În trecut s-a vorbit cu ardoare despre idealism, despre faptul că acțiunile și manifestările umane valorează numai atunci când se găsesc sub auspiciile idealurilor. În acel trecut ceea ce se numea ideal era pus sub o anumită normă care era acceptată și se coagula o construcție închegată care să justifice modul de gândire.
Aceasta construcție lua vigoare în jurul unei idei care era considerată perfectă, iar idealul era o “funcție” fară de care punerea în practică a ideii nu era posibilă. De ce?? Pentru că idealurile reprezintă pe lângă perfecțiune și sublimul, armonia, autenticul etc, împlinirea spiritului. Idealul ridică permanent ștacheta aspirațiilor, face ca lucrurile să ni se înfățișeze ca moduri de a exista în deplinătatea lor.
Orice ascunziș, orice latura obscură a vieții, a ființei poate fi scoasă la lumină prin recurgerea la idealitate. Idealitatea nu este numai desăvârșirea în superlativul ei, ci este posibilitatea gândirii de a descoperi viața și lumea în integralitatea ei. Ca să nu existe echivocitate, gândirea are datoria să vadă și să prevadă orice determinații care pot influența obiectul sau fapta. Fară nici un menajament. A nu lua în calcul toate influențele și datele posibile, înseamnă a nu vedea idealitatea ca un model, ca un logos care își manifestă deplinătatea în cele mai diferite situații.
În știință tehnica de exemplu, cum putem deduce curgerea unui lichid, daca nu luam în calcul toate situațiile de curgere, adică o anumită vâscozitate, o viteză de curgere, o traiectorie de curgere samd?? Sau în domeniul justiției: cum se poate ca o lege să fie perfectă?? Simplu, să se ia în considerare toate situațiile în care infractorul poate să scape de lege! Astfel legea să poată fi ideală. Aceste supoziții, aceste funcții activează pentru noi ca stimuli ce declanșează în noi o aplecare spre micile și nenumăratele detalii care există și de care trebuie ținut cont. Și aceste detalii pot schimba din temelii datele problemei, pot genera tensiuni care la o scară mare influențează până și istoria, până și modul de gândire a unei generații sau a întregii societăți. Iar o epoca a stat sub influenta unor idealuri care au marcat-o și obiectivitatea idealurilor au împins societatea înainte spre progres și spre spirit. Istoria spiritului nu se poate scrie și evoca fară acei “cavaleri ai idealurilor” care au gândit cu mintea și cu sufletul un absolut și un universal al ideilor.
Patul germinal al ideii nu reprezintă o simplă transpunere a realității, ci este o raportare permanentă la vitalitatea idealurilor. Idealurile incită facultățile noastre până acolo încât se produce o igenizare a gândirii omului și a întregii societăți. Și mai spun, că suferințele unui om și cele a întregii societăți survin din boala care se așterne peste spiritele care devin lipsite de interes, frivole și care nu se mai apleacă spre valoarea care trebuie atinsă pentru a da lucrurilor și ideilor idealul de adevăr. Dar nu numai de adevăr este vorba, este vorba și de faptul că acest ideal să ne atragă și într-o dimensiune a eticului, a esteticului, de a ne încântă ființă ca posibilitate a unei unități a eului cu exterioritatea lui. A trai în unitate este de fapt adecvarea cauzalității cu efectele posibile. Dar și un scop (teleologic) al realizării ideii. Un tip de efect presupune o cauzalitate, la aceleași date inițiale.
Dar daca cauzalitatile sunt aceleași și datele inițiale sunt aceleași, de ce pot apărea efecte diferite?? Pentru că intervine elementul incontrolabil, exprimarea de natura psihica, iluzia că ceea ce ține de model reprezintă alegerea corecta. De exemplu un ideal de prietenie reprezintă întotdeauna desăvârșirea aspirațiilor noastre?? Adică când un om îmi este prieten, el chiar reprezintă valoarea intrinseca a nevoilor mele de prieten, de conceptul de prieten?? Am eu “puterea” să îl judec în totalitatea lui după toate acțiunile și modul lui de expresie?? Îi fac concesii numai de dragul prieteniei noastre?? Trec cu vederea zonele gri ale personalității lui?? Îi văd orgoliul, îi văd temperamentul și firea, actele neetice și totuși le trec cu vederea în favoarea păstrării prieteniei??
