Huberta - proză scurtă de Marian Ilea (II)

În fiecare sâmbătă puteți citi pe DirectMM.ro câte o proză scurtă scrisă de Marian Ilea.

(…)

Baia-Mare și Mittelstadt… ca-n tinereţe”, își zicea Paul Bekk. Pe drum, i se adresa cu voce tare Hubertei. Îi răspundea vocea Hubertei. Asta îl liniștea și îl încuraja. De unul singur nu i-ar fi plăcut, mai ales nopţile.

„Ai adus buha aia mică și pe Maria în garsonieră. S-a umplut spaţiul locativ”, zicea Paul.

„Stîngul după dreptul, dreptul după stîngul, pînă-n Debreţin, pînă la marginea Debreţinului. De-acolo, cu o dubiţă, pînă la Valea lui Mihai, Paul. Apoi mai vedem noi”, zice Huberta.

„Te-am întrebat altceva”, zice Paul.

„Ţi-am spus atunci că a da lapte acru unei nou-născute înainte de prima alăptare înseamnă să-i dai sănătate pînă la adînci bătrîneţi. Tu erai obsedat de ţîţele mele. Doreai să participi la prima alăptare cît mai repede. Și tot fluierai”, zice Huberta.

„Fata se numea Maria. Te-ai dus să-i schimbi numele în Mary”, zice Paul.

„Parcă se sufoca în nopţile în care tu sforăiai pe terasă. Dacă-i schim- bam numele, fugeam de toate bolile care ar fi căutat-o”, zice Huberta.

„Vocea ta ai devenit tu”, răspunde Paul.

„Stîngul după dreptul și dreptul după stîngul, Paul. Uite Debreţinul. Ţi-am adus un praf într-o punguţă de piele de căprioară. Văd că-l ai și acuma la gît. E inimă de corb uscată în hornul unei case de lîngă Varșovia. Pusă-n mîncarea și băutura ta, te-a vindecat de multe boli”, zice Huberta.

„Moartea ca apăsare a păcatului oricărui om născut dintr-o femeie”, zice Paul.

A ajuns la o staţie de benzinărie. De acolo începea Debreţinul. A vă- zut duba albă. Șoferul i-a făcut semn să urce în spate, printre cartoane care miroseau a mucegai.

„Știu, știu, la Valea lui Mihai”, a zis omul. „Poftiţi, domnule Paul.”

„Pînă la Carei, pînă la Satu-Mare, pînă-n Mittelstadt”, a răspuns Paul Bekk.

S-a uitat la mîna-i dreaptă. Ţinea cu degetele o geantă pătrăţoasă de piele. „Huberta”, și-a șoptit.

„Nu te puteam lăsa să pleci ca de la o casă pustie. Ţi-am pus lucruri- le trebuincioase pentru Mittelstadt”, zice vocea Hubertei.

„Am două castele, sere, grajduri în Mittelstadt”, răspunde Paul.

„Ai, ai, ai, ai, ai !” face Huberta, rîzînd.

„Mie mi s-a spus ‘Valea lui Mihai’, domnule. Cu mine mergi pînă unde mi s-a spus. De-acolo te descurci singur”, zice, puțin intrigat, șoferul dubei.

„Boala ca inamic, așa a fost privită de oameni”, șoptește Paul Bekk. I-ar fi plăcut să vadă peisajele capătului de Ungarie. Vedea doar cartoane.

***

Fiecare sfîrșit de săptămînă era dedicat vînătorii. Avea două arme și doisprezece cîini, bunicul Imre, vînătorul din Mittelstadt. Eram la Madrid la școală. Vacanţele, în Mittelstadt, la vînătoare. În fiecare săp- tămînă veneau familii nobiliare. Cu odraslele lor eram coleg la școa- la de diplomaţi din Madrid. Teleki din Satulung, Pribilești și Coltău, familia Bloomberg din Gîrdani, Degenfeld din Ardusat. Alţii. Nobili scăpătaţi porneau din gările Debreţinului, Clujului, Zalăului, Sibiului. Cîteodată, domni miniștri de la Budapesta ori Viena.

