Huberta - proză scurtă de Marian Ilea (I)

În fiecare sâmbătă puteți citi pe DirectMM.ro câte o proză scurtă scrisă de Marian Ilea.

La Berna, la Berlin, la Varșovia, la Praga și la Budapesta, dimineţile aveau același aer proaspăt. Ieșea din ambasadele Ungariei, traversa drumuri aglomerate, se oprea în parcuri. Așezat pe bănci, sub arbori seculari sau aproape seculari, privind aleile lungi, domnul ambasador Paul Bekk respira, trăgea aer în piept cu nesaţ. „Cel mai bun aer în Europa e cel al dimineţilor”, își zicea. De la șapte dimineaţa și pînă la opt și treizeci de minute, se ocupa cu respiratul. Apoi intra în clădirea ambasadei, răspundea la saluturi, se apuca de lucru.

Paul Bekk era născut în Mittelstadt. „Cel mai proaspăt, cel mai curat aer al Europei e, totuși, în Mittelstadt”, își spunea Paul Bekk, plimbîndu-se pe coridoarele ambasadei. N-avea mare lucru de isprăvit. Fiecare zi era la fel cu cea care fusese și cu cea care avea să vină.

În Mittelstadt i se spunea: Paul, Pavel ori Poli. Prin Europa: domnul ambasador al Ungariei, Excelenţa-Sa Paul Bekk. A devenit celebru în lumea diplomatică europeană printr-o idee – ce urma să-i poarte nu- mele, și care suna așa: „Dacă am aduna toate relele lumii într-o cutie și am propune să le împărțim în părți egale, echitabil, tuturor oamenilor, care ar fi reacția acestora? (Scurtă pauză.) Orice om cu scaun la cap ar lua-o la goană, preferînd să și le păstreze pe ale sale decît să îm- partă cu toți, democratic, Răul lumii! (Scurtă pauză și ridicînd vocea). Concluzia: fiecare individ și fiecare țară se va ameliora numai recu- noscîndu-și și pornind de la propriile-i vicii și slăbiciuni, iar nicide- cum împrumutîndu-le ori imitîndu-le pe ale altora.” După expunerea ideii sale, la Paris, în cadrul unei conferințe diplomatice internaționale, s-a lăsat tăcerea în sală – pînă cînd ideea a ajuns la creierul diplomați- lor –, apoi ei au rîs și i-au dat dreptate, aplaudîndu-l la scenă deschisă. După cei zece ani petrecuți prin ambasade, la Berna, la Berlin, la Varșovia, la Praga, a fost chemat la centrala Ministerului de Externe de la Budapesta. A primit o garsonieră cît un apartament de trei camere: baie, bucătărie, coridor lung și lat și o terasă cît o garsonieră, cu pri- veliște înspre Dunăre, unde, dimineaţa, într-un șezlong, respira aerul Budapestei, fluierînd. Paul Bekk fluiera tot timpul exclusiv melodii de cabaret. Avea faţă lată, trup grăsuliu, cînd mergea parcă își arunca pi- cioarele unul după altul, într-un soi de urmărire: stîngul după dreptul, dreptul după stîngul. Se oprea la cafeneaua din colţ. De la magazinele din colţ cumpăra legumele. Gătea. Respira. Fluiera.

În holul de intrare al clădirii unde locuia, era salutat de poliţistul din gheretă. Paul Bekk răspundea salutului său fluierînd și dirijînd cu degetul arătător. După trecerea sa, poliţistul își ducea un deget la tîm- plă, de parcă ceva nu era în regulă cu Paul Bekk, domnul din centrala Ministerului de Externe maghiar.

În marile magazine ale Budapestei, domnul Bekk a fost o singură dată. S-a întîlnit cu sute de lăzi de legume și fructe, așezate într-o or- dine nemţească. Legumele și fructele alea nu-i spuneau nimic. Dar și tonele de antricoate erau tăcute. Paul Bekk a trecut fluierînd printre rafturi. Asta a fost tot.

S-a întors la magazinele lui din colţurile vechi ale orașului. Alea de pe stînga, cum treci Podul cu Lanţuri. A treia clădire, mare și veche, era a centralei Ministerului. Paul Bekk își vedea terasa. Fluiera și căuta mereu colţuri cu prăvălii. Erau cîte îi dorea sufletul.

***

Bunicul lui Paul Bekk a fost Emeric Kristoff Bekk din Mittelstadt. A devenit unul dintre principalii finanţatori pentru organizarea Bisericii reformate din Ungaria, apoi a făcut parte din conducerea acesteia, apoi a intrat în rîndul aristocraţiei înalte, apoi s-a căsătorit cu o doamnă văduvă din Eger, apoi a avut cinci copii: pe Emeric Kristoff, pe Augusta Zsuzsanna Rosa, pe Ilona Johanna Josefa Matilda, pe Berta Klara Ferdinanda și pe Emma Zsuzsanna Katalin Julia, apoi a devenit socrul tuturor oamenilor politici influenţi ai Ungariei, pînă și al lui Tisza Kálmán, Primul Ministru.

