Mă întrebam, cum poate un copil să devină iubitor de artă? Poate fi complicat dacă vrei să te apleci asupra unui aspect definitoriu pentru artist, opera de artă, adică unde esteticul este relevant. Când vrei să simplifici lucrurile și totul să meargă spre rutină, te gândești la școala elementară unde copilul trebuie să ia act de teoria esteticului si istoria artelor. Este o educație de punere în temă, iar mai târziu tânărul să poată avea abilitatea să vadă Arta dincolo de lucrurile comune. Și ne dăm seama că apele se despart, adică există o abordare a făuritorul de artă și alta a consumatorul de artă. Atunci problema este următoarea:
I. Cum poate un om simplu să aibă acces la Artă?
II. Cum poate un om simplu să înțeleagă menirea și miza artei?
III. Cum poate un artist consacrat să imprime un gust și o deschidere spre Artă?
IV. Cum poate un artist să determine accesul publicului spre Arta Înaltă, adică Arta care necesită o pregătire? Astfel am luat contact cu Maestrul Ioan Marchiș spre a înțelege întrebările și a putea problematiza la modul integrator Arta ca manifestare a spiritului uman.
Și dialogul nostru a început cam așa:
– Ioane, aș dori să începem dialogul cu o întrebarea de început: Cum te poți apropia de Artă și de artist? Apoi: Cum trebuie privită Artă?
– Marcele, mă iei tare de la început cu 2 întrebări grele, care poate ar trebui puse la sfârșit.
– Fac asta ca să ajungem de la complex la simplu, pentru că lucrurile vor fi mai ușor înțelese așa.
– Am să încep cu câteva remarci. În primul rând Arta este partea noastră de eternitate, este oarecum sfidarea omului adresată timpului. Este iubire și admirație.
– Arta este slujitoarea umanității pentru că ne arată drumul și sensul vieții.
– Arta încearcă să restituie omului lumea, universul văzut din mai multe perspective: în primul rând din propria lui perspectivă. Adică istorică, socială, politică, naturală, psihologică, ancestrală.
– Și aș completa: să se vadă pe sine din propria perspectivă. Artistul și Arta lui sunt subiective, iar asta îi dă artistului aureola de explorator, care căuta drumul adecvat spre ceilalți.
– Marcele, din perspectiva artistului imaginea și limbajul propriu sunt singulare și aceasta dă o puritate nebănuită actului artistic. Și dacă revenim la întrebare: „Cum te poți apropia de Artă”? atunci putem afirma: câștigarea din partea artistului a unei purități, independențe individuale.
– Iar în dimensiunea Artisticului individualitatea duce inevitabil spre personalitate, pentru că purificarea artistică poate însemna și o golire de balastul alterității. Ca să ajungi la eul pur care creează, trebuie în primul rând ca tu să ai cu tine un „discurs” interior și apoi să îți definești parametrii si personalitatea.
– Da, dar vezi alteritatea este si bună, ea îți luminează ochii, mintea, inima. Astfel tu poți să vezi și contrariul, antiteză. Te vezi pe tine cum spunea Hegel, te vezi în postura omului conștient de drumul propriu, de ce te caracterizează, de personalitatea ta. Un fel de sapiență. Tu poți să definești drumul tău și asta poate să însemne și propriile căutări.
– Cam ce faci tu acum cu Zeița Mamă.
– Ăsta este sensul. Adică ți-ai găsit drumul și mergi pe el.
– De exemplu Picasso? El a găsit mai multe drumuri. El a dominat secolul XX. Nimeni nu a evoluat pe atâtea drumuri pe scena artelor.
– Picasso este un caz aparte. El a distrus barielele de orice natură. El nu poate fi încadrat. A făcut tot ce a vrut datorită genialității.
– Ioane, de când a sosit în Băteau-Lavoir a sfărâmat și a reconstruit totul după legile sale. De exemplu femeia a ridicat-o la rangul de idol și a coborât-o la monstrul devorator. Tu cu Zeița-Mamă, reclădești în termeni propri sacralitatea ancestrală. Tu pe ce drum te găsești? Poate vrei să faci o reducere la esențe.
– Drumul meu este căutarea autenticului, adică a originalului și a originarului. Cum poți să pretinzi că artistul se poate confunda cu Arta fără această contopire? Cum te poți apropia de Artă fără înțelegerea conceptului de autentic? Și consumatorul de Artă trebuie învățat cu această dimensiune.
Cei mari
– Dar e valabil ce a zis Picasso: „Eu nu caut, eu găsesc”?
– Nu e chiar așa simplu. O personalitate așa marcantă ca Picasso sau artistul anonim, artistul din peșteri era marcat în totalitate de ancestral, de sacru, de mistic, de dorința de a lăsa ceva în urma, de a comunica cu ceilalți.
– Dar marii inovatori care au schimbat fața artei. Și mă refer aici la Cimabue. El a reușit să schimbe fața picturii. A renunțat la hieraticul chipurilor omenești. A apărut firescul ființei umane. Și începând cu el volumele au fost revoluționate, în sensul raporturilor reale. A dat, demnitate și un statul artistului. Dar marele salt l-a făcut prin faptul că a trecut de la staticul artei bizantine, la dinamica trecentoului.