În anul 1944, în castelul bunicului s-au refugiat ofiţeri și soldaţi nemţi, cu mașinării de război cu tot.

Bunicul Imre m-a chemat în dormitorul lui și mi-a spus: „Paul, am decis că-i mai bine dacă plecăm.” Au urmat zile în care s-au fă- cut pachete cu tot ce avea de valoare bunicul. Le-a expediat din gara Mittelstadt la Budapesta. După două săptămîni, șeful de gară a oprit transporturile. Bunicul Imre s-a dus cu o damigeană de vin negru gros și și-a rezolvat problema.

În 28 septembrie, anul 1944, familia Bekk a părăsit Mittelstadt-ul. Tata Imre n-a știut nimic. Locuia în castelul lui. La 2 kilometri de bu- nicul Imre. Eu mi-am continuat drumul din Budapesta la Madrid. Așa a fost.

***

În Valea lui Mihai am coborît din dubă. Ne-am așezat cuminţi la controlul vamal. Eram mulţi. Stăteam la rînd.

La nouăzeci și șapte de ani toată lumea se dă la o parte din faţa ta.

„Dacă ai o geantă de piele pătrăţoasă, Paul. Doar dacă e pătrăţoasă”, zice vocea Hubertei.

„Pîn-aici te-am adus, domnule”, zice șoferul. „De-aici nu te mai cu- nosc”, încheie el.

***

În anul 1945, bunicul Imre a fost expropriat de către Comitetul de Reformă Agrară din Mittelstadt. Tot atunci l-au declarat „fugit în 28 septembrie din calea Armatei sovietice”.

Bunicul Imre suferea de inimă. Doctorul Foster, director la Sanatoriul János XII din Budapesta, i-a dat un certificat în care scria:

„În pat, a stat în pat în Sanatoriul János, s-a aflat sub tratament, fiindu-i interzis să se obosească din cauza miocarditei cronice și a acceselor de angină pectorală. Domnul Emeric Kristoff Bekk s-a aflat sub trata- mentul meu. I-am recomandat bolnavului o cură de o jumătate de an la Balatonfured, cu indicaţia că nu poate călători înspre Mittelstadt, aflîndu-se în pericol de moarte.”

Hîrtia doctorului Foster n-a fost luată în seamă de către Comitetul de Reformă din Mittelstadt. Președintele acestuia, Breban Augustin, a scris: „Se respinge.” Ceilalţi membri au semnat. Pe hîrtia aceea s-a mai scris: „Din 700 de refugiaţi în Ungaria, s-au primit 700 de astfel de hîrtii, eliberate de doctorul Foster în toată Transilvania. S-a dove- dit că niciunul dintre posesori nu era bolnav, nici la plecare și nici la întoarcere.”

Bunicul Imre a spus doar atît: „Mă simt consternat, deoarece se spu- ne că aș fi antidemocrat și mincinos. Am fost bolnav, în pat, într-un sanatoriu.”

***

Mobilierul, ramele și tocurile ușilor și ferestrelor, cele 2 000 de vo- lume, dintre care multe în ediţii princeps, au dispărut. Grădina en- glezească, serele, utilajele, animalele, batoza, presa de ulei, motorul Diesel, desfăcătorul de porumb, mașina de măcinat porumb, presa de făcut vin, căldarea de fiert magiun, cele cinci pluguri de fier au ajuns la foștii angajaţi ai bunicului. „Plătesc chirie de folosinţă”, a certificat Comitetul de Reformă.

Din cărămida serelor s-a făcut un grajd pentru animale în capă- tul dinspre munţii Gutin al Mittelstadt-ului. Castelul a fost distrus. Grinzile principale „Binder” au fost tăiate. Bunicul Imre a rămas fără mijloace de existenţă.

