Întâi și la urmă a fost Carolina! Bărbatul nu i s-a mai întors din Primul Război Mondial. N-a apucat să tragă un cartuș cu mauserul. De fapt, o dată a scăpat degetul pe trăgaci de spaimă, dar a ridicat arma înspre cer. Undeva lângă Pecs. Imediat după, ungurii l-au trecut la muncă la liniile ferate din spatele frontului. S-a îmbolnăvit de boală la mațe și a murit într-un cort-spital de lângă Budapesta.
În Ieud, Carolina a rămas după bărbat cu opt băieți. S-a recăsătorit cu alt bărbat din sat. A murit și ăla, dar nu înainte de a-i face și el doi băieți: un Ion și un Aurel. Aurel a crescut și a plecat în străinătate hăpt înainte de al Doilea Război Mondial. Ion a rămas aca- să, s-a-nsurat, i s-a născut Onorica – excepție la regula familiei – chiar în ziua votului. În comună se afișau sloganuri electorale cu: „Sus Maniu-n vârful căsii / Jos cu Groza-n pizda mă-sii”. Ion a votat cu Maniu, ca tot Ieudul. De câștigat a câștigat Groza. Nu s-a supărat. Și-a spus că sunt și zile nenorocoase și că-n lume nu prea câștigă cine merită. Că jocurile le fac alții și nu Ionu’ Carolinei din Ieud, că urnele cu voturi s-au adus cu căruța trasă de cai până la gura Ieudului, dar acolo a apărut o altă căruță cu alți cai și cu alte urne de voturi care au fost duse la Sighet.
„Deștept o fo’ Aurel c-o plecat !”, și-a spus Ion și a declarat închis subiectul. Unii, care n-au făcut ca Aurel, au îndurat ani grei de temniță comunistă.
În 1996, când a împlinit cincizeci de ani, Onorica s-a măritat în Anglia cu unu’ din Ieud cu care-l avea deja pe Mihai. Mihai a plecat și el în Anglia, unde-l așteptau mă-sa și tată-său. Au rămas acolo. Ieudul a uitat-o pe Onorica.
Dar Carolina a mai avut un alt Ion și un alt Aurel de la bărbatu-so dintâi. Tot cu el, i-a mai avut pe Toader și pe alți cinci frați. Aurel și Toader, prin anii treizeci, s-au dus în Banat, unde-au deschis o patiserie, până-n Timișoara vindeau amandine. Au început să apară neînțelegerile. Aurel ținea mult la mă-sa. Nu era și cazul lui Toader. Carolina s-a îmbolnăvit și apoi a murit, Aurel a fost de mai multe ori s-o vadă și a fost și la înmormântare. După câteva zile s-a betejit și el. Întors în Banat, n-a mai dat nici un randament la patiserie. Așa i-a și spus frate-său, Toader, care a tras concluzia: „Aurele, ce te-a apucat să mergi și la înmormântare, c-ai venit cu beteșuguri de-acolo?”. Patiseria a dat faliment. Toader a deschis o alta, în centrul Timișoarei, de unul singur. Aurel a murit de inimă rea și a fost îngropat în Banat.
Carolina toată viața ei a rămas săracă. Mergea prin Ieud la muncă, să-i poată îmbrăca și hrăni pe băieți. Reușea performanța să facă, dintr-o cană de făină: plăcinte, pită și ciurigăi. Organiza clăci la ea acasă. Femeile se înghesuiau la clăcile Carolinei, îi lucrau cânepa, îi dădeau o mână de ajutor în gospodărie, îi mâncau plăcintele și ciurigăii. Apoi s-au prezentat și bărbații din Ieud să-i facă lucrul bărbătesc Carolinei. Au învățat cu toții să se ajute, să umble de la unul la altul și să-și ridice case. Fără nici o plată. Se mânca doar și se bea. La Văsălie, la Grigore, la Găvrilă… și tot așa, până s-au ridicat casele, mâncându-se căruțe de plăcinte și roabe de ciurigăi. Asta a fost învățătura Ca- rolinei. Bunînțeles, de-o nouă casă a avut parte și ea. Tot pe-atunci a apărut presa de făcut cărămizi și din pământul din grădina Carolinei au ieșit frumusețe de cărămizi arse. Casa Carolinei a fost întâia în Ieud din cărămidă. Dacă nu ținem cont de aia din vechime, a baronului Stoltz, ajunsă mai târziu sediul C.A.P.-ului.
Înainte, casele erau din lemn ori din lut. Alea din lut se muruiau pe dinăuntru și pe dinafară, la Cră- ciun și la Paști. În casă era piatră pentru căldură și cuptior din lut. Se muruia și-acela. O dată cu casa no- uă a Carolinei, în Ieud s-a pierdut muruiala, s-au învă- țat numai cu tencuitul. În vecini de casa Carolinei, încă mai sta în picioare o casă de lut locuită de un om singur. Toată ziua acela lipea păreții cu lut. Degeaba. Casa o să se urnească peste patul lui într-o noapte și-o s-o-nghită pământu’.
La drumul din centru până la casa Carolinei i se zice ulița Carolinei. Mai e și o uliță a lui Hereș, o alta a Irinei, Irina lui Filip, femeia care ține magazinu’. Alte ulițe mai sunt în sus de centrul comunei, acolo îi Podereiul, în jos îi Ponorul. Dar astea-s dintr-o altă poveste.
Despre Carolina se știe că primul ei bărbat a lu- at-o când era fată de douăzeci de ani. Dacă o mai lăsa numa’ un an, Carolina ar fi primit de la ieudeni pri- mul ei moș de paie cu un bilețel frumos care s-o anun- țe că-i deja fată bătrână și că de-amu’ o s-o mărite co- muna. Asta ar fi picat chiar în ziua de Anul Nou. Dar marea batjocură n-a avut loc. Toate fetele din Ieud se măritau la timp.
În Ieud, după ea a rămas o casă de cărămidă și o uliță. În casă cresc numai băieți. C-așa-i tradiția. Și nu-i lucru rău. Îi caută fetele din satele de pe Valea Izei. Toate alea vor să nască băieți. Cu băieții care cresc în casa Carolinei, de pe ulița Carolinei din Ieud, fetele de pe Valea Izei merg la sigur.
Cum spuneam, de Onorica nu-și mai aducea nimeni aminte. Se zvonea doar de unu’ Mihai care locuia într-o suburbie a Londrei și era căsătorit cu o scoțiancă. Avea cu ea șase băieți.
Marian ILEA
Citește și
Jurnal de pandemie – o proză scurtă de Marian Ilea
