Ecaterina Janeta Ciocan s-a născut în orașul de pe Bega, Timișoara, la sfârșitul lui noiembrie 1948. Destinul i-a îndrumat pașii către Maramureș, întregindu-i peisajul cultural, de aproape o jumătate de secol. Din 1971 a abordat studiul culturii tradiționale românești cu tenacitate și cu o rigurozitate științifică deosebită, aducând contribuții valoroase în cercetarea meșteșugurilor tradiționale, a obiceiurilor și a locuințelor rurale din județul nostru. Pentru ea etnografia nu este doar o știință, ci și o formă de a păstra și valorifica patrimoniul cultural al românilor. Prin munca sa perseverentă și temeinică a reușit să înregistreze și să conserve elemente esențiale din viața și tradițiile satului maramureșean, făcând din pasiunea sa o misiune de viață. În toți acești ani, Janeta Ciocan și-a câștigat pe deplin titlul de personalitate marcantă, reprezentând o figură emblematică în etnografia maramureșeană și românească.
DIRECT MM: De la studii de istorie-filosofie ați îmbrățișat profesia de muzeograf, etnolog. V-a ales această meserie pe dumneavoastră?
JANETA CIOCAN: La vremea când eu am terminat studiile nu existau facultăți de etnologie. La muzeele de profil se venea de la facultatea de istorie pentru cultura materială și de la facultatea de filologie pentru cultura spirituală. În vara dintre anul patru și cinci trebuia să facem practică la diferite instituții de cultură. Eu am fost singura care am ales Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj. În acel moment muzeul se afla în pregătirea vernisajului pentru o nouă expoziție de bază. Am observat și mi-a plăcut diversitatea preocupărilor, de la alegerea materialului, la restaurarea sau conservarea lui, munca pentru texte și materialul grafic, care susțineau expunerea. Totul părea interesant. La finalul studiilor am venit în Muzeul din Baia Mare ca muzeograf stagiar cu repartiție guvernamentală, așa era pe vremea aceea. Trebuia ca un an de zile să trec prin toate secțiile de profilul istorie: istorie, artă, pentru că în fiecare secție se simțea nevoia de personal. Dar întâmplarea a făcut să fiu trimisă pentru două luni la Sighetu Marmației unde Muzeul pregătea vernisarea expoziției de bază a secției de etnografie. Acolo am întâlnit și o echipă de lucru de la Muzeul de Artă Populară a României. Am fost din nou captivată de tot ce am văzut și la întoarcere i-am spus directorului că nu aș mai dori să trec prin alte secții și că aș dori să rămân la Secția de Etnografie. Da, pot spune că, etnografia m-a ales. Sper să fi onorat cum se cuvine această alegere.
DIRECT MM: Se poate face această nobilă meserie, fără pasiune și cercetare teoretică și etnografică pe teren?
JANETA CIOCAN: Nimic nu se poate face corect fără pasiune. Dacă un muzeograf din domeniul istoriei, ca exemplu, nu poate face nimic fără studiul documentelor de arhivă, nici etnografia nu se poate face fără teren. Trebuie spus că, în facultate, programa presupunea doar un curs de etnografie generală a continentelor, practic eram slab pregătiți, toți am fost autodidacți, ajutați însă de cursurile de pregătire profesională susținute de oameni foarte bine pregătiți profesional: Georgeta Stoica, Gheorghe Focșa, academicianul Mihai Pop, Paul Petrescu, Ion Vlăduțiu, Boris, Tancred Bănățeanu și Silvia Zderciuc. Ei ne-au învățat tot, cum să facem terenul, cum să selectăm materialul, ce presupune organizarea unei expoziții etc.
DIRECT MM: Credeți că bătrânii satului sunt cea mai importantă sursă de informare?
JANETA CIOCAN: Categoric. Bătrânii satului sunt lada cu comori pe care am învățat să o folosesc. Îmi doresc să pot pune pe hârtie toate informațiile pe care le-am adunat de-a lungul timpului. Sunt conștientă că dacă nu fac asta, se vor pierde lucruri deosebite. Mă străduiesc să pun pe hârtie tot ce știu.
