9. EDWARD OKUŃ II-2. •
LA BAIA MARE (2) • COLONISMUL ȘI «DEFECȚIUNEA OKUŃ»
*12.09.1872, Wólka Zerzeńska/ Guvernoratul Varșavskaya – Kraj Nadwiślański (Țara Vistula – ex Congresul Polonez) /Imperiul Țarist Rus/azi Polonia – 15.01.1945, Skierniewice (azi: așezare urbană de statut județean, în Voievodatul Łodz), Polonia
LA BAIA MARE (2):
HRONIC DOCUMENTAR (continuare): extindem, în cele ce urmează, cronologia referințelor documentare, pentru a înțelege și a contextualiza mai bine, detaliile (atâtea, atât și așa cum pot fi ele reconstituite astăzi) ale ambianței culturale, umane și evenimențiale, în care s-a petrecut evenimentul unui conflict, neașteptat și ciudat, care l-a determinat pe Edward Okuń să își întrerupă brusc colonizarea băimăreană și să părăsească precipitat Baia Mare la mijlocul lunii iulie 1897.
Privind astăzi, retrospectiv, sezoanele colonizărilor hollóșiene la Baia Mare, observăm lesne că anul 1897 s-a dovedit a fi unul dintre cei mai bogați în realizări și împliniri administrative și artistice (astăzi am întrebuința, cu siguranță, expresia: unul dintre cei mai performanți !):
- s-a obținut cea dintâi subvenție de stat;
- s-a inițiat organizarea expoziționismului artistic băimărean – profesionist și sistematic/ciclic, local și itinerat: prin prima expoziție de artă modernă la Baia Mare (11 iulie: Prima Expoziție Băimăreană a Școlii Hollósy – cu Edward Okuń printre expozanți!), și cu Prima expoziție la Budapesta a Coloniei de la Baia Mare (15 decembrie 1897 – 15 decembrie 1898: Budapesta, vechea Műcsarnok/Galerie de Artă);
- s-a atins una dintre cele mai bogate complexe și echilibrate structuri de participare a artiștilor – ca distribuție internațională, grupe de vârstă/competențe, etc..
- Cândva prin aprilie 1897, de la München (către Paris?): Simon Hollósy îi transmite un mesaj epistolar lui János Thorma (aflat, pe atunci, la studii în Academia Julian). Descriind, oarecum febril și entuziast, preparativele noului proiect colonist băimărean, maestrul își impulsionează discipolul să depună eforturi sporite pentru a atrage la Baia Mare un număr de personalități pe care le nominalizează explicit (pe unele cu justificări argumentative), asemenea unor vedete de prim-plan – astăzi, le-am numi „cap de afiș”!:
„Dragul meu Jancsi[1] ! [/] Până acum totul pare să reuşească peste aşteptări. De la München vin oameni talentaţi, mai mult de 40. (…) [/] Din experiențele trăite mă gândesc că artiștii trăitori la Paris (?), doar prin excepție ar fi dispuși să lucreze nemijlocit sub reputația conducerii mele; iar ca să foșgăie în număr mare în hotarul Băii Mare, de așa ceva noi nu avem trebuință. Tratează cu Verona[2], Kubinyi[3], Tornyai[4] şi Ferenczy[5] şi leagă-le de suflet ca, în propriul lor interes, să vină [la Baia Mare] cât mai repede.
Personal, tu trebuie să ști cel mai bine pe cine și cât de insistent să chemi, şi Szenes[6] a promis că o să vină – deşi la drept vorbind i-a scris la München şi lui Höcker[7] că vrea să meargă cu el – sau la el.. [/] Cine poate ajunge la Baia Mare, să considere asta un noroc – şi de aceea îndeamnă-i pe cei susnumiţi căci aceştia sunt genul de oameni care se potrivesc în tovărăşie. [/] Verona sporovăieşte mult, dar privit în fondul său e un băiat bun şi capabil. Şi cu aspiraţii serioase. [/] Kubinyi, Verona au primit deja biletele dimpreună cu al tău – la promisiunea hotărîtă că o să vină [şi ei], Tornyai şi Ferenczy primesc degrabă de la mine 2 bilete. [/] Altminteri, sau mai bine zis în situaţia contrară în care (…?[8]) Kubinyi şi Verona nu acceptă în mod hotărît venirea, atunci trimite înapoi şi biletele lor, pentru ca eventual să li se afle posesor aici.
