În istoria României, anul 1859 este marcat de Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, un moment important cunoscut ca Mica Unire, o denumire care, în opinia mea, subestimează semnificația acestui eveniment istoric. Mulți consideră că a fost primul pas ce a dus la formarea României moderne dar, este oare pe deplin adevărat? Istoria ne spune că idealul Unirii apăruse cu mult înainte de anul 1859.
Mai întâi, este bine de știut că, înainte de momentul A.I.Cuza, în diplomația europeană se vorbea despre Principatele Dunărene și nu despre Principatele Române. Apoi, chiar dacă Moldova și Valahia împărtășeau aceeași etnie și limbă, în mare măsură evocau două lumi distincte, cu tradiții și obiceiuri diferite. Totodată, cu excepția unor relații între elitele intelectualității, contactele între oamenii din cele două regiuni istorice erau extrem de rare. Chiar și după anul 1831, când au fost adoptate acorduri vamale și au fost desființate posturile vamale între cele două regiuni, majoritatea populației a rămas departe de idealurile unioniste. Desigur, naționalismul românesc născuse patimi uriașe după mișcările din 1848, dar nu reușise încă să capteze atenția deplină a maselor, iar problemele zilnice ale țăranului român făceau ca politica să fie considerată ceva străin.
Interesant este că, deși cele două Principate Dunărene erau sub suzeranitate otomană încă din secolul al XV-lea, Imperiul Rus își păstra dreptul să intervină pe subiecte legate de Biserica Ortodoxă, ceea ce crea o anomalie în relațiile diplomatice având în vedere ambițiile geopolitice ale țarului Nicolae I, unul dintre cei mai agresivi și mai expansioniști lideri ruși. Totul a culminat cu evenimentele din 1853 când Rusia a ocupat Principatele dar a fost curând învinsă de o coaliție a Marilor Puteri formate din Imperiul Francez, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei, Imperiul Otoman, și Regatul Sardiniei. Tratatul de pace care a urmat, a fost semnat în martie 1856 la Paris, unde, în premieră, s-a făcut referire la situaţia Principatelor, transferând privilegiile speciale din regiune ale Rusiei către grupul Marilor Puteri. Prin urmare, vestul catolic și protestant controla ortodoxismul românesc, o altă anomalie diplomatică.
Abia în acest moment țările europene au luat mai în serios problema unificării Principatelor dar nu din motive de prea mare afecțiune față de poporul român, ci pur și simplu motivați de interese strategice. De exemplu, Franța a propus inițial Vienei să ocupe Principatele Dunărene în schimbul provinciilor italiene deținute de Habsburgi, Lombardia și Veneto. Doar după refuzul categoric al austriecilor, Napoleon al III-lea a devenit un falnic susținător al unificării. În realitate, acesta dorea un bastion estic care să contrabalanseze expansiunea rusească și de ce nu, să destrame sau măcar să slăbească monarhia austro-ungară.
Nici pe plan intern situația nu era tocmai roză. Politica are mereu mai multe tabere. Exista o partidă unionistă dar și o opoziție separatistă, a căror confruntare putea să compromită definitiv idealurile de unire. În cele din urmă, Marile Puteri au decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor divanuri ad-hoc, adunări consultative alcătuite din reprezentanți ai bisericii, ai marii boierimi, ai burgheziei și ai țărănimii clăcașe.
După semnarea Convenţiei de la Paris din vara lui 1858 confruntarea politică dintre forţele naționaliste-unioniste şi forţele conservatoare-separatiste, a devenit extrem de aprigă. S-au vehiculat mai multe nume pentru domnia Moldovei, au avut loc discuții aprinse, dar nu s-a putut ajunge la o înțelegere care să aducă un vot în unanimitate. În cele din urmă, în seara zilei de 3 ianuarie 1859, Lascăr Rosetti a închis ușile încăperii unde aveau loc discuțiile, amenințând că se sinucide dacă nu se va ajunge la un compromis. Într-un târziu, Neculai Pisoţchi a făcut propunerea salvatoare.
Astfel, la 5/17 ianuarie 1859, a fost ales, în unanimitate, în Moldova, unionistul Alexandru Ioan Cuza, din partea Partidei Naţionale şi comandant al micii armate moldovene, în detrimentul altui candidat, Grigore M. Sturdza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, dar care s-a dovedit a fi „cu spate” de la ruşi şi că plănuia forţarea alegerii sale şi în Ţara Românească.
Profitând de un „defect” al Convenţiei de la Paris, care nu prevedea ca domnii aleşi să fie diferiţi în cele două principate, unioniştii au decis ca cel ales în Moldova, AL. I. Cuza, să fie desemnat candidat şi în Ţara Românească.
A urmat poate una din cele mai mari campanii electorale din România modernă, în care liberalii au făcut un lobby intens lui Cuza, ajungându-se chiar ca populaţia să ameninţe cu revolte în cazul în care Cuza nu ar fi ieşit. Astfel, la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales, în unanimitate, ca domn al Ţării Româneşti. La 1862, în ianuarie, cele două guverne au demisionat formal, pentru a se constitui un guvern unic, la Bucureşti, noua capitală şi adoptându-se numele oficial de „România”. După Unire, Alexandru Ioan Cuza, împreună cu Mihail Kogălniceanu au iniţiat reforme interne ca secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, transformând, încet încet, noul stat dintr-unul oriental-fanariot într-unul european.
Theodor Aman – Hora Unirii la Craiova (1857)
