări de artă băimăreană din colecțiile publice ale Muzeului Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare, prezentate la Art Safari București 2014, în expoziția tematică Centrul Artistic Baia Mare. Fascinația reînnoirii, București, 22-25 mai 2015, Piata George Enescu, fotograf Ioan A. Negrean, prelucare digitalizată, colecție priată, Baia Mare

COLECȚIONISMUL, tezaurizarea și muzealizarea publică. Structura instituțională publică specializată în domeniile colecţionării, tezaurizării, cercetării ştiinţifice şi valorificării patrimoniului artistic produs în Centrul Artistic Baia Mare s-a cristalizat treptat, lent şi cu numeroase sincope, odată cu apariţia, iar apoi prin reorganizarea instituţiilor muzeale băimărene în funcţie de schimbările general istorice petrecute după anul 1900. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în contextul proceselor de constituire la Baia Mare a unei Asociaţii muzeale, pictorul băimărean Béla I. Grünwald a iniţiat proiectul înfiinţării unei pinacoteci orăşeneşti preconizând colecţionarea de lucrări ale artiştilor activi în colonia băimăreană de artă. Aşa s-a născut, în 1898, ideea unei colecţii orăşeneşti de artă băimăreană. La deschiderea Muzeului orăşenesc Baia Mare, în 1904, existau circa 15 piese originale şi, conform obiceiurilor acelui timp de pionierat al muzeografiei europene, mai multe zeci de cópii şi replici după capodopere ale artei universale din mari muzee europene. În perioada 1919–1924 muzeul băimărean a fost reorganizat, fără prea mare succes. În tot cazul şi în mod cu totul surprinzător colecţia orăşenească de artă nu a reuşit să depăşească pragul de 200 piese originale în perioada 1904–1940. Între 1940–1944 o nouă reorganizare a fost întreprinsă de autorităţile de ocupaţie a Ardealului de Nord în timpul de jurisdicţie impus de al doilea Diktat de la Viena, fără vreun impuls de dezvoltare major. În contextul retragerii autorităţilor de ocupaţie în octombrie 1944, o parte a inventarului muzeal al lucrărilor de artă a fost dizlocat în Ungaria. În 1951 fostul Muzeu orăşenesc a fost transformat în Muzeu Regional, iar începând de prin 1954 a început să se înfiripe o mai consistentă activitate expoziţională, îndeosebi prin acţiuni comune cu Filiala Baia Mare a Uniunii Artiştilor Plastici (în speţă prin Expoziţiile Regională organizate în comun şi găzduite în spaţiile de la etaj ale actualului sediu muzeal de artă din Baia Mare, din str. 1 Mai nr. 8). În acest context, printr-o Decizie a fostului Sfat Popular Regional s-a înfiinţat în 1960 Secţia de artă românească modernă şi contemporană în cadrul Muzeului Regional Maramureş. În acel moment inventarele înregistrau 168 piese de artă plastică şi decorativă, majoritatea covârșitoare provenind din aşa-zisul Fond vechi – piese dobândite în perioadele antebelice prin achiziţii şi donaţii.

O autentică politică de dezvoltare a tezaurizării muzeografice publice de artă plastică, prin achiziţii şi transferări din fondurile patrimoniale (istoric și contemporan) produse în Centrul Artistic Baia Mare, începe din 1958 şi se dinamizează după 1962, încât la 31 decembrie 1968 colecţiile de artă plastică înregistrează 495 poziţii de inventar. Prin efectele reorganizării administrative din 1968, instituţia s-a transformat în Muzeul Judeţean Maramureş, unitatea muzeografică județeană funcţionând comasat, cu toate secţiile, specializările şi serviciile (istorie, mineralogie, artă populară, artă, restaurare, administrativ – iar din 1974 şi cu Oficiul judeţean pentru Patrimoniul Cultural Naţional).