Am primit 50 de bilete şi mai am doar 6 – va trebui de cerut altele noi. [/] (…) Noi dimpreună cu Károly Ferenczy putem arăta de ce suntem în stare. Voi merge acolo cât de curând (…) – Dacă muncim, câștigăm! O simt – sunt atât de sigur de asta. (…) [/] Dacă Ernő Markó[9] este acolo, să-i spui de o mie de ori: din partea noastră respect şi nu invitaţia – ci pretenţia ca să fie acolo. […] O să răsturnăm Baia Mare”[10]
- Joi, 29 aprilie 1897, Baia Mare: mass-media locală relatează evenimentul sosirii primului grup de artiștii și studenții coloniști temporari din cercul Școlii Hollósy (venind de la München, pe traseul Salzburg–Viena–Bruck an der Leitha–Budapesta–Satu Mare) și transcrie pentru publicul cititorilor locali lista integrală a coloniștilor preconizați să participe [11]:
„(…) Simon Hollósy au aflat deja condiţii de cazare confortabile. Maestrul Simon a fost însoţit de Pista [István] Réti şi Béla Grünwald. Valoroasa caravană şi-a început marţi călătoria de la München. Câţiva dintre membri aceştia s-au oprit pentru scurt timp şi la Salzburg, Viena şi Budapesta pentru a explora lumea, continuînd de acolo călătoria înspre Maestru. Pe acest traseu au venit de la München treizecişiunu de persoane:
Károly Ferenczy (Budapesta), Lajos [Ludwig] Goldstein, Ruben Schereschefszky (Odessa), Szaniszló [Stanisłas] Kischkowsky și mama sa Kamilla (Kiev), Edmund Okun[12] şi soţia sa [Zofia Wanda Okuń–Tolkemit] (Varşovia), Emil Pottner (Braunschweig), Adolf Weil (New York), Lázár [Lazar] Diamant (Szmyrna), Győző [Viktor] Belányi (Nagy Szombat[13]), Gustav Jagersbacher (Gmunden), Ferenc Ács, Gábor Papp (Cluj), Adalbert Goetz (Frankfurt am Main), Eduard Laurant [corect: Michał de Laurens] (Varşovia), Edwin Heinzmann (Sallfeld), György [Georg] Schlemensohn (Odessa), Schimler Ignác [corect Vincent] (Braunschweig [14]), Salamon Goldman (Odessa), Miksa [Max] Loose (Szászország [15]), Ábris [corect: Walter] Queck (Drezda), Lajos Nuszbaum [corect: Jakob Nussbaum] (Frankfurt am Main), Károly Holczer, Nándor Herman (Budapesta), Arthur Ratzka (Linz), Konrád Kartorf [corect: Conrad von Kardorff] (Berlin), Oszkár Glatz (Budapesta). În zilele şi săptămânile imediat următoare vin Manuel Cesar Harrery [corect: Herrer] (Andaluzia), Tóth Molnár [numele complet: Tóth–Molnár Ferenc] (Szeged), Miksa [Max] Vöetter (München), Károly Wolff (Pâncota), Oszkár [corect: Ignacy] Mareck, Péter Kaufmann [corect: Leo Kauffman–Kamir] (Varşovia), Viktor Scharff (Viena), Kiszely Nándor (Liptó [16]), János Luczenbacher (Budapest), Arthur Verona il Conte (Brăila), Miksa [Max] Buri (Geneva), Lipot [Leopold] Braun (Viena), Sándor Nyilasy (Szeged), Havas Béla (Pâncota), Zsigmond [Siegmund] Fürst (Németh Palánka [17]), Szenes Fülöp (Budapesta), Béla Plechl (Nagybecskerek [18]), Emil Uhl (Cehia), Ferenc [Franz] Multerer (München), János [corect: Hans] Degenhard (Australia), Frigyes [corect: Richar-Paul] Keil (Germania de Nord), János [corect: Hans] Emmenegger (Bazel), János [corect: Johann] Sänger (München), Jozef Wünsch (Viena), György [Georg] Schwarz (München), Sándor [Alexander] Liebmann (Berlin), Sándor Kubinyi (Debrecen), Ödön [Edmund] Münich (Besztercebánya [19]). – De asemenea vor zăbovi şi osteni aici Pista [István] Csók (Sárbogárd) şi Tivadar Zemplényi (Budapest), vechi fideli şi elevi ai maestrului. – Summa summarum mâinile a şaizeci de artişti vor purcede la pictarea naturii băimărene. Interesanta colonie de boemi compusă din germani, ruşi, [un] spaniol, [un] turc şi maghiari şi-a ţinut deja, în seara de joi, în restaurantul cazinoului, joviala petrecere de cunoaştere reciprocă Salutăm vechile noastre cunoştinţe şi le adresăm din inimă urarea de bun venit celor noi. Fie-le şederea aici însorită şi plăcută. Fie ca internaţionala lume artistică să se simtă bine sub egida tricolorului nostru naţional şi a idilicului spaţiu al Barbizonului maghiar !”
Lecturând-o cu atenție lista, sesizăm că misiunea încredințată de Hollósy lui Thorma a fost, în mare măsură, dusă la îndeplinire.
RECRUTAREA COLONIȘTILOR:
Și mai constatăm, investigând biografiile participanților (aici în cazul particular al listei din 1897, însă obervația este deplin valabilă pentru fiecare din cele șase sezoane băimărene ale colonismului hollóșian !), conscrierea acestora în două grupe de vârstă: generația deceniului 1860 (minoritari, dar, totuși, relevant de numeroși; cu 2-3 excepții artiști deja formați/inițiați și performanți: Grünwald, Ferenczy, Keil[20], Emmenegger, Buri, Braun, Verona, Csók, Heldrich[21], Multerer[22], Uhl[23], Kunffy[24], Herrer[25], etc.), și respectiv generația deceniului 1870 (majoritari; artiști–discipoli aflați în plin proces de formare):
Existența și ponderea – oarecum semnificativă – a unei grupe de artiști deja formați/inițiați și performanți, care au activat în cadrul coloniei de artiști , de regulă (dar nu neapărat exclusiv), independent de școală, nu a fost întâmplătoare și nici nu s-a constituit în mod aleatoriu. Izvoarele documentare atestă, fără dubii, că atragerea resursei artistice deja productivă a reprezentat o preocupare consistentă a lui Hollósy încă din din debutul colonizărilor sale băimărene – adică începând din 1896, și constant după aceea.
