Casa din Piața Gorki – proză de Marian Ilea (IV)

În fiecare sâmbătă, pe DirectMM.ro puteți citi proza ”Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”, de Marian Ilea. Volumul cuprinde trei nuvele: Casa din Piața Gorki, Vacek și Gravimetrul. Vă dorim lectură plăcută!

(…)

„Nu‑i ca o umbră, nu‑i ca un pahar de cristal, nu‑i străveziu, e ca o lipsă pe care când o rogi să dispară se măreşte”, zice Frederica.

Paul Mittemberg tace. Se gândeşte la spusele mătuşii Frederica. Simte că nu şi‑a făcut datoria. Iosif Mittemberg îl priveşte mustrător din tabloul de deasupra pianinei.

„Când ai lipsa asta, continuă, de parcă ai ţine banul în cufăr în loc să‑l bagi în ceva şi să‑l înmulţeşti, te apucă suferinţa. Ca un cârd de ciori croncănitoare”, zice Frederica.

„A crescut şi băieţelul lui Csozberger, are duminică reprezentaţie, în sala de la Consiliul Municipal. I se trage de la orele de canto. Ăla ca o maimuţă urlătoare. Doamna Labina Mariş, secretara lui Nathan, l‑a poreclit „Baritonus Operarius”. Poate mergem împreună să‑l vedem şi să‑l ascultăm. Ţi‑am cumpărat şi ţie dopuri pentru pus în uechi, Frederica”, zice Leopolda.

„Îmi amintesc de cuvintele lui Iosif. Ca nişte porunci: sărăcie, sme- renie şi virtute, aceasta‑i calea spre fericirea veşnică”. Un mare minci- nos, bijutierul, Leopolda. De oareceva vreme le am pe toate trei şi sunt mai nefericită decât când nu le aveam”, zice Frederica. „Iar ceaţa se întinde, palida lună, funebrul întuneric, orbitor”, mai zice Frederica.

„Am trecut pe la un magazin de pe Traian, o străduţă spre Pianul de Sus. N‑ai văzut aşa ceva, ghiveci călugăresc, ardei umpluţi, fasole, bulion, gips, nituri, trestie pe tavan, instalaţii de electricitate. Toate claie peste grămadă. Un jidan aduce marfă ieftină de prin Slovacia”, zise Leopolda.

„Sufăr, sufăr, sufăr… în tăcere. Doar ţie mă mai scap, ca să mă uşurez”, zice Frederica oprindu‑se din suspinare.

Adam Csozberger călătorea cu trăsura. De la domiciliu până‑n piaţă chema trăsura. Când pleca la achiziţii de animale, în comunele din jurul oraşului, Adam Csozberger lua trăsura. Două roţi mari, o laviţă, un cal şi domnul Mutter Blazin, vizitiul. Îi plăcea să coboare din trăsură. Punea stângul în scăriţă. Ateriza cu dreptul în colbul din drum. Ştia să ţină la preţ. Negustoria lui Adam Csozberger se reducea la stabilirea greutăţii animalului şi la fixarea unui preţ de la care nu se abătuse niciodată.

„Greutatea unui porc, domnule bijutier, se află mai simplu decât caratele unei lucrături cu pietre scumpe”, zicea Adam Csozberger gustând din palinca fiartă a lui Iosif Mittemberg. „Mai întâi te uiţi la vânzător şi vezi că are nevoie de banii din buzunarul tău. De vrei, îi dai, de nu, îl mai laşi să facă două drumuri la târg. În Medio Monte avem de toate, domnule, ne lipseşte doar peşinul, şi cum ăla e în buzu‑ narul lui Csozberger, e clar cine conduce tratativele. Când spui un preţ, domnule Iosif, te apuci cu dinţii şi cu unghiile de el. N‑ai voie să‑l laşi să curgă în jos, că strici obiceiul şi dai nas ţărănoiului. După ce l‑ai privit drept în ochi pe proprietar, te uiţi la gâtul jivinei. O măsori de la vertebra gâtului, dintre urechi, până la rădăcina cozii. Poţi fura, dintr‑o simplă mişcare, vreo patru centimetri importanţi, care se convertesc imediat în profit. Tot aşa precum ai procedat de la gât la coadă, procedezi cu circumferinţa pieptului. Dumneata te pri- cepi la porci, domnule Iosif, aşa că de‑ţi spun că măsuram circumfe- rinţa pieptului imediat după picioarele de dinainte. Ai înţeles. Încă patru centimetri, adaugi la profit.