Timp de cinci ani, pînă în anul 1950, a fost găzduit în casa grădina- rului său, domnul Nagy Iuliu. Cînd a constatat că a pierdut tot, că n-o să mai fie niciodată nobilul aristocrat din Mittelstadt, bunicul Imre a plecat la München împreună cu bunica Caroline, născută Teglaș.

***

„Ce familie, Bekk, înnobilată de către principele Sigismund Báthory la sfîrșit de secol XVI”, zicea bunicul Imre, plimbîndu-se prin grădina englezească a castelului. În urmă cu patru ani a adus patru exempla- re de Sequoia. Unul pus spre Dealul Minei. Celelalte trei în grădină.

„Poate se va aclimatiza aici, pe valea asta a Chiuzbăii”, mai zicea bunicul Imre.

„Ce familie, cu emblemă de culoare celestină și cu leul ce iese din- tr-o coroană avînd o sabie”, continua bunicul Imre. „Nu era prost Sigismund Báthory, n-avea cum. Nici Emeric Kristoff, adică el, nu era prost. N-avea cum. Își botezase fiul tot Emeric Kristoff și adăugase un Inocenţiu înainte de Bekk. Acuma, uite ce-a păţit cu Inocenţiu! I-a tre- buit Inocenţiu, are Inocenţiu”, zicea bunicul Imre, plimbîndu-se agitat pe aleile grădinii.

„S-a înscris la cursurile preparandiei din Blaj, ca s-ajungă învăţător. N-a spus-o nimănui. Primul Emeric Kristoff și Inocenţiu Bekk învăţă- tor. Ce rușine! O familie de aristocraţi cu relaţii în Budapesta, în Viena, cu neamuri sus-puse, și Inocenţiu învăţător în Chiuzbaia. S-a dus și la preparandia din Sighet. Institutor. Răni făcute de sabia leului din em- blema familiei în inima bunicului Imre”, zicea bunicul Imre.

Inocenţiu știa maghiara și germana, învăţase românește și preda la școala greco-catolică din Chiuzbaia. „Ce rușine, ce rușine…!” mormă- ia bunicul Imre. A mormăit săptămîni la rînd, pînă n-a mai mormăit. Și l-a scos de la inimă pe cel vinovat.

Oficiul parohial din Baia Mare plătea în fiecare lună salariul lui Inocenţiu. „Ce rușine”, comenta bunicul Imre, în fiecare zi cînd soseau banii fiului său.

***

Pe văduva Clementina a cunoscut-o la școală. Pentru Inocenţiu au început plimbările prin centrul Mittelstadt-ului. Era în 1912, cînd a și luat-o de nevastă. Primul bărbat al Clementinei murise la treizeci și opt de ani. „Prea devreme s-a dus bărbatul ăla”, atîta avea să spună bunicul Imre.

Clementina era moștenitoarea minelor particulare din Mittelstadt. Așa a ajuns Inocenţiu din învăţător în Chiuzbaia mare proprietar de mine în Mittelstadt. Așa și-a construit un castel mai frumos ca al bu- nicului Imre. Un castel fără grădină englezească. Inocenţiu avea un lac cu păstrăvi. Veneau personalităţile vremii lui în vizită. Inocenţiu a cti- torit împreună cu Clementina biserica romano-greco-catolică aproape de centrul Mittelstadt-ului. A pus o placă de marmură pe care s-a scris:

„Întru mărirea lui Dumnezeu s-a ridicat această biserică romano-gre- co-catolică de către Emeric Kristoff Inocenţiu Bekk și Clementina Bekk de Chioar.”

Bunicul Imre a spus: „O rușine fără de margini!”

