În fiecare sâmbătă puteți citi pe DirectMM.ro câte o proză scurtă scrisă de Marian Ilea.
Domnul profesor de geografie domina cu vocea-i puternică Valea Vaserului. În jurul lui, elevii și doctorul Hodar ciuliseră urechile. Domnișoarele doctorului Dan aduceau în pahare borcut pentru elevi și Riesling pentru domni. Neurii au trăit și în zona Carpaţilor. Fiecare dintre ei, o dată pe an, timp de cîteva zile, se transforma în lup. Aici se cunosc mai multe cazuri de oameni care s-ar fi transformat în lupi, fiind- că aveau bucăţi de haine între dinţi. După ce reveneau printre oamenii de-aici. Nu se cunosc cazuri în care să fi omorît pe cineva. Cu toate că sunt povești cu lupi care ar fi atacat oamenii care locuiau pe coastele munţilor. Erau lupi în haită, conducătorul lor era numit „tartor” de către cei de aici, care-i spuneau haitei „noajă”.
Oamenii respectau ritualuri care să-i păzească de lupi. A fost unul care n-a ţinut cont de așa ceva și a fost mîncat de-o noajă. E un caz. Un singur caz pe Valea asta. Lupii umblau de stăpîni prin munţii ăștia pe care-i vedeţi. Veneau din Ucraina pînă lîngă spitalul din Vișeu-de-Sus, era zăvoi cu vreo sută de exemplare. Pe lîngă lupii negri, erau și lupi albi. Lupii gri erau peste tot pe văile astea. Cînd se mergea în șezători, feciorii întîlneau mulţi lupi. Dar își vedeau de treabă.
Meșterii de case foloseau un ornament numit „gură de lup”. Despre oi se zicea că dacă nu-și pot purta pielea, o mănîncă lupii. Apoi, des- pre oameni se spune că-s „flămînzi ca lupii”. Ciobanii nu mănîncă niciodată cu capul descoperit în stîna de oi, că-n noaptea următoare vin lupii. Au fost multe astfel de cazuri. Cînd sar cărbunii aprinși în sobă, e semn că vor veni musafiri. Dacă sar la stînă, musafirii vor fi lupii. De sărbătorile numite „Zilele Lupului”, nu se rostesc cuvintele „lup” sau „urs”. De Sfîntul Andrei e cea mai cunoscută sărbătoare a lupilor, cînd fetele își caută ursitul. De ziua lor, lupii se adună într-o poiană, pe un deal, iar Sfîntul e vătaful lor. Sfîntul Petru a primit stăpînire peste oi, Sfîntul Andrei a rămas cu cîinii și, ca să aibă și el bogăţie, i-a îndemnat pe aceia să fure oi… o parte dintre cîini au ajuns lupi.
Vocea puternică a profesorului de geografie a devenit monotonă. Și domnișoarele doctorului Dan au prins a ciuli urechile la spusele domnului Iepure. Poveștile vînătorești s-au continuat și-n tren. Pînă-n gara din Sighetu-Marmaţiei.
***
Pe parcursul călătoriei cu trenul, domnișoara Ersinia Dan și-a cău- tat în bagaje eșarfa. Dispăruse. Ori o uitase la izvorul cu borcut de pe Valea Vaserului.
***
„Ţi s-au dus musafirii, Anton Pavlovici Bordeaux”, zice Wenzel Hagen.
„Știu. Îi sunt recunoscător lui Iepure că n-a mai repetat istoria aia în care pe noi doi ne mîncau lupii, sau muream de gripă spaniolă și ne găseau gospodarii ăia din satul de ucraineni după două luni de zile în casa ta veche și de lut”, zice Anton Pavlovici Bordeaux, lucrînd la un tablou cu portul Neapole, parcă înţesat de plute și plutași de pe Valea Vaserului.
„Ar trebui să coborîm la cabană, să facem curat după ei, Anton Pavlovici. Să punem toate lucrurile la locul lor”, zice Wenzel Hagen.
„În orașe e molimă, Wenzel. Lasă cîteva zile lucrurile așa cum sunt.
La carantină. Joia viitoare ajungem acolo.”
