Structura de locuire actuală a prins contur în zona Vișeu prin anul 1770 când din ordinul Împăratului Iosif al II-a al Austriei se înființează centre de exploatare forestieră atât în Vișeu, cât și în Borșa.
Alături de localnici sunt colonizați în acest spațiu muncitori forestieri germani aduși din comitatul Zips (Slovacia). Aceștia se adaugă câtorva zeci de familii de saxoni ce se stabiliseră aici încă din 1743 și se ocupau cu mineritul.
Alături de valurile ulterioare de coloniști germani (din Salzburg și Tirol în 1775, din Salzkammergut în 1776, din Gmunden în 1778 și din Bavaria în 1784), muncitorii forestieri vorbitori de germană vor constitui nucleul comunității de țipțeri. Majoritatea erau de confesiune romano-catolică.
Începând cu 1780, coloniștii se apucă să transforme localitatea construind prima moară în partea de est a orașului, digul de la Măcârlău, înființează școala elementară a vistieriei din Vișeu de Sus (1788), iar în 1790 construiesc stăvilarul de la Făina. Tot în 1790 este constituită parohia romano-catolică din localiate, iar în 1798 se deschide prima școală generală. Apare și prima fabrica de cherestea din Vișeu de Sus construită de țipțeri în anul 1809.
Stăvilarele de la Macârlău și Făina erau puncte de plecare a plutașilor țipțeri pe Vaser și Tisa înspre Dunăre. Lemnul era adunat în stavilare cu apă, unde se formau plute, care erau conduse la vale pe jgheaburi. Se transportau astfel cantități mari de lemne, echivalând cu 100 de vagoane de marfă pe calea ferată, banii aferenți acestor tranzacții regăsindu-se în Banca Regală din Vișeu, chiar înaintea reîntoarcerii țipțerilor din călătorie.
Odată cu venirea coloniștilor germani se intensifică exploatarea pădurilor, ocupațiile legate de această activitate devenind atractive și pentru locuitorii din împrejurimi sau din zone mai îndepărtate din comitatul Maramureșului. Treptat, în localitate se stabilesc și români, maghiari și ruteni, care combinau exploatarea lemnului cu creșterea animalelor. De la mijlocul secolului al XIX-lea se intensifică și migrația evreilor din Galiția, pe care îi gasim în toate păturile sociale, de la muncitori forestieri, până la meșteșugari și comercianți.
Așa se face că în perioada interbelică, populația orașului era una foarte diversă, atât din punct de vedere etnic, cât și confesional. La recensământul din 1930, Vișeu de Sus avea o populație de 7.760 de locuitori: 2.500 romano-catolici (germani si maghiari), 2.500 mozaici (evrei) 2.500 greco-catolici (români), restul erau ruteni.
Pe Valea Vaserului, țipțerii plantau molid, aveau grijă de pepiniere, defrișau păduri, trimiteau plute pe apă la vale până la Sighet, Vișeu și Borșa, construiau plute pe apă, construiau drumuri și poduri de lemn.
Butinarii și țapinarii, cum sunt numiți local muncitorii forestieri, lucrau la pădure în cursul săptămânii, în cabane numite „finlandeze”, cu focul în mijlocul încăperilor și paturile dispuse radial, pentru a se încălzi și a-și usca hainele, având și o „căimăniţă”, femeie care se ocupa cu prepararea hranei pentru muncitori. Aceștia coborau la oraș doar sâmbăta.
Lemnele erau tăiate de sus cu topoarele, „corhănite” pe jgheaburi cu apă la vale, adunate în stăvilare la Măcârlău și Făina, iar de aici, formate în plute, erau duse pe apa Vaserului și mai departe pe Tisa. Multe din obiceiurile coloniștilor țipțeri au fost preluate și de români.
Astăzi de pe Valea Vaserului lemnul se transportă pe cale ferată îngustă.
Marian ILEA
Citește și
Editorialul de miercuri: Din jurnalul preotului ieudean Ioan Marcu
