Muzeul Satului din Baia Mare deține căsuțe și obiecte de poveste. Azi aflăm mai multe despre cămara / găbănașul din Chechiș – monument de arhitectură populară.
Gospodăria ţărănească are în componenţa sa o serie de construcţii cu caracter economic care au apărut de-a lungul timpului ca răspuns la activităţile oamenilor. Una dintre construcțiile nelipsite din gospodăria țărănească a fost, până prin anii șaizeci ai secolului al XX-lea, cămara. În zonele etnografice din nordul Transilvaniei ea este cunoscută sub numele de găbănaș.
Găbănaşul este unul dintre acareturile gospodăriei ţărăneşti cunoscut pe întreg teritoriul românesc. În zonele etnografice ale județului Maramureș, cămara avea o importanță deosebită între construcțiile anexe din gospodărie. Deși de dimensiuni reduse, construcției i se acorda o atenție deosebită.
Construcţia are o singură încăpere, în cele mai multe cazuri nu are ferestre, iar în cazul în care apar sunt foarte mici. Găbănașul nu era destinat pentru adăpostirea alimentelor, ci a hainelor, mai ales a celor groase şi poate a unor seminţe de cereale (grâu, porumb) sau, pe perioada de iarnă, a unor produse lactate (brânza în putină). Tocmai destinaţia a făcut ca ea să fie socotită o casă şi ca atare nu numai materialul şi tehnica de construcţie sunt aceleaşi, ci şi aspectul final, construcția fiind o casă în miniatură. Importanţa ei în ansamblul gospodăriei este subliniată de amplasament, ea fiind aşezată întodeauna astfel încât să fie văzută din casă.
Una dintre cele mai frumoase construcții aparținând anexei gospodărești – cămară/găbănaș este cea din satul Chechiș, zona etnografică Țara Chioarului. Construcția este datată în anul 1794, după cum ne spune inscripţia de pe frontonul pridvorului, în gospodăria familiei Zoicaş. În 1936, an înscris sub forma 19036 tot pe frontonul pridvorului, cămara îşi schimbă proprietarul trecând în familia Mare Dumitru de unde a fost adusă în Muzeul Satului din Baia Mare în 1983. Cămara este deosebit de importantă din mai multe considerente. În primul rând este una dintre cele mai vechi, cu o datare certă, depistată de specialiști și salvată prin aducerea într-un muzeu al satului. La edificarea ei constructorul a folosit două tehnici pentru ridicarea pereților. La colțurile pereților, îmbinarea bârnelor este în „cheutoare dreaptă”. Pentru că la momentul construcției meșterul a fost nevoit, cu siguranță, să facă economie de material, aceștia nu sunt confecționați din scânduri cât lungimea peretelui. La jumătatea distanței dintre colțuri s-a ridicat un stâlp vertical cu câte un canal în care s-au introdus scândurile ce formează pereții.
Ceea ce o face unică între construcțiile de acest gen păstrate în muzeele din România este frumuseţea pridvorului şi a uşii de acces în interior. Pridvorul care se întinde pe toată faţada are patru stâlpi ornamentaţi prin sculptare, iar chituşii care îi leagă de cunună formează trei arce de cerc şi ele decorate prin excizie de material lemnos. Pentru cele două arce laterale meşterul a folosit ca motiv decorativ coarnele berbecului, iar pentru cel central funia. Fruntarul pridvorului este şi el decorat cu acelaşi motiv al funiei.
Uşa de acces a primit din partea meşterul care a confecționat-o o atenţie deosebită. Rar întâlnești astfel de uși chiar și la case. De obicei ușile, în cazul în care sunt decorate, beneficiază de un ornament care include un motiv specific zonei și cu siguranță o cruce așezată în partea superioară. Frumusețea acestei uși la o astfel de construcție surprinde putând fi asemănată doar cu ușile unei biserici. La baza stâlpilor laterali uşa are, realizate prin excizie, câte o rozetă cu şase braţe de pe care se ridică o cruce latină. Deasupra acestui ornament, se ridică trei funii care se prelungesc pe fronton. Acesta este sculptat în partea inferioară în formă de acoladă, iar central are realizată o cruce înconjurată de motivul funiei.
Nu cunoaștem proveniența ușii și nici meșterul care a realizat-o, dar putem bănui că ea nu a fost creată pentru a deveni ușa unei banale cămări. În muzeul nostru se află și biserica din Chechiș, una dintre cele mai vechi biserici din nordul Transilvaniei, datată la 1630. Se știe clar că ea a fost ridicată pentru a înlocui o biserică mai veche devenită prea mică pentru comunitate. Putem bănui că elemente din acea veche construcție au fost păstrate de enoriași și folosite mai târziu pentru construcții ridicate în gospodăriile proprii. Asemănarea izbitoare dintre această ușă și ușile care despart pronaosul de naos din bisericile perioadei amintite este prea mare. Sigur, nu avem o dovadă certă. Poate o viitoare analiză dendrologică ne va confirma bănuială.
Până atunci, să ne bucurăm de măiestria meșterului, de opera sa, de faptul că a ajuns într-un muzeu și nu a pierit ca atâtea altele. Încă o dată avem dovada că muzeele sunt gândite de Divinitate pentru a adăposti și a le face cunoscute minunile create, de-a lungul timpului, de mâna oamenilor sau de natură și care i-au plăcut și Lui, informează etnologul Janeta Ciocan.