Sau îi văd mediocritatea sau neputință sau banalitatea sau grobianismul care toate îl trag în jos?? Este normal să mă fac că nu văd că are grave deviații??
În interiorul condiției umane barometrul atracției intre oameni care au ceva comun, care împărtășesc valori înalte, există un “ceva” care se situează dincolo de idealul de prietenie. Este vorba de idealul de desăvârșire a excelentei persoanei în detrimentul relației. Altcumva decât în iubire, unde renunțarea la iubire ar fi ceva devastator. Idealul de om este mai influent, mai puternic de-a lungul istoriei decât idealul de prietenie, unde fiecare cedează din idealitatea relației. Cred că idealul de prietenie nu se poate înfăptui numai sub ocrotirea idealului de om. Dar asta este legata de personalitatea fiecăruia, de o puritate a eticului până la urma. Exista un echivoc al prieteniei: celalalt reprezintă suplinirea unei lipse. Levinas ne vorbea de faptul că “celalalt” este oglinda noastră, în care noi ne putem vedea “hibele”. În “celalalt” îmi pot vedea necunoașterea mea, dar și devenirea mea ca idealitate. Neâmplinirea eului și jocul lui cu propria alteritate poate duce la propria decădere. Dar tot din lipsă se generează și o idealizare a transferului de personalitate și până la adulare și egocentrism.
Și de asemenea în cealaltă direcție, a organicului, a biologicului, a materialității: tot ceea ce vedem, gustam, mirosim cu organele specifice, sunt activități care ne leagă de imaginea completa a ființei noastre. Eu sunt așa cum sunt și pentru că îmi place să mănânc o mâncare gustoasa, să beau un vin fin și aromat, să stau la discuții (și când se poate și la dialog) cu persoane dragi, cu persoane care au ceva de spus și de la care pot să învăț samd. Și toate astea reprezintă imaginea noastră și se manifesta ca o funcție capabilă să declanșeze activități spirituale. Când stăm cu un prieten sau cu un om drag, în noi se declanșează o forma de emoție care pe lângă că ne excită psihic și sentimental, ne și transpune într-o idealitate. Tot exteriorul, tot psihicul, toate ființele din jurul nostru ne excită corpul și mintea de așa manieră încât ele se manifestă ca stimuli care generează tensiuni în noi. Importanța acestor tensiuni este mare sau mica în funcție de persoană, dar sigur au capacitatea de a ne motiva, de a ne concentra pe facultățile noastre.
Așadar, idealul nostru are componenta mentală, corporală și sufletescă, care ne poate fascina, ne poate fermeca în așa măsură că poate crea în noi o înălțare a spiritului. De aceea ființa se poate înalța (sau poate să decada) numai daca își gestionează, își analizează idealurile propri. Cineva afirma: “Spune-mi ce idealuri ai că să iți spun cine ești!!” Perfect adevărat, fară prea multe comentarii.
Dar tot la fel de adevărat este faptul că esența idealului nu este de a ne face “iluzii”, adică de a nu pune o stacheta prea ridicată, care riscă să eșueze. Construcția mentala proprie fiecărui individ trebuie să țina cont de o realitate, de un bun simt, de un bun gust, de un mod de gândire obiectiv, care nu se hrănește cu himere. Idealul omului are în vedere potențialul mental – afectiv de care dispune, de o introspecție proprie, de o fină gestionare și interiorizare a năzuințelor și sentimentelor. Idealurile ne îndreaptă spre Spirit și chiar daca noi știm că daca întindem mâna, nu vom atinge niciodată idealurile, situarea pe acest drum al idealurilor este salvarea noastră. Și până la urma, idealurile ne dau sensul lucrurilor, al acțiunilor noastre, a vieții și le putem întâlni ca valori absolute. Pentru că omul în “banalitatea și mediocritatea” lui poate să își închege un destin prin efortul de a se îndreptă și a se raporta în permanenta la idealuri.
Marcel Mureșan
Citește și
Marcel Mureșan, dialog cu Ioan Marchiș (III)