Cei doi comeseni ies apoi din cabana domnului Wenzel Hagen din Tirolul de Sus. Își iau rămas bun. Nu pot mișca gîturile, de parcă ar fi doi lupi albi tocmai atunci coborîţi de pe Vîrful Comanu.
Povestea lui Wenzel Hagen
Anton Pavlovici Bordeaux intrase în vechea casă de lut a lui Wenzel Hagen. Erau orele 3 din noapte. Se așezase pe patul cel mai apropiat de sobă. Căscase gura. Wenzel Hagen îl întrebase, curios: „Ce avem de curăţat pînă dimineaţă dintre dinţi, domnule Bordeaux? Că nu de mult ne-am despărţit. Au trecut cîteva ceasuri de noapte.” Fără să primească vreun răspuns, se apucase de treabă. „E lucru migălos, domnule. E o eșarfă roșie.” În timp ce-și pregătea ustensilele de curăţat dinţii și gura lui Anton Pavlovici Bordeaux, Wenzel Hagen din Tirol vorbea tot tim- pul.
„Cînd ai pușcat cu arma, ce avea ţeava lungă, cerbul cu distanţa din- tre vîrfurile coarnelor de 158 de centimetri, că erai și ești vînător, dom- nule, mi-am zis prima dată că de-aici nu mai plec. Nu mă mai întorc în Tirol. Și am rămas. Un hăbăuc între două vîrste am fost și așa am rămas, Anton Pavlovici. Paznic de vînătoare m-am făcut pe valea asta. Cabanier am ajuns mai tîrziu. De faţă la hotărîrea pe care am luat-o au fost domnii Mercali și Baumgartner, Ciuliţă, Rosler și Grad.
Am zis, fără să mă audă ei, ‘Wenzel Hagen, lași Tirolul de Sus, rămîi aici, unde ţi-or putrezi ciolanele’.
De la cerbul ăla a-nceput toată tărășenia, Anton Pavlovici. Cască gura cît poţi de tare.
Cerbii dispăreau, domnule, că-i vînau armatele. Degeaba-i păzeai. Erai cu mine la Vișeu-de-Sus, în drumul din piaţă, cînd generalul Von Rango a prins a se văita că prea se-mpușcă cerbii de către militarii lui. ‘Suntem prea hapsîni, Wenzel!’ așa mi-a spus generalul. Apoi a scris lucrul ăsta într-o carte de-a lui despre războiul ăla de la-nceput de veac douăzeci.
Prin anul 1919 au rămas șapte cerbi masculi și femele, Anton Pavlovici. Au prins a se-nmulţi. În 4 ani, erau peste 1000 de cape- te. Atîta poate duce locul ăsta. Au venit cerbi și din Bucovina, și din Cehoslovacia, și din Polonia. Că erau pe mejdă cu noi. Amu’-i zice Ucraina. Se schimbau ţările după voia stăpînilor. Dar la mejdă nu umblau. Era fixă. Așa ca și-acuma, Anton Pavlovici. Poţi închide gura, două minute. Mă duc să mă piș în găleata de-afară. Gata! Cască gura, Anton Pavlovici. Mai tare. Bun!
Cerbii aveau 300 de kile, mari, de culoare cenușiu-deschis și fără coamă. La noi, în Tirolul de Sus, erau roșii-cafenii și cu guler mai în- chis. Umblau în grupuri de 40 ori 50, și-n Tirol și-aici. La obiceiuri erau și-s la fel, Anton Pavlovici. Iarna coborau de la Comanu, ori de pe muntele Pop Ivan, pînă-n zonele de mijloc, unde iernau. Adică, taci, nu mișca, Anton Pavlovici, știu ce vrei să spui, că și noi stăm în zonele de mijloc. Așa-i. Îi găseai la Botizu ori la Făina. Era hrană din belșug. Nu-s proști cerbii. Îi cîntă și fetele rutenilor și alea din Vișeu. Da, Anton Pavlovici, stai cuminte să nu mă muști, rutenii care-s mai jos de noi cu satu’ lor, cu preluca Cerbului de la Șuligu, cu pîrîul Cerbului de la Ștevioara, trecut și-n harta iozefină, prima hartă militară de la sfîrșit de secol optușpe. În doi ani le-am învăţat limba ruteană amestecată cu aia din Vișeu. Așa am făcut. Ai ferfeniţit eșarfa asta roșie. De-o băgai în- tr-o mașină de măcinat mere nu ieșea mai ferfeniţită, Anton Pavlovici. Cască gura mai tare. Gîndește-te la orice și taci.