Inocenţiu avea activităţi sociale și culturale în Mittelstadt. Dădea bani oricărei iniţiative pe care o considera utilă. Minele produceau aur. Inocenţiu devenise foarte bogat. A ajuns și președintele băncii din Mittelstadt, tocmai la vremea cînd Clementina l-a adus pe lume pe Paul Bekk. „Ce bucurie uriașă!” a zis Emeric Kristoff Inocențiu Bekk.

Inocenţiu a ajuns primarul Mittelstadt-ului. A avut o caleașcă fai- moasă, trasă de patru cai cumpăraţi de la Viena. Inocenţiu a trecut de la un partid la altul. După cum i-au dictat interesele. Era primar de Mittelstadt, de Ferneziu și de Tăuţii de Sus. A introdus două femei în Consiliul Local din Mittelstadt. Era anul 1927, 2 octombrie. Inocenţiu a înfiinţat serviciul de pompe funebre.

***

Bunicul Imre îl creștea pe Paul Bekk la castelul lui. În grădina engle- zească. Nu mai zicea nimic. Cînd Paul Bekk a împlinit unsprezece ani, în anul 1934, bunicul Imre l-a trimis la Madrid. La o școală catolică. Urma să-l înscrie la Institutul de Diplomaţie din oraș. „Am învins, fa- milia revine la ce-a fost!” spunea bătrînul bunic Imre fericit. Paul Bekk va ști româna, maghiara, germana, spaniola și franceza.

„Cam asta a fost aproape tot”, zice Paul Bekk, legănat de mersul leneș al trenului de Valea lui Mihai-Carei-Seini-Baia-Mare. De acolo avea autobuzul numărul 8. Din treizeci în treizeci de minute.

***

Trenul a trecut de Carei. Paul Bekk, Excelenţa Sa fostul domn am- basador al Ungariei la Berna, începuse să fluiere. Îi era foame. Privea cîmpia nesfîrșită cînd Huberta s-a așezat pe scaunul din faţa lui.

„Ţi-am adus de mîncare, Poli. Sandviciuri cu șuncă între felii de pîine moi și două iaurturi”, i-a spus Huberta și a plecat. Paul Bekk a rămas cu mîncarea în braţe. N-avea nici un dinte, n-avea nici o măsea. A găsit în pacheţelul Hubertei o proteză dentară. Și-a fixat-o. Se potrivea. S-a așezat tacticos, ca pe vremea cînd mergea de la Budapesta la școala de la Madrid. A mîncat pînă și firimiturile. A ieșit din vagon. A rîgîit de patru ori. S-a întors la locul lui. Și-a spus: „Am nouăzeci și șapte de ani, nu-i bine să trăiești prea mult, nu mai cunoști pe nimeni. Te caută doar amintirile cu morţi. Măcar unul de-ar mai fi viu. Nu-i.”

Paul Bekk a adormit. Pînă cînd trenul a intrat în Seini, Paul Bekk i-a visat pe budapestanii Adolf Rosenfeld și Ernest Corny, și pe Mauriciu Bernard, a cărui nevastă era din Mittelstadt. Cu ei înfiinţase firma Lumière la Budapesta. Era coproprietar. Ajunsese proprietar și amba- sador numai după ce prietenii lui au murit.

„Norocoși oameni, s-au dus în somn. Nu au toţi norocul ăsta”, zice Paul Bekk, citind din mersul trenului inscripţia de pe sediul gării: Ilba.

***

Cînd împlinise optzeci și cinci de ani, Paul Bekk își căutase noi ocupaţii. S-a convertit la cultul penticostalilor. Aveau biserica lîngă Sanatoriul János XII din Budapesta, unde director a fost, la vremea lui, doctorul Foster.

Penticostalii l-au botezat cu apă și i-au dat un laptop în care avea înregistrate zeci de slujbe religioase. Le asculta în garsoniera lui mare. Striga la pastor, completa spusele aceluia. Urla în gura mare. Se văita. Cînd nu era de acord cu ce spunea cel din laptop, vocea lui Paul Bekk se auzea pînă la miliţianul care păzea blocul diplomaţilor.