În 1977 se petrece îndelung așteptatul proces de dezvoltare muzeală prin expansiuni ale patrimoniului imobiliar destinat funcțiunilor de muzeificare. Astfel, la vechiul sediu din str. 1 Mai rămâne – iar, apoi, de dezvoltă progresiv, dar cu numeroase sincope și dificultăți – doar Secţia de Artă. Vreme de mai mulți ani s-au efectuat ample lucrări de reabilitare şi adecvare a facilităţilor, precum şi laborioasa muncă științifică de concepere și realizare a celei dintâi expoziţii muzeale permanente fundamentate pe temeiuri muzeografice cu adevărat profesioniste. Concepute și coordonate de Traian Moldovan (muzeograf și șef al Secției de Artă până în 1990), aceste activităţi s-au finalizat în 1984, după mari dificultăţi la avizarea tematicii expoziţionale de către cenzura fostului Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste Bucureşti, odată cu inaugurarea expoziţiei tematice permanente „Tradiţie şi continuitate în «Centrul Artistic Baia Mare». A fost evenimentul care s-a putut constitui într-un autentic fundament argumentativ în sprijinul oportunităţii transformării Secţiei de artă a Muzeului Judeţean Maramureş într-un muzeu independent, specializat domenial şi tematic în problematicile complexe ale reprezentării muzeale, tezaurizării, valorificării istoriei şi dezvoltării creaţiei actuale a Centrului Artistic Baia Mare. În paralel, patrimoniul muzeal a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă între 1969-1987 prin extinderea domenială (pictură, grafică de şevalet şi de reproducere, sculptură, arte decorative) şi prin atingerea unui număr de 2721 poziţii de inventar.

Trebuie precizat că pe tot parcursul perioadei 1900-2006, la Baia Mare colecţionarea muzeală a obiectelor de artă plastică s-a constituit într-o componentă sectorială a preocupărilor muzeale generale, după formula tradiţională articulată profesional în veacul al XIX-lea – aceea de muzeu compozit (arheologie, istorie, etnografie şi artă populară, mineralogie, istoria mineritului, arte plastice), cuprinzând de preferinţă toate sectoarele muzealizabile relevante pentru zona geografic–administrativă de acoperire asumată de respectiva instituţie. S-ar putea aprecia că, vreme îndelungată, o asemenea formulă compozită a putut fi operantă cu oarecare şanse de succes, deşi ea a evidenţiat încă de prin anii 1980 acţiunea contrângătoare a unor factori materiali şi umani care au grevat clar negativ şi defavorizant asupra muzeografiei de artă în Maramureş. Pe de altă parte, în ambianţa prefacerii realităţilor politice, social–economice şi cultural–educaţionale în perioada postcomunistă, devenise imperios necesară structurarea unui muzeu de artă independent, cu atribute administrative de nivel judeţean. Astfel, înfiinţarea unui Muzeului Judeţean de Artă independent s-a cristalizat, treptat, ca un proiect nu doar vital, ci şi necesar pentru a putea răspunde provocărilor succesive apărute după 1990 în societatea românească.

Primul pas s-a petrecut atunci când Ministerul Culturii și Cultelor (sub mandatul acad. Răzvan Theodorescu) a recunoscut identitatea specifică a instituţiei noastre muzeale atribuindu-i denumirea de Muzeul de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» printr-un înscris oficial din octombrie 2001. Apoi, în temeiul unei Hotărâri a Consiliului Județean Maramureș privind reorganizarea fostului Muzeu Judeţean Maramureş, în octombrie 2006 a fost înfiinţat Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» ca instituţie independentă de rang judeţean.

Patrimoniul muzeal s-a dezvoltat în ritmuri inegale, cu cicluri de acumulare accelerate intercalate cu cicluri de stagnare (apropiate, uneori, de praguri critice. Dacă în 2006 se înregistrau 3419 poziții de inventar, în 2018 colecțiile muzeale au ajuns să cuprindă 4012 piese de artă plastic/vizuală și 2286 piese de fond documentar, cu o pondere de reprezentare a Centrului Artistic Baia Mare de 93%.