DIRECT MM: Omul-muzeograf este Omul enciclopedie. Toată munca acumulată de-a lungul anilor ați așternut-o între coperțile unor cărți. Povestiți-ne despre conținutul acestora!
JANETA CIOCAN: Nu am scris multe cărți, dar cred că sunt importante. „Portul popular din Țara Chioarului” cred că e singura carte care prezintă evolutiv piesele componente. „Podoaba în portul popular din nordul României” prezintă importanța acestora în viața omului, în momentele sale importante. „Centrul ceramic Baia Mare – monografie”, o carte la care am lucrat ani buni și pe care o iubesc tratează problema începând cu cele mai vechi descoperiri arheologice de pe teritoriul orașului și apoi după apariția breslelor creațiile olarilor, unii adevărați artiști, păstrate în muzee și nu numai, ajunse până la noi, ca să se încheie cu creatorii contemporani care mai activează. „Lemnul în cultura popularǎ din zonele etnografice ale judeţului Maramureş”, scrisă împreună cu Mirela Coman, tratează absolut toată problematica lemnului în aceste părți ale țării numită și Țara Lemnului. Se începe cu tăierea lui în pădure, credințele și obiceiurile legate de acest moment și apoi transformarea lui în lucrurile necesare omului: casă, mobilier, obiecte de uz casnic, unelte, instalații tehnice etc. Pe lângă aceste cărți mai am publicate în revistele noastre de specialitate și în Anuarele diferitor muzee din țară aproape 100 de studii. În acest moment le adun într-un singur volum unde doresc să introduc și multe studii prezentate la diferite sesiuni, dar care au rămas în manuscris.
DIRECT MM: Ce impresie v-a lăsat activitatea culturală a orașului Baia Mare, după o viață trăită în lumea artei populare?
JANETA CIOCAN: Viața activă, profesională am petrecut-o în lumea culturii populare materiale și spirituale. Acolo am avut foarte multe de învățat și am descoperit că înțelepciunea poporului român nu e doar o poveste, ci un adevăr de netăgăduit. În rest, alături de soțul meu suntem mari cititori, biblioteca personală numără peste 4.000 de volume ce abordează o paletă largă de preocupări, cu pondere pe beletristică și artă. Am iubit foarte mult arta plastică și pe acest domeniu familia noastră se numără printre colecționari. În ceea ce privește muzica, da iubesc muzica populară, consider că ea stă la baza celorlalte categorii, dar ador muzica simfonică și de operă. Sunt fericită că Baia Mare mi-a oferit, din acest punct de vedere, satisfacerea tuturor dorințelor, ca să nu le numesc plăceri.
DIRECT MM: Sunteți optimistă sau pesimistă, în ceea ce privește evoluția pe viitor a culturii populare în satele maramureșene?
JANETA CIOCAN: La prima vedere pare alarmant ceea ce se întâmplă, dar mă gândesc că seamănă, poate, cu ceea ce a făcut, în secolul al XIX-lea, apariția și răspândirea bumbacului și, mai târziu, folosirea culorilor industriale în portul popular și textilele de interior. A fost practic o revoluție. Lucrurile au fost cernute, trecute prin filtrul tradiției și a rămas doar ceea ce răspundea dorinței pentru frumos. Sigur, azi apare și pericolul importurilor chinezești, lejeritatea ce o oferă cumpărarea unui lucru gata confecționat. Nu mai aveam de a face cu dorința de a face ceva propriu, cu mâna mea, de a fi unică, de a-mi demonstra măiestria, de a demonstra că sunt harnică, pricepută și pot să-mi susțin viitoarea familie, de fapt dispare chiar ideea de familie. Totuși sunt optimistă, omul va înțelege ce „este pe sufletul lui” cum spuneau bătrânii noștri, și acel lucru va rămâne. Răul încearcă să acapareze, așa a fost de când lumea și pământul, dar nu cred că va fi în final biruitor.
DIRECT MM: Ar mai fi posibilă astăzi, o societate culturală, cum a fost aceea de dinainte de 1989?