Își cumpărase de la prăvălia cu de toate din colţ, cum dai pe stră- duţa ce te scoate la bulevard, în faţa Teatrului Naţional din Budapesta, încă un laptop. Cel secret. Noaptea se culca pe terasa dinspre Dunăre. Pornea laptopul cu filme: Bătrînul măcelar Ioșca o violează pe tănăra Marta, Viol în miez de noapte…, zeci de titluri i se ofereau. Se uita pînă-l lovea somnul.

După doi ani de zile îl reclamaseră toţi vecinii. Nu se putea odihni nimeni cînd Paul Bekk punea slujbele pastorului. Urla la acela. Se văita ori plîngea. N-aveau cum să-i ia garsoniera. Centrala Ministerului de Externe maghiar i-a oferit un loc în sanatoriul de lîngă Gyula. „N-o să aveţi probleme, domnule Bekk. Mîncare de trei ori pe zi. Supraveghere medicală. Un corp din clădire e al Ministerului de Externe”, i-a spus un tînăr. Și-a închis garsoniera cu trei lacăte. A părăsit Budapesta. Cînd a intrat în sanatoriu, era liniștit. „Aici se termină povestea”, și-a spus. Nu s-a terminat!

Sanatoriul de lîngă Gyula funcţiona ca un spital pavilionar. În pri- ma zi de ședere acolo, Paul Bekk a inspectat saloanele, spaţiile verzi și pădurea. Pe șase hectare trăiau vîrstnici care-și plimbau halatele ca păsările de pradă obosite.

În pavilionul alocat Ministerului de Externe ungar, Paul Bekk a dat de: János Bloomberg, Zoltan Degenfeld și Izabela Teglaș. „Trei mus- chetari și o muschetăriţă”, și-a spus Paul Bekk. Toţi învăţaseră arta di- plomaţiei la Madrid. János și Zoltan au fost în vizite prelungite de vară la bunicul Imre în Mittelstadt. Între Paul și ei era o diferenţă de vîrstă de zece ani.

„Atît de tineri și deja la sanatoriul din Gyula”, și-a spus Paul Bekk. Avea un pat comod, cu saltea de un metru și douăzeci de centimetri.

Dulapuri. Baie separat. Condiţii.

Seara juca table cu Izabela Teglaș. Noaptea povestea cu János Bloomberg și cu Zoltan Degenfeld despre comunism, politică externă ungurească, despre Transilvania și despre Mittelstadt.

La miezul nopţii cei trei ieșeau să alunge bufniţele din parcul sana- toriului.

Primeau medicamente și mîncare. În fiecare zi aveam trei mese.

„Prea mult, mult prea mult, mă voi îngrășa”, și-a spus Paul Bekk.

În primii doi ani de stat în pavilionul „Externelor”, colegii lui de la Madrid și apoi de la ambasada din Varșovia au murit. Pe rînd, discret. După János și după Zoltan au venit de la Budapesta nepoţii. I-au dus în capelele familiilor Bloomberg și Degenfeld din cimitirul nobililor unguri. Izabela Teglaș a fost îngropată în cimitirul sanatoriului. Paul Bekk trecea pe la mormîntul ei după ce rupea cîte o floare, două, trei, patru, le făcea buchet și le punea pe iarba de lîngă mormînt.

„În sfîrșit singur, fără vechi cunoștinţe”, și-a spus Paul Bekk. A simţit o fericire de neînțeles. A înţeles-o mai tîrziu. Îngropase trei cunoscuţi mai tineri ca el cu zece ani. Era un supravieţuitor. Prinsese a se uita cu alţi ochi la lumea sanatoriului, ca la o lume nouă: la femei și oameni de serviciu, asistente medicale, doctori și administratori, grădinari și muncitori cu ziua. Nu-i mai spunea nimic lumea cea nouă. Cînd mai murea cîte-un pensionar, întreba: „Cîţi ani?” I se spunea: „Șaptezeci și trei!” „Tînăr, prea tînăr. Îi puteam fi tată”, zicea Paul Bekk, și fericirea păstoasă îi umplea coșul pieptului.

