Tatăl, Gavril Barbul (1848-1921), a fost judecător la Debreţin după anul 1870, când, în legătură cu procesul personajului devenit legendar Rózsa Sándor (1813-1879), i se oferă salariul pe toţi anii până la pensionare, pentru a renunţa la cariera judecătorească. Revenit acasă şi, după un popas la Pomi, leagănul acestei vechi familii (unde se naşte al doilea fiu al său, Nicolae), Gavril Barbul, se împrumută de la banca „Astra” și cumpără în anul 1880 moşia de 1.000 ha din satul Mocira, județul Maramureș.
Stabilită la Mocira, familia Barbul va participa efectiv şi va sprijini material şi moral toate acţiunile importante privind lupta pentru afirmarea politică şi naţională a românilor din Transilvania, luptă prin care s-a pregătit şi împlinit Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. În casa lor își dădeau întâlnire fruntaşi ai Partidului Naţional Român din Transilvania.
Mocira a cunoscut, printre întrunirile politice şi culturale, şi frumoasele serbări ale „ASTREI” (Asociaţiunea pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român din Transilvania), de care bătrânii îşi aduceau până odinioară aminte.
Nicolae Barbul a urmat liceul la Năsăud şi Blaj şi Academia de agricultură la Magyarovàr. După absolvire a îmbrăţişat însă cariera diplomatică, şi în anul 1900 s-a stabilit în SUA, unde va lucra la Consulatul Român. Cunoscător al intereselor României şi împărtăşind cauza acesteia, Nicolae Barbul, deşi cetăţean austro-ungar, a reprezentat peste ocean interesele guvernului de la Bucureşti. La Cleveland, unde se stabileşte împreună cu fratele său Gavril, inginer de mine, şi cu vărul său Epaminonda Lucaciu, fiul părintelui Vasile Lucaciu, Nicolae Barbul înfiinţează în anul 1903 ziarul „Românul” – prima publicaţie românească apărută peste ocean. Ziarul „Românul” a susţinut cauza independenţei, suveranităţii şi întregirii naţionale, lansând apeluri ca: „Staţi gata, fraţi români”, „Bate ceasul”, „Către toţi bărbaţii credincioşi ai neamului românesc”, „Trăiască România Mare”.
Nicolae Barbul dă glas chemării pământului natal şi a părinţilor, întorcându-se cu familia acasă, la Mocira, în primăvara anului 1913.
Mobilizat pe front cu gradul de sublocotenent, Nicolae Barbul, împreună cu Vasile, fratele său, participă la luptele de la Piave, din vara anului 1917, unde avocatul Vasile Barbul a căzut eroic. Acuzând o boală de ochi, Nicolae Barbul reuşeşte să se demobilizeze şi să vină acasă. Îşi reia pentru scurtă vreme activitatea de diplomat, lucrând la Legaţia americană din Budapesta.
Bucurându-se de popularitate, Nicolae Barbul este ales, în şedinţa din 26 noiembrie, delegat al Cercului electoral Baia Mare la Marea Adunare Naţională convocată pentru ziua de 1 Decembrie, la Alba Iulia.
Preocupat de progresul agriculturii României, inginerul Nicolae Barbul, în anii de după Unire, a promovat şi s-a ocupat direct de experimentarea unor metode noi de cultivare a legumelor şi cerealelor, diversificarea culturilor, de combaterea dăunătorilor, de mecanizare etc. Îşi organizase la Mocira loturi experimentale, primele sere şi un laborator. A încercat soluţii de sporire a producţiei şi de adaptare a unor legume noi pentru această zonă, pentru anii ’20, ca: roşii, vinete, castraveţi, varză chinezească etc. Amploarea luată ulterior de cultura acestor legume va contribui mult la ridicarea satelor din lunca râului Lăpuş.
Ultimii ani din viaţă, Nicolae Barbul îi trăieşte retras la Mocira, ocupându-se cu pasiune de experienţele sale de laborator şi în loturile experimentale și de maşinile agricole pe care le importase din Statele Unite – primele tractoare, de pildă. A fost inventatorul sapei rotative „bucuria grădinarului”, pentru lucrările în legumicultură.
Nicolae Barbul moare la 26 noiembrie 1943. A fost înmormântat la Mocira, aproape de alţi membri ai familiei.
În anul 1928, inginerul agronom Nicolae Barbul a fost decorat cu „Ordinul Coroana României în grad de Cavaler”, pentru aportul său la organizarea socială şi economică a României, la consolidarea acesteia.
Lăcrimioara ZOTA