Nu ţi-am spus cum am ajuns în satul rutenilor. Întîi m-am dus la Huc, într-o plimbare de-o zi. Am dat peste Muj Grigoriev, care era îngrijitor de animale, care vorbea cu sălbăticiunile, care nu era vînător ca noi doi, Anton Pavlovici Bordeaux, care era credincios, că avea al- tar în odaie, plin cu iconiţe adunate în timp. Muj Grigoriev vorbea cu Domnul mai ales și cu un urs mare, brun cu alb, cerîndu-i protecţie. Îi spunea Vasia ursului, poate era ursoaică. Da’-l proteja. Da’ nu-i lăsa pe ceilalţi urși să-i atace oile, vitele, caprele. Și cu lupii vorbea Vasia, și cu rîșii, despre Muj Grigoriev, și aceia nu atacau.
Cînd l-am întîlnit, Muj nu mai vorbea decît cu Domnul. Doi vînă- tori veniţi din Tirol, ai auzit bine, Anton Pavlovici, i-au împușcat ursul. Au dus trofeul acasă, împopoţonaţi de mîndrie. Au spus: ‘Uite ce-am pușcat în Carpaţi!’ Muj Grigoriev plîngea, l-am găsit plîngînd. ‘Tocmai pe cel care mă apără, domnule Hagen, l-au împușcat. Erau din Tirolul de Sus. Dumneata de unde ești?’ așa mi-a spus, așa m-a întrebat, Anton Pavlovici.
După două săptămîni m-o dus la ruteni. Avea și Muj, și cei de pe văile astea, o iubire faţă de tot ce era străin, așa cum aveau rutenii ăia din munte o nesocotire faţă de tot ce era rutean ori vișeuan. Vînau ca să trăiască, nu pușcau ciuta cu pui, ori căprioara cu puișori, prindeau lupi, vulpi, rîși ori jderi cu capcane măiestrite. De cînd umblam noi, tirolezii, ori dumneata, Anton Pavlovici, pe coclaurile astea, ziceau ‘standuri’ în loc de ‘ţiitori’ la locurile bune pe unde trecea vînatul. De la ei am învăţat că prin ‘ţiitorile’ pe unde trece porcu’ ăla mai sălbatic nu trec căprioarele; și că pe unde trece ursu’ nu vine cerbu’. De la ei știu că cerbu’ ‘boncăluiește’, că hăitașii ‘boncănesc’ prin trunchiuri de co- paci. Că fac gălăgie să sperie animalele și să le cîrmească-n ţiitori. ‘Noi boncănim, domnule Hagen, iară cerbii boncăluiesc ori dau drumu’ la mugete. Să ţii minte, că p-aci să uită’, mi-a spus moșneagul hăitaș care conducea treburile vînătorii.
‘Pădurile Vaserului, alea dincolo de munţi, o fost făcute ca să ne hră- nească pe noi; care le locuim, domnule Hagen’, îmi zicea Muj. ‘Da’ nu trebuie făcut prăpăd printre animale. Nu trebuie omorît ursu’ pentru trofeu’, așa zicea Muj Grigoriev, cu lacrimile atîrnîndu-i pe obraji, cum atîrnă ceara topită pe lumînările care încă au puterea să ardă.
Gata, Anton Pavlovici! N-a mai rămas nici un fir de mătase roșie în gură. Te poţi clăti cu apă de izvor. E 4 și 35 de minute. Pînă dimineaţă avem vreme să bem Rieslingul rămas. Îs trei sticle pline.”
***
În casa veche de lut, lumina opaiţului și umbrele palide ale dimineţii se mișcau parcă vii. Patul sub care Hagen făcuse focul dădea căldură. Fumul urca în pod. Pe masă era slănină afumată și pîine. Hagen aduse- se și cuţitul. Sticlele pline cu Riesling aveau culoare verde închis. Erau desfăcute.