Se simţea stăpînul sanatoriului. Își făcea plimbarea zilnică de 3 ki- lometri, stîngul după dreptul, dreptul după stîngul. Privea „lumea cea nouă” cu milă. „Pe toţi vă-ngrop”, șoptea, parcă speriat că-l aude care- va.

***

Era seară cînd a coborît din autobuzul cu numărul 8. La staţia de la pădure. Înspre stînga era drumul de Valea Chiuzbăii, în dreapta era drumul de unde începea Mittelstadt-ul. A șoptit: „Acasă!”

Stîngul după dreptul, dreptul după stîngul. A trecut de locul unde a fost vîltoarea. Ca-n copilărie. Pe Valea Chiuzbăii nu se schimbase mai nimic. A ajuns la locul unde pe vremuri bunicul Imre avea grădină englezească. Pustiu. A luat-o înspre Dealul Minei. A găsit un perete în ruină cu o porţiune podită din castelul lui Inocenţiu-tatăl.

Și-a amintit de proteza dentară uitată în tren. S-a culcat. S-a trezit în soarele și-n aerul dimineţii. Și-a spus: „Cel mai bun aer în Europa e cel al dimineților. Ăsta-i versul pe care l-am cîntat în toate orașele Europei.”

A văzut, nu departe, arborele Sequoia. Aproape de el strălucea la soare un cort albastru. S-a dus pînă acolo. Lîngă cort erau trei cartoane pe care scria: „Meniul zilei pentru Paul Bekk”. Cum nu-i era foame, a făcut cale-ntoarsă la ruinele castelului. A mișcat podelele. Foarte ușor a desprins una. A găsit proteza dentară a bunicului Imre și Triodionul tipărit la Blaj.

Au urmat patru zile în care Paul Bekk mînca și citea. Se muta- se în cort. Nu-i era frig. Noaptea adormea privind cerul. Ziua citea Triodionul, cu completările de pe margini ale preotului Lupu-Farkaș din Mittelstadt.

***

Notiţele din Triodion ale preotului Lupu-Farkaş din Mittelstadt

„Ciuma, holera, tifosul și variola vin cînd e iarnă, în toiul verii, cînd sînt îngheţuri și cutremure, foamete, războaie și invazii, recolte slabe sau deloc.”

„În Mittelstadt au fost patru episoade violente de ciumă, în anii: 1710, 1742, 1787 și 1813.”

„Ciuma cea mare a fost în anul de la Hristos 1710, apoi ciuma a doua a fost cînd a fost anul 1742, și moarte de pomină a fost în Mittelstadt în anul 1787.”

„Fost-a anul de la Hristos 1710, cînd au murit de ciumă în susul Mittelstadt-ului…”

„Așa am aflat că pe vremea episcopului Andrei Bacinsky, adică între 1732 și 1809 de la Ungvar, că în anul 1710 a fost ciuma cea mare… în anul 1742 a fost ciuma cea mică… iar în anul 1787, din luna lui maiu, au început a muri oamini și a fost mare homor de oamini. Iară cînd a fost anul Domnului 1742, a fost a doua ciumă și a murit popa Gustav și popa Toader. Cînd de la Facerea Lumii au fost 7251 de ani.”

„În anul 1742, familia Glavatzky din oraș a pierdut cinci băieţi necă- sătoriţi, morţi de ciumă că a fost homor de ciumă.”

„Să se știe cînd a fost potopul cel mare în Anul Domnului 1742, și să se pomenească că au prins să fugă din oraș oamini. De spaimă. Au prins să fugă către alte ţări mai liniștite.”