Când ai obţinut cele două măsură- tori, ai şi două numere pe care le treci în catastif, cu creion chimic. Obligatoriu cu chimic. Îl uzi în gură şi poceşti numerele pe hârtie. Ţăranul vede chimicul şi ştie că te pricepi. De scrii cu grafit, nu‑ţi vinde nimeni nimic în jurul oraşului. Le place chimicul, îl cred serios şi cu asta basta, domnule bijutier. E ca la dumneata cu cucoanele, anul ăsta, aurul, anul viitor, argintul, peste patru ani, platina. Tot cu chimicul faci înmulţirea numerelor, produsul se împarte la unspre- zece, dacă porcul e îngrăşat, ori la doisprezece, dacă e mai puţin gras. Am căpătat un alt număr, pe care‑l trecem cu chimicul în catastif. Îl subliniem cu două linii groase şi vânzătorul ştie că aceea e greutatea jivinei în jumătăţi de kilogram. Prin calcul aritmetic obţinem şi kilo- gramele. La cântar ajungem doar în Medio Monte, unde verificăm dacă am lucrat bine”.

Dacă ai o violină trebuie s‑o arăţi întregului oraş. Dacă o vezi într‑o vitrină dintr‑un magazin de violine, de pe Karoly‑utca, din Budapesta şi dacă îl ai pe Moise cel tânăr şi talentat, cel cu urechea muzicală, musai s‑o achiziţionezi. Şi după ce ai luat‑o sub braţ şi după ce ai trecut cu ea Dunărea peste Podul cu lanţuri şi după ce ai rezemat‑o de o bancă, pe peronul din gara Nyugati şi după ce‑ai plimbat‑o cu trenul la clasa întâi, e obligatoriu s‑o pui în trăsură, la vedere, şi să faci ture pe strada Malinovski. Adam Csozberger avea o violină. „Uite, Moise Csozberger, ce ţi‑a adus tatăl tău de la Budapesta”, zice Adam Csozberger către fiul său, Moise.

Violina este un instrument muzical care, dacă îl ai în casă, ori în măcelărie, creşte instantaneu valoarea acelor clădiri. Când cumperi carne de la o măcelărie cu violină, nu poate fi acelaşi lucru ca atunci când cumperi carne de la o măcelărie fără violină. Adam Csozberger o punea în vitrină. Printre caltaboşi, cârnaţi şi macră. Adam Csozber‑ ger lustruia violina cu o cârpă specială. Violina era a lui Moise Csozber- ger. Ştiau toţi locuitorii din Medio Monte. Moise n‑avea voie să cânte la minunatul instrument. Ca să nu‑l strice. Moise Csozberger avea voie să plimbe violina cu trăsura. „Fiecare să cânte cu ce are”, îşi spunea, în fiecare zi, Adam Csozberger. Pe Moise îl dăduse la canto.

Într‑una din călătorii, duminică, pe la amiază, violina a căzut din braţele obosite ale tânărului Csozberger. Când a ajuns la măcelărie, n‑o mai avea.

Adam Csozberger a simţit o sfârşeală în trup. Îi lipsea ceva. „Mai bine aş fi pierdut măcelăria, mai bine mi‑ar fi tăiat Consiliul Munici- pal o mână, fără violină negustoria nu mai are nici un sens”. Adam Csozberger a oferit o recompensă uriaşă celui care va aduce un indi- ciu despre locul unde se afla instrumentul.

Paul Mittemberg găsise, în mijlocul străzii Malinovski, un instru- ment muzical. Acoperit cu un strat gros de praf. Violina căzuse din bra‑ ţele obosite ale lui Moise Csozberger în mijlocul străzii Malinovski. Acea căzătură dovedea marea neglijenţă a proprietarului.

