Reiau de pe aceiași poziție dialogul cu Maestrul Marchiș și ar fi interesant să încercăm o scurtă erminie pentru că o reflecție sinceră asupra dedesubturilor Artei este greu de găsit.
Ce am scris până acum în dialogul nostru vrea să susțină faptul că lucrarea artistică își are obârșia în nevoia de frumos a spiritului și în capacitatea artistului de a ajunge la esența operei de artă. Și asta este ecuația strictă a creației artistice, iar opera de artă nu poate fi creată decât de artist, care este făuritorul Artei. Și între artist și opera de artă, în aceasta corespondența unică și magică, intervine elementul esențial între cele doua entități, adică Arta.
Deci Arta aparține de-o potrivă artistului cât și operei artistice și deci atât artistul cât și opera de Arta își duc viața prin Artă. Capacitatea operei de Artă prin intermediul artistului, este de a determina acest tandem materie-formă să “evolueze” spre ceva ce ține de Artă, într-o reprezentare artificială a lumii, a realului, a eului, a fantasmaticului.
Dar acest artificial, care sună cumva depreciativ, face ca materia să se supună formei și totul să ducă la subordonarea materiei de către formă. Această subordonare nu este posibilă numai acolo unde intervine spiritul, pentru că numai în spirit Arta mare, Arta înaltă se poate desăvârși. Și atunci artistul este ca un demiurg care crează absolut, crează extaz, adică sentimente de iubire și admirație pe care omul obișnuit nu este în stare.
Am spus undeva că ceea ce reușește să degaje opera de Artă este adevărul Artei și trăirea, afectul, sentimentul de încântare și de plinătate. Iar adevărul Artei reprezintă forța de elocință, puterea de a emoționa, este expresivitatea artisticului. Și toate astea reprezintă un cu totul alt adevăr față de un adevăr simplu, banal, la îndemăna oricui cum afi de exemplu: “Cerul este albastru”, “Himalaia are înălțimea maxima de 8848 m” samd.
Deci cunoașterea adevărului Artei este de cu totul alta factură, este o cunoaștere a esenței Artei, este înțelegerea aportului spiritului în lume, în noi, în faptul că absolutul, infinitul prin Artă, prin Arta înaltă se poate devoala. Și am mai spus că de aceea Arta poate fi definită doar strict prin Artă, nu prin altceva, adică prin ceva ajutător care să o poată pune pe “piedestal”. Asta înseamnă de fapt transcendența Artei, înseamnă că toate demersurile ei pe de-o parte și toate implicațiile și desăvârșirea ei, reverberează într-un dincolo care are capacitatea sublimului, a plenitudinii și a încântării.
Poate cei care citesc aceste rânduri vor spune că există o prea mare și înaltă dorință de a ridica Arta la ceva extrem de exclusivist sau la o transcendență care subordonează din plin Realitatea, dar acest soi de discurs trebuie mai adânc aprofundat. Opera de Artă trebuie desprinsă de orice raport de subordonare cu “Realitatea”, pentru că altfel ne poate trimite la altceva decât la ceea ce este ea prin ea însăși. Și când am spus că Arta nu este dependentă de aspectul “reic”, adică de lucru, de lucruri, am spus până la urmă că Arta ne “duce”, ne “îndrumă” spre opera de Artă, nu spre lucru.
A vedea opera de Artă strict ca o interpretare a reicului din opera de Arta este greșit și acest fapt duce de cele mai multe ori la confundarea Artei cu o simplă reinterpretare a lucrului. Așadar: există preeminența operei de Artă în sine față de lucrul asupra căruia “acționează” și aceasta este intenția artistului, adică eliberarea operei de Artă de propria materialitate și realizarea unei purități a creației.
Și acest lucru, nu este tocmai ușor. Este o provocare continuă pt că artistul își pune în opera sa totul: stilul, abordarea, melancolia, viziunea, intuiția, afectul și nu în ultimul rând sufletul. Și aici fac legătura cu dialogul trecut în care dialogam despre faptul că artiștii adevărați, chiar dacă cunosc ceea ce am scris eu mai sus, nu reușesc totdeauna să închege la adevărata dimensiune opera artistică. Deci…??