JANETA CIOCAN: Nu știu. De oameni depinde. Poate că restricțiile la care am fost supuși atunci ne-au legat mai mult. Îmi amintesc că ne ajutam reciproc cu tot ce se putea, indiferent de domeniul în care lucram. Personalul a fost întotdeauna insuficient și atunci, chiar dacă erai muzeograf, când colegul făcea o expoziție, erai prezent ca mână de lucru, ascultând indicațiile specialistului. Acum, din păcate, aud, nu numai în muzee, așa în general, nu e treaba mea, să se descurce! Prieteniile de atunci nu însemnau doar o petrecere. Erai prezent la reușitele profesionale, întâlnirile erau un fel de cenacluri: ce carte ai citit, de ce ți se pare deosebită? Răspândeai vestea despre un spectacol care trebuia văzut. Îmi aduc aminte că, fiind la București, cu alte treburi, am rugat pe cineva să-mi facă rost de un bilet la piesa Elisabeta a II a. Am venit acasă și le-am spus tuturor prietenilor să facă efortul să o vadă, și mulți au făcut drumul Bucureștiului doar pentru asta. Chiar nu știu ce să vă spun, percepem foarte mult individualism, nepăsare și mă gândesc, sper chiar să fie doar datorită nazurilor vârstei și incapacității mele să percep corect noua societate.
DIRECT MM: Țineți legătura cu foștii colegi? Aveți vreun sfat pe care i l-ați oferi acestora?
JANETA CIOCAN: Da, țin legătura cu foștii colegi, și din Baia Mare, și din țară. Din păcate am pierdut pe foarte mulți dintre ei. Am fost de curând pusă în situația de a face lista celor plecați și care au lucrat în muzeele din Baia Mare. Fiecare cruce pe care am pus-o în dreptul unui nume a fost la început un cui. Apoi mi-am amintit câte ceva despre acel om, ce a făcut el pentru domeniul în care a lucrat și mi-am spus, asta e viața, venim ne facem datoria și plecăm. Mă bucur că toți și-au făcut pe deplin datoria. Asta trebuie învățată tânăra generație, să-ți faci datoria astfel ca cei care rămân să te pomenească. Țăranul nostru spune că, trăiești atât timp cât cineva te pomenește de bine. Cu cei care au rămas mă întâlnesc zilnic pe rețelele de socializare. Încerc cât mai am putere să particip și acum la Sesiunile de comunicări ale diferitor muzee din țară, pentru a mă întâlni cu foști colegi și mai ales pentru a cunoaște tineretul din muzee și să mă bucur când văd că ele rămân pe mâini bune.
Din 2016, Janeta Ciocan este pensionară. De-a lungul celor aproape 50 de ani și-a dedicat întreaga carieră studierii și promovării tradițiilor populare din Maramureș, contribuind esențial la dezvoltarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural local. A avut un rol crucial în organizarea și îmbogățirea colecțiilor muzeale, în special în domeniul portului popular și al meșteșugurilor. A donat cu generozitate Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Baia Mare 209 piese de ceramică, 87 piese de lemn, 87 obiecte de cult, 30 de piese textile, 29 de piese de port popular din trei județe ale țării, 15 exemplare de vânătoare, 37 de brichete din perioada anilor 1914-1980, o colecție de fotografii și 250 de volume. A organizat peste 50 de expoziții temporare. S-a preocupat constant pentru păstrarea autenticității tradițiilor iar contribuțiile sale au ajutat la consolidarea identității culturale a Maramureșului. Devotamentul ei față de meseria de muzeograf a făcut ca Maramureșul să fie recunoscut pe plan național și internațional pentru bogăția sa culturală. 
Deși s-a retras din activitatea profesională, astăzi o găsim la fel de activă, rămânând conectată spiritual și emoțional la lumea colegilor săi și la pasiunea pentru munca în domeniul etnologiei. Cu o conștiinciozitate împinsă până la absurd, își înmoaie penița în cerneala timpului și a memoriei, așternând pe hârtie toate informațiile prețioase aflate de la bătrânii înțelepți ai satelor maramureșene, pe care le va aduna pentru viitoarea carte.
Lăcrimioara ZOTA