***
Wenzel Hagen: Merge slănina asta cu Riesling-ul. Mai trebuiau trei cepe, da’ n-avem. Ce-o fost am văzut, ce-a mai fi, om vedea, Anton Pavlovici. Hai noroc și să dăm pe gîtlejuri vinu’ ăsta.
Anton Pavlovici Bordeaux: Sunt parcă rușinat, Wenzel. În noapte de vară. Nu mi s-a mai întîmplat. Brusc am simţit, brusc am gîndit ca lupul cel alb. Eram la izvorul borcutului. Eșarfa aia roșie sta uitată lîngă locurile de făcut scaldă. Am mirosit-o. Era a domnișoarei Ersinia Dan. Am făcut-o ferfeniţă. Fără motiv. Ca un instinct, Wenzel. Cu bunicul fetei nu mai dau ochi în ochi. M-o vindecat de toate beteșugurile tru- pului. Doctorul Dan e fără seamăn. Pacientul Anton Pavlovici ferfeni- ţește eșarfa roșie din mătase fină a nepoatei lui. În noapte de vară. Nu mi s-a mai întîmplat vara. Ciudat. În 30 noiembrie, la poiana lupilor, noaptea, cînd vine Sîn’ Andrei, o să-l întreb. Da’ rușinat mă simt, cum n-am fost vreodată.
Wenzel Hagen: În iulie, asta m-a surprins. Nu m-așteptam la așa ceva. Noi mergem împreună la sfîrșit de toamnă, Anton Pavlovici. Și dumneata îmi cureţi gura și io fac la fel cu gura dumitale. Pînă acuma, niciodată vara. Pînă-n 30 noiembrie mai e timp. Se lămuresc lucrurile. Am rămas la ruteni, la Muj din Huc. Casele alea din sat păreau suite cu macaralele pe „podereie” săpate-n coaste de dealuri împădurite. Am fost în fiecare dintre ele. Erau la fel. Aveau carele de transport în gos- podării, împiedecate la roţi cu opritori de lemn și legate cu lanţuri de copaci să nu pornească la vale.
Anton Pavlovici Bordeaux: Știu, Wenzel. M-ai dus pe-acolo. Unde n-avea copaci ruteanul, îi înlocuia cu pari înfipţi în pămîntul pietros. Ţineau loc de copaci. Așa era casa lui Muj din Huc.
Wenzel Hagen: Drumu’ satului era plin cu gropi. Muj zicea:
„Drumu’-i rău, domnule Hagen, da’ așa a rămas obiceiul din bătrîni. Anume l-o lăsat moșnegii care nu mai sunt, de haram l-o lăsat, ca să nu primească vizite de la domni din Vișeu ori de la ăia mai mari din Sighet. Moșnegii de astăzi zic: „Noi păstrăm obiceiu’ ăsta, că nu-i tare rău.”
Anton Pavlovici Bordeaux: Mai zicea Muj din Huc: „P-aci pă la noi, cășile-s acoperite cu paie, păreţii au lemn belit un ptic la coajă. Amu’-s două sute de fumuri numărate. Cu coliba mea, îs două sute un fum.”
Wenzel Hagen: Cu plug de lemn arau rutenii, amu’ le-am adus noi din fier. Plug de „sier”, așa-i zic fierului. Amu’-i plin de porci în păduri- le lor, că-i plin de jir de la fagi și de ghindă de la stejari. Turme de porci sălbăticiţi, corciţi cu ăia sălbatici. Fiecare rutean își cunoaște turma lui de porci. După felul în care fluieră, vezi cum apare turma printre copa- cii pădurii. Muj din Huc zicea: „Domnule Hagen, nici un rutean nu să strică de cap cînd să duce după porcii care să taie și să trimite carnea la domnii din oraș.”
Anton Pavlovici Bordeaux: Vin, mai sus, Wenzel, pădurile de go- runi, pe unde ne plimbăm noi, au trunchiurile groase cît trupurile a cinci ruteni lipiţi unii de alţii. Îs pădurile tăcute. Poţi striga, că nu te-aude nimeni. Dacă nu le cunoști, te sperii.