Paul Mittemberg luase violina şi o adusese la casa de pe strada Crişan. Iosif Mittemberg cunoştea violina. „Aceasta este violina lui Adam Csozberger, unde ai dat de ea, Paul?”, întrebase bijutierul. Iosif Mittemberg plecase a doua zi la măcelăria lui Adam Csozberger. Avea sub braţ violina.

Chiar dacă ar fi furat şaizeci de centimetri, la fiecare măsurătoare de animal, Adam Csozberger n‑ar fi fost mai fericit decât în clipa când a văzut uşa de la măcelărie deschizându‑se şi pe Iosif Mittemberg intrând cu violina sub braţ.

„Câtă generozitate, domnule bijutier, şi câtă şansă că a dat peste ea domnişorul Paul”, a zis Adam Csozberger către Iosif Mittemberg. Peste patru zile de la acest eveniment, în sfânta zi de vineri, către seară, Adam Csozberger l‑a ameninţat, cu bătaia, pe Paul Mittemberg. Adam Csozberger l‑a acuzat pe Paul Mittemberg că a furat violina din trăsură şi a trimis‑o, prin unchiul său, la măcelărie, după ce a auzit că familia Csozberger oferă o mare recompensă.

În şedinţa Consiliului Municipal, Iosif Mittemberg a povestit această întâmplare în plen şi a încheiat cu următoarele cuvinte: „Toţi locuitorii din Medio Monte care vor găsi, de‑acuma‑ncolo, obiecte pierdute şi vor avea de gând să le înapoieze neglijenţilor proprietari pot trage ce învăţăminte cred de cuviinţă din întâmplarea pe care v‑am povestit‑o”.

Singura dată când a părăsit oraşul Medio Monte, Paul Mittemberg a ajuns la Spitalul Ordinului Călugărilor Minoriţi din Satu Mare. În secţia de rupturi de oase, condusă de către chirurgul vienez Deutsch Rembrandt. S‑a trezit într‑o dimineaţă albă. A deschis ochii. A văzut un cearşaf, un picior ridicat de care atârnau patru greutăţi de plumb. Ca la piaţa de legume din Medio Monte. Nu simţea nici o durere. Domnul chirurg Deutsch Rembrandt a apărut cu un creion de tâmplar după ureche. Fredona o melodie pe care puteai dansa vals. A bătut cu degetul arătător în gips. A tras cu ochiul înspre Paul Mittemberg.

„În regulă, băiete. Eşti în Satu Mare”, i‑a spus chirurgul. Cunoştea oraşul din poveştile unchiului Iosif Mittemberg. O aşezare care semăna cu un imens cearşaf alb.

Traversase, de dimineaţă, bulevardul Ferdinand. Trecuse de ma- gazinul de textile şi modă al grăsanului domn Ruşoreanu Angel. Parcă era toamnă. Acela mătura frunzele de pe strada Malinovski. Paul Mittemberg cumpărase lapte, unt şi brânză de la piaţa ţărănească. Îl aştepta mătuşa Frederica Eva Mittemberg. Aluatul crescuse. Uleiul era încins pentru plăcinte.

Adam Csozberger cu cei doi băieţi ai săi, Moise Csozberger şi Robert Csozberger făceau o plimbare cu trăsura.

„N‑am văzut cine a speriat calul, care a pornit‑o spre prăvălia domnului Angel, poate o veveriţă ori un şobolan de la canalizare. Am tras de hăţuri, dar era târziu, roata trecuse peste piciorul bietului copil, care se zbătea în chinuri groaznice. Pe Malinovski era brânză, lapte şi unt, toate amestecate într‑o baltă albicioasă”, avea să declare şi să sem- neze procesul verbal de constatare a tragediei, vizitiul Mutter Blazin. Douăsprezece săptămâni a durat tratamentul. Când i‑a dat jos gipsul, chirurgul Deutsch Rembrandt i‑a tras cu ochiul, pentru ultima oară. „Ridică‑te şi umblă, Paule”, a zis Rembrandt. „Cum să umbli cu un vreasc uscat”, şi‑a zis Paul Mittemberg privindu‑şi piciorul.

(Va urma)