Orașul Baia Sprie are un însemnat trecut istoric, urme ale unor vetre de așezări românești să găsesc încă din secolele I și II după Hristos. Documentar, va fi atestat târziu (1329) într-o diplomă din timpul regelui maghiar Carol Robert, care acordă locuitorilor primele privilegii.
Denumirea latină era „Mons Medius” sau Muntele Mijlociu. Din această perioadă existența orașului e legată de minerit, de-a lungul secolelor apărând în documente alături de Rivulus Dominarum (Baia Mare) ca oraș liber regal.
În anul 1360 apare în documente cu numele de Montana Nostra, iar în 1348 sub numele de cetate Civitas Medio Montis. În 1406 din nou îl regăsim ca Civitas de Medio Monte, iar mai târziu, secolul XIX, 1851, apare sub numele de Felsobanya. Dacă Baia însemna mină, Spria vine de la latinescul asper (aspru), adică la Baia Sprie existau mine cu condiții aspre de exploatare.
În 1540, calatorul german Georg Vagner cercetează minele din Baia Mare și din restul regiunii, urmând să consemneze: „La o depărtare de o milă de Baia Mare se află un alt orășel, în latinește Muntele Mijlociu, locuitorii căruia au depus jurământ de credință pentru majestatea regească, sunt toți băieși, originea este mai veche, sunt mineri mai pricepuți în practică și obicei. De cetatea Baia Mare aparțin 14 sate, două sunt ungurești, celelalte românești iar intemeietorii acestor localități au fost germanii”.
În 1564, alt călător străin, Giovan Gramo, spune că „Orașele sunt locuite de unguri, dar satele toate sunt locuite de români”.
Și marele umanist Nicolaus Olahus avea să scrie: „Mai sus de râul Someș este orășelul Baia Mare, precum și Baia Sprie în jurul căruia sunt minele de aur și de argint și alte metale”.
Orașul Baia Sprie așezat pe valea râului Săsar, la poalele Munților Gutai, are o suprafață de 91 km². În secolele XVIII și XIX a fost stațiune turistică. Multă vreme minele din Baia Mare și Baia Sprie au reprezentat proprietatea reginei.
În anul 1411 cele două orașe sunt cedate de regele Sigismund lui Ștefan Lazarevics, despot sârb, în schimbul cetății Belgradului, iar mai târziu, în 1427, stăpân al orașului avea să devină Gheorghe Brancovics. Numele ambilor stăpâni au lăsat gusturi amare locuitorilor din acele vremuri. Ei au asuprit locuitorii băștinași pentru îmbogățirea personală.
Domnia lui Iancu de Hunedoara (1446 – 1453) ca stapan al ținutului aduce privilegii orășenilor. Acestor privilegii li se vor adăuga altele mai târziu de către Matei Corvin.
Au fost perioade de inflorire, dar și regresie marcată de scăderea populației. Conform primelor date rămase din timpul împărătesei Maria Tereza, populația a crescut de la 300 la aproximativ 5000 de locuitori și a rămas constantă până la mijlocul secolului trecut.
Conscripțiile din 1778-1780 din timpul Mariei Tereza consemnează starea socială a supușilor: „Populația numară 3165 locuitori din care 214 meșteșugari, 1368 de mineri, fiecare familie avea câte 2 copii, 117 slugi, 7 instructori de școală, 5 preoți, 51 de săraci și cerșetori. În oraș mai existau croitori în număr de 19, negustori 14, măcelari 13, fierari 35, cizmari 36, pantofari 4, un cioplitor în lemn”.
Marian ILEA
Citește și
Editorialul de miercuri: Două întâmplări din vremea când trebuia să devenim “oamenii noi” ai comunismului