Toate astea, bunicul Emeric le-a făcut în Mittelstadt. Apoi a crescut herghelia de cai semi-pursînge, începută din anul 1850 de către tai- că-său, străbunicul lui Paul Bekk. Apoi și-a numărat în minte averea: 60 de cai, 280 de vite cornute, 28 de bivoli de jug, 100 de capete de porci, 2 800 de iugăre de pămînt în zona Chiuzbaia și Valea Chiuzbăii pînă la intrarea în Mittelstadt, o moară mecanică ce producea curent electric. În Chiuzbaia, cine nu lucra la mină era angajat la bunicul Bekk. Bărbaţii primeau zilnic 120–200 de filleri, iar femeile 60–140 de filleri. Apoi bunicul Emeric Bekk s-a făcut inginer agronom, apoi a obţinut un titlu academic de doctor, apoi a învăţat să vorbească româ- nește, apoi a devenit foarte zgîrcit și foarte bătrîn. Cînd îi cerea cineva ajutorul, striga: „N-am, n-am!”, își smulgea hainele de pe el și iarăși striga: „Nu vezi că nici eu n-am?” Apoi a devenit foarte antipatizat de către oameni. Apoi a venit anul 1945, cînd rolul de stăpîn al familiei Bekk în Chiuzbaia și Valea Chiuzbăii s-a încheiat.

„Noroc că bunicul Emeric, la care-i ziceam Imre, n-a mai apucat anul ăla”, zice Paul Bekk. E așezat pe o bancă, sub un tei din parcul sanatoriului de boli mintale de lîngă Gyula. Trage cu nesaţ aerul dimi- neţii în piept. E anul 2020, luna mai, ziua 28. Paul Bekk are nouăzeci și șapte de ani. Își amintește perfect de un alt 28 mai, cînd împlinise șai- zeci și patru de ani și se căsătorise cu o ţigancă tînără și gravidă care i-a adus-o pe lume pe Maria. Tînăra ghicea prin iarmaroace, descînta de furatul laptelui, de boli, lega și dezlega dragoste. Era frumoasă, o che- ma Ana-Huberta-Alfonsa-Kaspara. Își zicea prinţesa de Lalm-Lalm. După căsătorie, a ajuns Huberta Bekk. „Sînt fiica Leonhardinei și a unui prinţ, Nicolae Paul, n-ai a te rușina cu mine în faţa lumii tale”, i-a spus Huberta la nuntă. Imediat după nașterea Mariei, Huberta a fugit cu o șatră de ţigani români prin Austria și Germania. Maria a crescut la o școală de maici romano-catolice, lîngă Vac, s-a căsătorit cu un om de afaceri, au construit hoteluri și vinării în zona Tokaj. Cu încuviinţarea lui Paul Bekk, și-a luat numele de fată în stăpînire și a pornit la recupe- rarea fostelor proprietăţi ale bunicului Imre în Mittelstadt.

Paul Bekk se ridică de pe bancă și fluieră. Trage după el un halat prea mare și prea călduros. Și în spital au apărut cazuri de Covid-19. Paul Bekk s-a hotărît să părăsească șandramaua. „Am nouăzeci și șap- te de ani, plec acasă în Mittelstadt, în noaptea asta plec!”, își repetă Paul Bekk. „Aici se scufundă corabia”, continuă Paul Bekk.

***

În anul 1965 mai fusese în Mittelstadt, într-o delegaţie, cu amba- sadori ai ţărilor socialiste. Nu recunoscuse orașul. Trecuse pe lîngă drumul Chiuzbăii, ajunsese în centrul Mittelstadt-ului. Tocmai se construiau cartierele de blocuri din Microraion Vest. Gara Mittelstadt- ului nu mai era. În centrul orașului, încă toate erau așa cum le lăsase cînd părăsise Valea Chiuzbăii pentru a merge la școala de diplomaţi de la Madrid.

Paul Bekk, întins în pat, aștepta noaptea plecării. Camera goală și răcoroasă. Își pregătise vechiul costum de ambasador de la Berna. De lîngă Gyula pînă în Mittelstadt erau cîteva sute de kilometri. Pentru Excelenţa Sa fostul ambasador, ar fi fost floare la ureche sau la buto- nieră.

Îi tremura stomacul. Îi tremurau picioarele. Avea nouăzeci și șap- te de ani și se pornea la drum. Cînd a intrat pe poarta azilului din Gyula, și-a spus: „Pîn-aici, Paul Bekk, de-aici cu picioarele înainte vei mai ieși.” În Budapesta a rămas garsoniera, terasa, baia, bucătăria. În Mittelstadt se întorcea acasă, deși: „Paul Bekk, familia Bekk, nu mai au casă în Mittelstadt”, își tot repeta.

În astfel de momente grele apărea lîngă Excelenţa Sa Huberta Bekk.

Se așeza pe pat. Tînără. Încă frumoasă. Povestea. Povestea.

„Ca să-ţi treacă timpul mai iute, Paul”, zice Huberta.

„Propovăduiești vremuri norocoase și nu adevăruri, Huberta”, zice Paul Bekk.