– Deci, nu trebuie să tragem concluzii greșite după o operă chiar genială. Pe de altă parte vreau să iți spun câteva cuvinte despre “arta modernă” care a întors pe dos toate criteriile. Eu cred că acceptarea “esteticii” în locul “frumosului” este un soi de răspuns la acele necontrolabile direcții în care arta a găsit să “evadeze”. Cred că a trebuit o nouă formă de a metaboliza și de a caracteriza fenomenul artistic. Și mă gândesc la “Intriga” lui Ensor sau “Strigătul” lui Munch care cer oarecum “esteticul” pt că ceva urât poate constitui o valoare, pe când ceva frumos, uneori, în termeni ordinari, care frizează sentimentele ieftine, alteori “siropul” mediocrității nu pot avea termeni de apreciere, doar cei simpli, banali: “frumos sau urât”, ceea ce nu este de ajuns să poți caracteriza un fenomen cum este o opera artistică. Dar una peste alta a venit și acea zonă a artei unde lucrurile sunt incontrolabile, unde nu mai pot exista criterii, chiar dacă conceptul de “criteriu” în Arta modernă este cumva desuet sau inoperant.
– Dar Arta modernă și tehnicile care o înconjoară au făcut ca Arta să arate un pic altcumva, să privim din alt unghi ceea ce artistul ne propune. Și atunci schimbăm ochelarii cu care privim, lupa, binoclul, recalibrăm trăirile clasice, care ne dădeau un confort intelectual?? Ce diferență de percepție sau de apercepție există, în care asimilarea este însoțită musai de conștiință, există?? Dar prin asta nu vreau să împing “breasla” creatorilor de Artă spre futil, spre neseriozitate.
– Artistul vrea să se exprime sincer și loial. Și de la acest adevăr trebuie pornit. Această deschidere care a realizat-o Arta modernă a dus spre întrebări la care nu se pot raspunde. Ce diferență este intre Arta figurativă și Arta nonfigurativă?? Înainte această problemă nu se punea. Acum artiștii nu mai au complexe. Esteticul poate îmbracă orice formă și nonfigurativul poate exprima uneori idei poate mai ușor decât acolo unde omul, râul, florile, marea, caii își fac apariția. “Forma” până la urma este și modul de a plămădi volume, sinteze, expresii. Ce ne zicea Stagiritul: forma este primordială, ea reusete să închege materia și în final modelul. Și atunci, forma este substanța pt că substanța este imuabilă în structura ființei, deci și a operei de artă. Dar forma este idee, nu numai realitate pură, concretă care îți dă liniștea intelectuală. Unde se greșește cu gândirea?? Unde vrea Arta modernă să duca Arta?? Sau nu vrea??
– Nu vrea, numai conspirationistii și relativiștii deformează sensul Artei. Și sofiștii, bineanteles. Aceștia o dezvrajesc, o deposedează de ceea ce îi este cel mai specific: de a ne încântă, de a vedea frumosul din noi și din lume, de a fi sinceri, de a fi liberi și a avea motiv să reflectăm, să medităm și să contemplăm. Asta vrea Arta adevărată, Arta înaltă. Să ne dea conștiința umanității noastre, să ne desprindă de animalitatea care mai persistă în noi, să ne plaseze pe o traiectorie în care destinul nostru să fie frumosul, binele și adevărul, adică kalokaghatya. Faptul că mie nu îmi place o operă artistică sau alta poate constitui doar o problemă de obtiune, de subiectivitate, de idei preconcepute, de idiosincrazie sau pur și simplu de eul meu, de modul meu specific de a concepe Arta și rolul Artei. Uite eu am palpat Arta moderna în momentul când m-am eliberat de obsesia reprezentării. Și aici vorbesc nu de bagajul artistului, adică talentul lui expresiv. Ci de modul cum publicul este “dispus” să interiorizeze Arta. Dacă nu ai o libertate interioară este extrem de dificil să vezi toate nuanțele.