„Anul 1754 a fost unul foarte roditor dară apoi în multe gospodării a fost mare pagubă de multe feluri, ca boala între oamini și mărhăi.”

„În anul 1787, an de boală ce era, au murit 300 de suflete numai în Chiuzbaia și pe Vale.”

„Întîi a fost foametea, în anul 1812, au fost morţi mulţi de foamete. Anul Domnului 1814 și anul 1815 și anul 1816, a fost foamete mare încît au murit a treia parte din oamini în Mittelstadt, care toţi au murit de foame. Tare mulţi au murit. Și au mîncat oaminii coceni și scoarţe de copaci, și au ţinut foametea aceea trei ani, pînă-n toamna lui 1817 cînd Dumnezeu a trimis belșug.”

„Pe data de 24 iunie au murit jumătate din oaminii rămași, se uscau oaminii de foame ca lemnurile. Se puneau cîte patru într-o groapă, atîta erau de uscaţi că ar mai fi încăput doi.”

„În Anul Domnului 1817, au trecut oaminii la mîncat și pîini de iarbă multă și urzici și scoarţă de pai, așa foamete a fost că au mîncat și scoarţă de ulm, și stau oamini după alţi oamini să moară și să-i mă- nînce, asta după ce au mîncat carnea de mîţă și de fieștece mortăciune. Iară ceia care mureau pe uliţă, îi mîncau cîinii că foametea și la cîini a fost. Asta să să știe și să să pomenească cît a mai fi lume în Mittelstadt. Amar de noi că rele zile am ajuns, cînd la locul de la pădure unde o ia drumul către Valea Chiuzbăii erau străjeri să nu lase să să ducă ori să vină bolile dintr-un loc în altul.”

„Și-am scris io, popa Lupu-Farkaș, toate astea.”

***

În dimineaţa de 1 iunie, anul 2020, la cortul cel albastru, pe cînd soarele sta să răsară, a venit Salvarea cu oameni îmbrăcaţi ca și cosmo- nauţii. Au adus cu ei izoleta. L-au pus pe fostul domn ambasador al Ungariei la Berna, Paul Bekk, înăuntru. L-au dus la Salvare. Au pornit urlătoarea. Au traversat Mittelstadt-ul, au urcat serpentinele Gutîiului, au coborît în Mara și au luat-o spre sanatoriul de la Poienile de sub Munte. Domnul Paul Bekk era bănuit că are COVID-19.

***

Era data de 2 iunie. În vechea clădire a sanatoriului, întins pe un pat nou, înconjurat de cadrele medicale din sanatoriu, Paul Bekk nu mai respira. Putea aștepta cuminte rezultatul analizelor făcute la Baia- Mare. Cînd au sosit, s-a putut citi acolo: „Negativ”. Paul Bekk era mort, dar n-avea boala. A fost pîrît de locuitorii de pe Valea Chiuzbăii că tot tușea în cort și că COVID-ul i-ar fi luat auzul.

„Trece-l, totuși, la COVID, s-avem încă unu’!” a decis o veselă funcţi- onară a azilului, în momentul în care a intrat Huberta pe ușă.

Avea la ea toate actele domnului Paul Bekk. În curtea azilului din Poienile de sub Munte sosise o mașină, cu sicriul domnului Paul Bekk. Șoferul condusese, pînă nu demult, o dubă cu cartoane pe tra- seul Debreţin-Valea lui Mihai. Doamna Huberta Bekk a făcut dovada că-i soţia legitimă a mortului. A organizat înmormîntarea împreună cu preotul catolic. A fost singura participantă la ceremonie din partea familiei Bekk.

În vechea capelă a familiei Bekk din cimitirul romano-catolic al Mittelstadt-ului, Paul Bekk era liniștit. Avea nouăzeci și șapte de ani împliniţi. La el acasă.

Marian ILEA