„O diletantă care, cu minciuni măiestre, folosește practica medieva- lă înrădăcinată în oameni”, zice Huberta.

„Asta ţi-am spus eu, draga mea, cînd mi-ai ocupat spaţiul locativ.

Nu-mi mai găseam locul nici pe terasă”, zice Paul Bekk.

„Așa-i. De la tine o știu. Ghicitul viitorului, oameni care, ascultîn- du-mă, găseau lucrurile pierdute, ofeream serviciile de care era nevo- ie în acele vremuri. Și tu făceai parte din vremurile alea, Paul”, zice Huberta, bălăngănindu-și picioarele pe dunga patului.

„Provocări, erau simple provocări la adresa ordinii religioase și po- litice, ca un pact cu Diavolii puși să schimbe lucrurile care funcţionau bine.”

„Sigur, Paul. ‘Incantaţii și binecuvîntări ilicite’, ziceai. În timp ce-ţi ocupam terasa, priveam Dunărea, o legănam pe Maria. Ţi-am rămas recunoscătoare. Te lăsam să spui toate prostiile lumii tale. Prin iar- maroace mă-ntîlneam cu probleme legate de dragostea trupească, de furtul cailor, de accidente, de boli. Lumea de-astea era speriată. Nu de religie ori de politică. Rezolvam problemele, Paul, ca un psiholog, cît doi preoţi și cît o mînă de miniștri din guvernul maghiar. Cînd ţi-am spus asta, ai vrut să m-alungi din casă. Am plecat de bunăvoie, Paul. Ţi-am lăsat-o pe Maria și-am făcut foarte bine. Tu ai rămas să fluieri prin colţurile Budapestei, prin casa scării și în lift pînă la etajul șase”, zice Huberta.

„Și pe jos, urcam și fluieram. Cînd nu mergea liftul”, zice Paul Bekk.

„Ţigani nomazi, rătăceam prin Europa, lăcuste ni se zicea, cu corturi, cu un singur rînd de haine pe care le spălam în nopţile cu fierbinţeală. Dimineaţa le-mbrăcam pe malul rîurilor… încă umede. Cerșeam pe la ferestrele caselor și-n faţa ușilor, scoteam sunete pe jumătate nemţești, vorbeam mai bine cu mîinile, Paul, ghiceam doar cu mîinile, furam, dar niciodată nu jefuiam. Nu se cuvenea ca o nevastă de fost ambasa- dor lucrător în centrala Ministerului de Externe maghiar să-și com- promită bărbatul. Umblînd prin lume, am înţeles multe, Paul”, spuse Huberta, dînd să se ridice de pe pat. În cameră se lăsase întunericul. Huberta continuă: „Paul, asta nu ţi-am mai spus-o: într-un oraș din regiunea Salm-Salm, în iarmaroc, pe cînd se lăsa tăcerea, o ţigancă a profeţit că cineva se va despărţi de soţ în următoarele trei luni. Era mama mea. A fost de faţă și preotul luteran din orășel. Apoi, mama și-a încheiat astfel profeția: ‘În următoarele trei zile, cea care vă spune asta va închide ochii pe veci’. Acolo am și-ngropat-o. Cu preot și multă lume din jur. Mama e adevărata prinţesă de Lalm-Lalm, Paul.”

Paul Bekk era liniștit. Îmbrăcat în costumul lui de ambasador al

Ungariei la Berna. „Un costum călcat la dungă, ca pe vremuri”, își zice Paul Bekk. A ieșit în curte. Pustiu. A trecut de poarta așezămîntului. Ţîpenie. A luat-o pe drumul spre Mittelstadt, fluierînd. Nici măcar un lătrat de cîine sau mieunat de pisică. Stîngul după dreptul, dreptul după stîngul, și tot așa. Trăgea aer în piept cu nesaț: „Nici o diferență între aerul răcoros al nopții și cel al dimineţii”, constată. „Nu te oboseș- te”, continuă. Din cînd în cînd, în jurul lui, libelulele băteau din aripi ca pagaiele din bărcile sportivilor de la Balatonfured.

Paul Bekk, ambasadorul Ungariei la Berna, la Berlin, la Varșovia, la Praga, avea de făcut drum lung pînă la el acasă!

***

Cînd a venit cu nou-născuta în garsoniera lui Paul, Huberta și-a adus și geanta pătrăţoasă de piele. Un singur compartiment. În ea ţinea buha cea mică. O scotea la plimbare în parcul ce ducea la Dunăre. De acolo, pe o punte de două persoane ce se bălăngănea la fiecare adiere de vînt, se putea ajunge la insulă. La bufetele de lux din Margit Sziget. Huberta își plimba buha pe insulă. Prin pădurea de-acolo. I-o hîrîiau tinerii. Huberta fugărea tinerii. Zi de zi.

Mărșăluind ca un soldat. „Stîngul după dreptul, dreptul după stîngul, pînă-n Debreţin, apoi Valea lui Mihai, Carei, Satu-Mare,

(Va urma…)

Marian ILEA