- Astfel, pe 12 aprilie 1896, o scurtă notă gazetărească anunță cititorii băimăreni ai săptămânalului local următoarele:
„Vin pictorii. După cum suntem informaţi din sursele cele mai demne de încredere, s-a stabilit deja cine va veni în oraşul nostru împreună cu pictorul Simon Hollósy în călătorie de studii de vară. Conform ultimelor înţelegeri, la începutul lunii mai vor sosi în oraşul nostru, împreună cu Hollósy Simon: [Szymon] Buchbinder, cel mai bun miniaturist [polonez], împreună cu familia sa, Károly Ferenczy– cel dintîi pictor plein air–ist maghiar, Béla Grünwald cel mai distins pictor de gen care acum doi ani a cîştigat şi Premiul Cercului Prietenilor Artei, Károly Lyka cel mai strălucit critic de artă maghiar, Béla Horthy, Emil Mako acuarelist pictor de gen [sublinierea mea – T.A.], iar în afara acestora mai mulţi pictori ruşi, polonezi, englezi, americani, germani şi unul indian. În oraşul nostru artiştii sînt aşteptaţi cu multă bucurie. După cum suntem informaţi, atelierul spaţios va fi construit pe dealul din spatele «Colinei Jokai».”[26]
Referindu-ne mai întâi la provenienţa şi calitatea informaţiilor acestui text jurnalistic, este de remarcat că „cea mai autorizată sursă” la care face trimitere gazetarul anonim va fi fost, cu siguranţă, una de la München, aflată în imediata apropiere a lui Hollósy (de nu cumva este vorba despre el însuşi), ceea ce relevă o „sursă” specializată, sau măcar foarte bine familiarizată cu piaţa cultural–artistică müncheneză şi budapestană. În tot cazul, trebuie să fi fost vorba despre un personaj din interiorul cercului hollóşian. Supoziţiile s-ar putea îndrepta către băimărenii implicaţi în organizarea și susținerea coloniei – István Réti şi/sau János Thorma, ori, poate, avocatul Béla Virág.
Cum acesta din urmă avea şi strînse legături cu redacţia săptămînalului local Nagybánya és Vidéke (în paginile căruia publicase, de altminteri, câteva articole entuziaste în sprijinul aducerii Hollósy la Baia Mare), nu este exclus ca el să fi transmis redacţiei informaţiile primite de la München sau poate să fi redactat articolul pe baza acestora chiar el. Indiferent cum se vor fi petrecut lucrurile în realitate, este cert că avem de a face cu informaţii de primă mînă, care nu puteau sta la îndemîna unui gazetar local oarecare, pentru motivul că ele reprezentau rezultate (fie şi fragmentare) ale „celor mai recente aranjamente” izbutite de Hollósy însuşi, în negocierea atragerii unor colonişti importanţi. Iar în acel moment şi context de cristalizare a proiectului hollóşian, printre viitorii artişti şi studenţi pe cale de a coloniza la Baia Mare, polonezul activ în Germania, Szymon Buchbinder (1853-1922), era cu adevărat un artist de marcă. După cum ceilalți artiști invocație reprezentau o parte a „cremei” elitei înnoitoare pe scena artistică budapestană: Károly Ferenczy (1862-1917), Béla Grünwald (1867-1940), Károly Lyka (1869-1965), Béla Horthy (1869-1943), Ernő Marko (1868-1945: nu se confirmă documentar colonizarea sa la Baia Mare). Observăm cum toți aparțin „generației anilor 1860”, cu excepția lui Szymon Buchbinder. Acesta din urmă, cu patru ani mai în vârstă decât Hollósy şi pe deplin format profesional, cu un prestigiu deja câştigat prin prezenţe semnificative la expoziţii naţionale şi internaţionale din München, Varşovia şi Cracovia, Sankt Petersburg şi Viena. Alăturându-l celorlalte personalități invocate mai sus, este firesc să ne gândim că, preocupat să obţină cât mai substanţiale elemente de consistenţă profesională şi de imagine, Hollósy s-a orientat şi către recrutarea congenerului ce avea la München reputaţia de „strălucit