– Nuanțele pot fi sesizate numai dacă ești dispus să te pregătești pt ele. Artistul, cu tot subiectivismul lui, are capacitatea să vadă nuanțele. Și vede nuanțele…și cele academice și cele specifice, “de autor” să zic așa. Dar Publicul cum sesizează nuanțele sau inovația în Artă?
– Există Public educat care nu poate fi păcălit cu “siropuri” sau “ghirlande”.
Cred că o problemă pt Public este acea căutare asiduă a reprezentării mundanitatii, adică a lucrurilor care pot fi descifrate, întrezărite. Ce vreau să spun: Publicul needucat pentrut Arta Înaltă, trebuie să înțeleagă că între o creație figurativă și una nonfigurativă nu există nici o diferență din punct de vedere artistic. Pictorul sau sculptorul alege o modalitate ca să exprime Artisticul în tabloul sau sculptura lui. Un Botticelli, să zicem “Nașterea lui Venus” și …hai să dau un exemplu care să șocheze; de exemplu un Kandinsky sau Paul Klee din punct de vedere al intenției artistului nu există nici o diferență. Și Botticcelli și Kandinsky vor să ne ofere frumosul, esteticul. Și ce fac ei este Artă, indiferent că ne place unul mai mult decât celalalt sau ceea ce emană o lucrare a lui Botticelli față de ce emană una a lui Kandinsky. Ambele pot emana Adevărul specific operei și amândouă pot emana o trăire, o emoție. Miza Artei în totalitatea ei este nu să promoveze un stil, un curent, ceva care place unora, ceva care “dă bine”, ceva care copiază un cal, o masa, un copac. Este de a afla adevărul Artei și de a ne înălța.
– Și cu voia ta aș mai adaugă ceva: miza Artei este de a ne da un sens vieții…chiar daca suna puțin fanfaron. Prin Artă noi ne putem da un sens existenței, indiferent că suntem creatori sau consumatori de Artă.
– Daca mă lași acum la sfârșit să mai dau “un verdict”: miza Artei este de a ne împlini, de a ne împlini ca oameni, oameni conștienți, conștienți de noi, de lumea noastră. Oameni care datorită Artei devenim liberi, adică ne putem elibera de egoul nostru subiectiv și de tot balastul care din păcate este în noi.
– Ioane, eu zic să încheiem aici. Nu că nu am mai avea ce dialoga. Uite aș fi vrut să vorbim despre acel ciudat “îmi place” sau acel ciudat “sunt fan”…Michelangelo de exemplu. Expresii care nu sunt acoperite de Arta propriu zisă, dar asta altădată.
– Mulțumesc mult.
– Și eu iți mulțumesc.
Acesta este un dialog imaginar intre Maestrul Ioan Marchiș și mine. Poate că am reușit să ne apropiem de câteva teme care se discută rar în spațiul public, dar care pot constitui puncte de reflecție pentru noi toți. Deschiderea, amploarea și mărinimia Artei este greu de prins în cuvinte, dar unele lămuriri găsesc că sunt binevenite. Arta ne formează, Arta ne înnobilează și ne face oameni și de aceea ar trebui ca Publicul să încerce o minimă apropiere de acest fenomen inegalabil, inefabil și minunat. Grecii spuneau că prin logos se pierde sensul, adică sensul care este gândit, iar prin scriere se pierde iarăși din sens.
Dar în orizontul Artei lucrurile stau altcumva. Prin pensulă, prin daltă, prin vers, tu nu pierzi de fapt. Pentru că geniul uman a reușit prin artist să îndumnezeiască Arta și chiar dacă o duce în zona “artificialului”, acest artificial reprezintă spiritul în amploarea lui. Dar una peste alta, cu tot riscul pierderii sensului Artei și a creației artistice, noi trebuie să dialogăm despre toate aspectele care sunt puțin discutate, dar care sunt necesare și ne pot pune pe o anumită traiectorie.
Iți mulțumesc Ioan Marchiș că accepți aceste provocări. Iți mulțumesc că faci parte din breasla artiștilor.
Marcel MUREȘAN
Citește și
Marcel Mureșan, dialog cu Ioan Marchiș (III)
