L-am cunoscut pe domnul Marian Ilea în urmă cu un an (în 2018 – n.red.), când doamna profesoară de limba franceză, prof. dr. Daniela Sitar-Tăut, mi-a spus că domnul Marian Ilea mă aşteaptă să-i iau un interviu. La început eram foarte emoţionată, în mod firesc, dar domnul Marian Ilea m-a rugat să fiu deschisă, să-i pun întrebările, să vorbesc cu dânsul fără emoţii. După aceea mi-a citit prozele şi m-a sprijinit să le public. Aşa l-am cunoscut pe Marian Ilea. I-am solicitat un alt interviu pe care-l puteţi citi acum. (Filofteia Covaciu)
– Bună ziua, domnule Marian Ilea! Vă mulţumesc că-mi acordaţi acest interviu!
– Bine te revăd, Filo!
– Aş vrea să vă pun câteva întrebări. Mi-aţi citit prozele, m-aţi ajutat să public câteva, în cazul dvs. cum a început „cochetarea” cu scrisul, cu literatura?
– Ei, hai să o luăm, aşa, cu începutul. Prima dată îţi spun că da, ţi-am citit prozele, ai dreptate. Proze bune, o tânără care promite din perspectivă literară, ca mulţi alţi tineri din ţară. Tu ai publicat proză în Literomania. E una din excepţionalele reviste ale acestei ţări, care are un subcapitol, dacă vrei, botezat de editorii Adina Diniţoiu şi Raul Popescu Flash fiction stories, sunt texte care uneori reprezintă debuturi, începuturi de carieră literară. Eşti foarte tânără, mă gândesc ce făceam când eram de vârsta ta. Nici prin minte nu-mi trecea să scriu cărţi, să debutez pe la reviste literare. Nici nu se putea pe vremea aia, darămite să public cărţile la edituri. Erau doar câteva edituri în România şi era o politică draconică, îmi zicea, când nu puteai să apari într-o revistă. Apăreai târziu, aşa era strategia Partidului Comunist. Eram în comunism când aveam vârsta ta. Aşa că nu am cochetat cu literatura. Culmea e că nici măcar bileţele nu le scriam fetelor, la şcoală, în clasă sau atunci când am terminat liceul, nu scriam textuleţe de genul ,,Să mă ţii minte, eu am fost colegul tău, când ţi-e greu să te gândeşti la mine…” cum se scria şi se mai scrie şi astăzi. Nu cred că tinerele generaţii de astăzi nu au umor. Am început să scriu la douăzeci şi doi de ani, dacă ţin bine minte, şi am scris într-un an de zile 3650 de pagini. În fiecare zi, dacă tuna sau fulgera, stăteam şi-mi scriam paginile. În fiecare zi scriam zece pagini. Nu am avut sâmbătă, duminică, weekend şi aşa mai departe. După ce am terminat exerciţiul acesta într-ale scriiturii, m-am apucat de scris. Cele 3650 de pagini stau şi astăzi undeva prin podul casei. Nu îndrăznesc să mă bag în ele, să văd cât de prost scriam la vremea aia sau cât de bine. Unii critici literari din ţara asta, cel mai insistent, Laurenţiu Ulici, îmi zicea ,,Hai, domnule, să le luăm şi să vedem ce-i acolo. Nu pot să fie prost scrise”. Nu m-am apucat de ele, dar stau la dispoziția celor interesați, deși mă îndoiesc să existe vreo victimă capabilă să se apuce de citit 3650 de pagini. Deci, așa am început, printr-un exercițiu care la un moment dat, apropo de ce înseamnă limba română, te face să demontezi cuvintele și să simți muzica pe care o creează literele apropiindu-se unele de altele. Dacă vrei, acesta este un exercițiu de inițiere făcut în inconștiența vârstei pe care o aveam, pe care o ai tu astăzi. Nu a fost o cochetare, ci a fost muncă. Efectiv, muncă. Asta înseamnă că eu chiar voiam să scriu cărți. Și chiar am scris cărți.
– Dumneavoastră ați trăit o perioadă la București, și în cadrul întâlnirii ,,Scriitori și liceeni” de la Colegiul Național Vasile Lucaciu din Baia Mare ne-ați spus că ați frecventat cenaclul ,,Junimea”. Cum v-a influențat activitatea cenaclieră?
– Două cenacluri am frecventat, e adevărat. ,,Junimea” era condus de un prozator foarte bun care era și critic literar foarte bun, Ovidiu Crohmălniceanu. Celălalt cenaclu pe care l-am frecventat, Universitas, era condus de Mircea Martin. De ce frecventam cenaclul? Era singura șansă de a te întâlni cu cei asemenea ție, care scriau literatură și se găseau sub lupa unui critic literar. Cenaclurile astea două au consolidat generația optzecistă bucureșteană, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Sorin Preda și mulți alții, astăzi clasici ai literaturii. Cenaclul Universitas al lui Mircea Martin aduna generația ’90, generație din care fac parte, unde erau scriitori excepționali, unii la începuturi, dar care au confirmat pe parcurs, și e suficient să îți dau câteva nume, Ioan Es. Pop, Cătălin Țîrlea, Simona Popescu sau Ioana Pîrvulescu care venea la ,,Junimea” dar trecea și pe la Universitas. Generația ’90 este cea de care am zice noi că se află la putere în literatura română. Nu pentru că am avea noi niște merite extraordinare, ci datorită trecerii timpului. Probabil că am îmbătrânit și în spatele nostru sunt tineri care vin în forță și au dorința să ne detroneze, să ne dea jos de pe soclurile noastre. Glumesc. Dacă te interesează atmosfera de acolo, era absolut incredibilă. Noi nu aveam sentimentul, în anii ’80, că oareșcine ar fi interesat de noi, nu din perspectivă literară, ci ca oameni care ne adunăm la cenaclu, lângă Cișmigiu, și citim proză, poezie, teatru, critică, eseu. Pe cine să intereseze în țara asta? Interesat era, însă, Partidul Comunist Român… Partid care după două ore de cenaclu ne tăia curentul. Așa să te gândești, că eram la etajul patru, și după două ore ni se tăia curentul. Așa era politica. Nici măcar nu puteam să stăm la un cenaclu, din cauza curentului electric. Ne-am văzut liniștiți de treabă până în ’89, când au fost încercări ale generației mele de a-și publica cărțile, încercări eșuate. De exemplu, eu am vrut să public ,,Desiștea”, pe care criticii literari au și sprijinit-o și doreau s-o vadă tipărită la editura Cartea Românească. Cartea a apărut în ’90.
(Va urma…)
Filofteia Covaciu (Literomania)
Citește și
Marea Unire, Centenarul şi închisorile comuniste de la minele Baia-Sprie, Cavnic, Nistru