miniaturist”. Cu siguranţă, prezența lui Buchbinder în colonizare la Baia Mare – iată, precursor polonez al lui Edward Okuń! – alături de ceilalți, putea să confere o parte din acea autoritate profesională şi recunoaştere publică de care prima colonie băimăreană avea atât de mare nevoie la început de drum, pentru a se impune în faţa autorităţilor, precum și în mediile cercurilor artistice, jurnalistice şi ale opiniei publice. Hollósy însuşi ne confirmă că urmărise o asemenea ţintă. O mărturiseşte într-o scrisoare din martie 1897, în care, solicitându-i lui Elek Lippich, funcţionar ministerial în guvernnul de la Budapesta, să susţină cererea oficială a Primăriei oraşului Baia Mare „în interesul întemeierii acolo a unei academii de pictură”, evocă împrejurările „(…) înfăptuirii cu succes a călătoriei noastre acolo [la Baia Mare], unde 40 de studenţi au venit de la München [sublinierea mea –T. A.] (…)” şi accentuează apăsat (și cu oareșce modetie !) că în organizarea colonismului artistic băimărean:
„(…) Persoanei mele îi revine doar partea legată de realizarea proiectului călătoriei şi munca de a asigura viaţa şcolii, deoarece prin regiunea corespunzătoare, prin oamenii care trăiesc acolo — dar îndeosebi datorită artiştilor deplin formaţi care au venit şi au lucrat cu noi la Baia Mare am avut, iar după ce gruparea s-a întărit astfel vom avea pe mai departe, acea siguranţă că această iniţiativă stă pe o fundaţie solidă şi va şti chiar prin luptă să reziste şi să se fortifice [sublinierea mea –T. A.].”[27]
Înţelegem, aşadar, că departe de a fi avut un caracter accidental, recrutarea lui Szymon Buchbinder a fost una temeinic premeditată sub imperativul întăririi calităţii profesionale şi a reprezentativităţii grupului colonist din 1896, fireşte alături de alţi câţiva artişti cu un prestigiu public deja consolidat (cu precădere maghiari — István Csók (1865-1961), Károly Ferenczy, Béla Grünwald (1867-1940), Lajos Deák–Éber (1850-1934), Lajos Szlány (1869-1949), dar şi câţiva pictori străini –Max Buri, Hans Emmenegger, Arthur G. Verona etc., numeroși dintre aceștia revenind, de altminteri, și următoare colonizări băimărene).
De fapt, observăm că Hollósy a continuat să folosească această politică de recrutare şi pentru constituirea următoarelor colonii băimărene. De regulă el s-a orientat spre oameni apropiaţi cercului său münchenez, artişti mai tineri sau mai vârstnici care, în majoritate covârşitoare, îi fuseseră studenţi la un moment dat. Izvoarele documentare de epocă (texte epistolare, articole de presă, dar şi înscrisuri oficiale), vorbesc despre „foşti elevi ai şcolii” cu mai vechi stagii de studiu la München, „artişti maghiari”, „artişti participanţi la expoziţii din străinătate”, „ceilalţi membri ai coloniei (…) artişti străini”. Avem aici nişte formulări relativ coerente, care se referă la grupuri de colonişti cunoscute astăzi doar fragmentar, dar prin care ştim că mai mulţi artişti maturi s-au perindat la Baia Mare, între 1897 –1901: aceiaşi Buri şi Verona, apoi Hans Emmenegger, Leopold Braun, József Maly (1860-1901: rudă cu Hollósy), Pál Benes (1867-1932), Jozef Engelhart (1864-1941), Leonhard Blum (1857-1933).
În acest fel s-a coagulat treptat, mai întâi în practica organizatorică, apoi atât în conştiinţa individuală şi colectivă a coloniştilor, cât şi în conştiinţa publică, acea dublă structură de participare a colonismului hollóşian care avea să se întipărească definitiv în sistemul de funcţionare a Centrului Artistic Baia Mare: componenta educaţională (studenţi, elevi), respectiv componenta productivă (artişti deplin formaţi profesional şi intelectual).