– Și a venit apoi Umanismul, Renașterea cu inegalabilul Masaccio. El a reușit să schimbe perspectiva orizontului spațial. S-a ocupat de prim plan și de „îndulcirea” chipului omenesc. Ne spune Leon Batista Alberti care l-a cunoscut personal. Dar l-a cunoscut și pe Donatello și pe Brunelleschi. Și geniile, Leonardo, Michelangelo, apoi Caravaggio.
– Aș dori să ajungem la Brâncuși. Ioane, există o prea mare dorință de preamărire a lui Brâncuși în detrimentul înțelegerii meritelor lui. Brâncuși a fost de două ori geniu, dacă îmi permiți să vorbesc în termenii ăștia: a fost odată geniu pentru că a căutat ca și tine universalul și idealitatea. Tu cauți și ancestralul. Universalul este ceea ce se regăsește în toate manifestrile artistice. Ancestralul este ceea ce ducem cu noi în timp sau strămoșescul, ereditarul. Și a fost după aceea geniu pentru că a mutat Arta sculpturală de pe alt nivel, a ridicat-o la sublimul ideii. Și există sculptura până la Brâncuși și apoi sculptura după Brâncuși.
– Dar nu putem pretinde de la cineva să înțeleagă și să simtă Arta în totalitatea ei. Unii spun că trebuie să fi specialist. Majoritatea contemporanilor noștri au avut de-a face cu universul formelor, a perspectivei, a compoziției, a cromaticii. Arta modernă se dezvăluie mai greu, are o încifrare uneori dorită și o decriptare care necesită o pregătire prealabilă.
– Omul modern merge la teatru, cinema, concerte, expoziții are din start o „pornire” spre estetic. Dar pictura, sculptura pot rămâne pentru el o lume închisă, care îl intimidează, îl complexează. Omul simplu vrea ca cineva să îl ia de „mânuță” și să îl plaseze în „bucataria” Artei. Să îi dezvăluie semnificațiile, să îi explice expresiile. Ceea ce este ciudat.
Artistul si reverența
– Și revin la întrebările tale. Exista un soi de depășire a acestui fel de supliciu. Mă refer la propunerea și dăruirea artistului. Multe opere de Artă pot potoli nevoia de estetic. Sigur nevoia de estetic nu se potolește niciodată, dar opera artistică emana ceva care se răsfrânge asupra omului și se traduce în dorința de a poseda, de a te „uni” cu frumosul, cu adevărul, cu poezia, cu „înălțimea” actului artistic. Când te afli în fața unei opere de artă, ai privilegiul că te afli în fața unei „construcții” care te împlinește, te încântă. De ce opera artistică te poate duce spre excelență, spre inefabil, spre reverență?
– Bine spui: „spre reverență”, spre venerație. Eu cred că opera artistică are capacitatea de a transcede. Și cred că o lucrare este operă artistică numai atunci când transcede, adică când are capacitatea, de a uni, de a realiza ceva complementar între realitate și fantasmtic, între imanență și transcendentă. Opera de artă reprezintă conștiința artistică a artistului, iar artistul „aduce” spre noi beatitudinea.
– Și atunci, artistul care este autentic ce face de fapt? Ce are el în plus ca să poată reuși acest „melanj” între el și opera lui, astfel încât să rezulte Arta autentică? Artistul în opera sa pe lângă talentul de care se folosește, „pune la bătaie” elocința lui, adică expresivitatea proprie. El vede adevărul operei sale, poate cadența și ritma acest adevăr din opera sa. Artistul autentic este deci cel care reușește să pună pe aceiași masă, dorința lui cu dorința consumatorului de artă.
– Și să reușești să sfărâmi ideile unora că Arta se adresează doar câtorva cunoscători. Nu, Arta se adresează tuturor și artistul trebuie să sfărâme această idee preconcepută. Numai așa omul poate descoperi și se poate apropia de opera de Artă. Frumosul poate fi prețuit de oricine, nu doar de o clasă privilegiată.
– Poate există o educație proastă, megalomană, cum că înainte de a lua contact cu opera de artă, e musai să ști toate clasificările, toate lucrurile contextuale. Dar în acest fel oamenilor le este oarecum frică să gândească și să fie emoționați de un fapt artistic. Și ei sunt victimele unei mentalități greșite, cum că trebuie să înțeleagă opera de artă în toată complexitatea ei, în loc să se lase în voia sensibilității, în voia spiritului.
– În acest context afirm că opera artistică trebuie eliberată de aspectul reic. Există o raportare obsesivă la mundaneitate, la antropomorfism, la înțelegerea sensului operei de Artă cu orice preț. Opera de Artă trebuie desprinsă de orice raport de subordonare cu Realitatea pentru că altfel se face o trimitere la altceva decât la un fapt artistic. Opera de Arta trebuie purificată de orice ce aduce atingere inefabilului esenței artistice. Și astfel artistul nu trebuie să explice, nu trebuie să împartă chei de citire a operei sale, el este creatorul care „a vorbit”, s-a exprimat deja în opera sa. Acest lucru îl fac criticii de artă.