Wenzel Hagen: Îs republicani rutenii. Nu le place Regatu’. Și Muj din Huc zicea că, după părerea lui, îi mai bună Republica. „Din cauză că satu-i într-un Regat, ne mere tare rău, domnule Hagen. Io știu ceti, c-am învăţat de la învăţătoru’ Mihnea. Acela ne-o alfabetizat pe ăștia care-s moșnegii de astăzi. Și acela era republican, așa-s treburile, dom- nule Hagen. Pe-aci spunem că nu ne putem pișa contra vîntului, că ne pișăm pe noi, domnule.”
Anton Pavlovici Bordeaux: Au fost armate de toate felurile prin satu’ lor, pe lîngă sat: de la aia ţaristă la aia germană, de la aia aus- tro-ungară la aia română. Veneau cu soldaţii lor flămînzi. Mîncau pe săturate din turmele de porci. Plecau hrăniţi pe unde-aveau treabă. Într-un ianuarie apos o fost și miliţiile ucrainene de după bătaia din primul război. O vrut să bage satu’ într-o Republică a comuniștilor. Adică s-ajungă din Regat în Republică. N-o fost de-acord un popă din Vișeu și nu s-a mai făcut nimica.
Wenzel Hagen: „Da’-i Republică, părinte”, o zis rutenii. „Da’ nu din aia bună”, o zis părintele. „De ce nu-i bună, părinte?” o-ntrebat rutenii.
„Că-i comunistă, măi, de-aia”, o zis părintele. „Atuncea, s-o așteptăm pe-aia bună”, o zis rutenii.
Anton Pavlovici Bordeaux: Le-o dat miliţiilor să mănînce porci. Pe săturate. Aceia o dispărut într-o noapte. Erau sătui, stricaţi la stomac de-atîta carne de porc sălbăticit. Miliţiile o plecat. Porci o mai rămas și s-o apucat de se-nmulţit.
Wenzel Hagen: Așa-i, Anton Pavlovici, o fost, sunt și vor fi porci, cît timp dă Domnul jir și ghindă.
Anton Pavlovici Bordeaux: O dată, cînd eram cu Muj din Huc, nu- mai noi doi, mi-o spus: „Domnule Anton Pavlovici, satu’ nost’ îi în găoacea dealurilor împădurite.”
Wenzel Hagen: Frumos ţi-o spus, Anton Pavlovici. În lume, la Vișeu ori la Sighet, acuma îi vremea unui virus, îi zice „Covidu’”, în Tirolul de Sus o ajuns, da’-n satu’ lui Muj din Huc nu-i. Da’ asta-i din vremea ce-o să vină. Nici gripa aia spaniolă nu și-o făcut drum pe-aci, Anton Pavlovici. S-o gătat Riesling-ul, slana și pîinea. Îi către 7 ale dimineţii. Îi dormi prima dată în casa veche de lut. La amiază mergem să vedem cum o lăsat turiștii cabana. Că pînă-n 30 noiembrie mai avem de lucrat aici, Anton Pavlovici Bordeaux.
Anton Pavlovici Bordeaux: Ai dreptate, Wenzel Hagen. Prind a mă simţi, din nou, rușinat.
***
Era noapte în Sighetu-Marmaţiei. Excursioniștii coborîseră din tre- nul 41 A. Aveau măștile de protecţie puse pe feţe. Luna iunie a anului 2020 era plină de infecţii cu noul virus. În spitalul orășenesc erau fo- care de COVID-19.
Călătorii s-au împrăștiat pe străzile orașului. Fiecare cu treaba lui. Doar domnișoara Ersinia Dan a mai rămas jumătate de ceas pe peronul din faţa gării. Se gîndea la eșarfa roșie care dispăruse. Se gîndise tot drumul cu trenul la ea. Nu-nţelegea unde o pusese. „Poate-i ascunsă în bagajul din rucsac”, își spuse domnișoara Ersinia Dan. Din noapte, o voce cunoscută îi șoptise: „Pot să vă conduc pînă acasă, domnișoară? Am și o vorbă cu bătrînul doctor Dan, bunicul dumneavoastră”, a în- cheiat domnul profesor Iepure.
Marian ILEA
Citește și
Eșarfa roșie a domnișoarei Ersinia Dan – proză scurtă de Marian Ilea (I)