Inefabilul creatiei artistice
– Așa este, dacă creatorul încearcă să își justifice opera sa, el poate distruge farmecul și inefabilul operei sale. Și mai e ceva: el poate trece în prim plan, iar opera sa în plan secund, ceea ce duce la o anomalie, prin punerea în evidență a persoanei sale.
– Ioane, tu nu îți justifici obtiunea artistică. Tu nu motivezi de ce obtezi pentru o expresie artistică. Tu nu ne spui ce și cum trebuie să privim, să abordăm artisticul propus de tine. Asta tine strict de simțul artistului care nu trebuie explicat și care formează până la urmă înzestrarea pur artistică a creatorului. Te-am ascultat în câteva interviuri: tu explici drumul ideatic pe care ai ajuns la Conceptul de Zeița-Mamă. Tu ne pui în temă cu datele problemei. Zeița Mama se vrea o creație abstractă cu semnificații care vin de departe și omul simplu nu are de unde să ia contact cu așa ceva. Ființa Zeiței are o semnificație ce vine de la origini. Dar sein-ul acesta înseamnă de fapt adevărul Zeiței, nu a creației tale. Șein-ul operei tale este adevărul artistic pe care tu îl concepi. Sunt lucruri diferite. Și asta este chemat artistul să facă: să dea unui lucru caracterul de operă de artă.
– Marcele, admirația unei opere de artă, se produce numai când opera „emana” ceva înălțător, ceva la care poți să te înclini, ceva care poate duce spre o doxologie asumată. Ceva care duce spre o trăire intensă. Și asta deschide opera spre lume. Faptul-de-a-se-deschide-spre-lume cum ar spune Heidegger. Deschiderea orizontului uman spre o lume care face posibilă conviețuirea eului în interiorul lumii.
– Asta arată și grația artei. Dincolo de Zeița-Mamă ca materialitate este acel ceva care iese din materie și se dăruiește odată cu sufletul acestei lumi. Numai artistul autentic ne poate dărui universul, omul, viața, binele, adevărul, frumosul. Kalokagathia. Omul are nevoie de artă și căută să se integreze și să participe într-un fel sau altul la această oda pe care artistul o aduce lumii. Și numai harul artistului poate transforma materialitatea într-o oda divină care duce la Spirit.
– Creatorul si consumatorul reușesc să se unească în Spirit doar când au capacitatea să se abandoneze. Și să se abandoneze unul altuia. Și abandonarea are ca rezultat trecerea în intimitatea operei de artă.
– Și la final, cum privim noi Arta?
– Aici, în acest punct în care am ajuns este greu de răspuns, dar hai să glosăm: esența operei de Artă este Arta însăși, iar opera de Artă este creație pură. Creația artistică nu poate fi făcută numai de artist, pentru că numai artistul poate crea ceva unic, irepetabil, ceva care nu s-a mai creat. Deci vorbim aici de unicitatea operei de Artă. Adevărul operei de Arta duce la o recalibrare a viziunii despre artist, consumator de artă, opera artistică și Arta în sine. „Artele frumoase” sunt generate de opera artistului. Iar acel aforism „Arta este punerea în opera a adevărului” sau „Arta este o imitare a realului” sunt eronate.
– Corect și îmi pare bine că spui asta. Asta trebuie să fie crezul artistului. Arta nu își propune să redea ființările reale, chiar dacă realul sălășluiește în opera de artă ca un suport reic. Calea de a defini artisticul în opera de Artă pornește de la operă și duce la lucru, nu invers. Deci în opera artistică survine adevărul însuși. Adică Arta este modul de a pune în operă adevărul și astfel arta face ca esteticul să se producă.
– Și completez la final: Arta este creuzetul opere artistice.
– Frumos spus, dar ne-am cam „dus” în zona teoreticului. Ne-am dus pentru că dialogul ne-a dus acolo. Îți propun ca data viitoare dialogul nostru să îl situăm într-o zonă mai…
– Mai aplicată, mai practica în sensul unei viziuni aplicate în opera artistică.
– Și exemple, multe exemple.
– Și o extensie la poezie, adică și la alte forme artistice. De fapt la Arta în toată complexitatea ei. – Îți mulțumesc Maestre de primul nostru dialog și urmează … celelalte.
– Mulțumesc Marcele, să fim sănătoși.
Acesta este un dialog, bazat pe frânturi de discuții purtate ad-hoc. Este până la urmă o formă de a sfida platitudinea și orice direcție a mediocrității. Omul din zilele noastre este permanent supus unei inerții a cotidianității, unei bagatelizări a lucrurilor care împinge spiritul spre dezagregare. De aceea cred că astfel de abordări pot trezi nu numai artisticul din noi sau cunoașterea seacă și rece, ci și un adevărat Mathesis al sufletului care duce spre Cultură, spre un început de împlinire al omului.
Îi mulțumesc lui Ioan Marchiș că este așa cum este! Pentru că generozitatea lui cuplată cu universalitatea gândului și logosului îl face un om deosebit.
Marcel MUREȘAN