În munca de reconstituire şi analiză ştiinţifică a realităţii istorice, această componentă productivă ridică însă cele mai complicate probleme, deoarece avem de a face cu personalităţi publice independente, cu artişti ce desfăşoară activităţi libere şi dinamice pe care le susţin din resurse proprii, manifestînd, cel mai adesea, o mare independenţă de atitudine şi de mişcare din pricina cărora scapă — sau nu se încadrează — rigorilor birocratice de luare în evidenţă ori măcar de consemnare a participării lor. Cazul polonezului Szymon Buchbinder ilustrează exemplar dificultăţile unui asemenea proces de reconstituire pe care îl dezvoltăm în cele ce urmează, prin analiza legată de dispariţia deplină a numelui lui din celelalte documente şi liste privind coloniştii băimăreni din 1896.
- În lunile iunie-iulie-august 1897 au ajuns la Baia Mare noi coloniști, dintre cei înscriși printre participanți încă din primăvară, și beneficiari ai biletelor cu preț redus pe calea ferată obținute de primăria băimăreană. Majoritatea erau studenți münchenezi ai Școlii Hollósy, dar s-au numărat printre ei și câțiva artiști din grupul celor „deja formați/inițiați și performanți” (foști membri ai școlii) sosiți fie de la Paris, de la studii – băimăreanul János Thorma, românul brăilean Arthur Garguromin Verona (probabil la începutul lunii iunie) –, fie de prin orașele de obârșie: elvețienii Max Buri[28] și Hans Emmenegger[29] (de la Basel), austriacul Leopold Braun[30] (de la Viena), neamțul Franz Multerer[31] (München), ardeleanul Lajos Márk[32] (de la Budapesta).
1897 – «DEFECȚIUNEA» LUI EDWARD OKUŃ:
Din pricini rămase obscure până astăzi (cauzate fie de un incident petrecut în legătură cu soţia sa, fie de posibile tensiuni interetnice, ori poate tocmai de decernarea acelui „premiu al II-lea” obținut în 11 iulie, care i-a fost atribuit la Prima Expoziție Băimăreană a studenților Școlii Hollósy?), Okuń a intrat într-un conflict grav cu colegul cursant ucrainean Lazar Goldstein[33], el însuşi colonist münchenez al Şcolii Hollósy şi înregistrat la Baia Mare ca student „la Academie al profesorului Herterich, provenit de la Odesa”. Nu ne sunt cunoscute detalii ale acelui eveniment. Cunoaștem, doar, că în 21 septembrie 1897, conducătorii școlii informau, lapidar, administrația publică locală despre consecințele întâmplării și măsurile îndreptate împotriva lui Edward Okuń și a soției sale:
„Domnul Okum – fost membru al şcolii a fost distins cu premiul al doilea – de 70 coroane. El nu a acceptat premiul şi cu această ocazie s-a retras din şcoală fără să achite taxa de studii pe două luni.
Pentru acoperirea acesteia, conducătorii şcolii au reţinut din premiul ce îi revine 24 de florini, iar restul rămas – 11 florini – l-au ordonanţat ca subvenţie pentru [cumpărarea de] culori unui student talentat.
În acelaşi timp domnul Okum şi soţia sa se privează de utilizarea biletelor de favoare pe calea ferată.
Dat la Baia-Mare, în 21 septembrie 1897
Hollósy Simon
Grünwald Béla”
Într-o mărturie epistolară mai târzie, din 1900, în care Béla Grüwald îi detalia lui István Réti, cu acribie aproape contabilă, contenciosul financiar avut cu Simon Hollósy pe parcursul mai multor ani, se relatează detaliile organizării activităților Școlii la München în toamna–iarna 1897/1898. Și, printre multe alte amănunte, apare o referință contextualizatoare a „cazul Goldstein vs. Okum”, fără ca aflăm ceva despre conținutul, sau natura acelui conflict, ce rămână pe mai departe învăluit în mister.
„(…) Pe vremea aceea [toamna anului 1897], pentru ca la München școala să înceapă să funcționeze de la 1 octombrie, am pornit la drum către sfârșitul lui septembrie și, din însărcinarea Bătrânului [Simon Hollósy], l-am luat cu mine la München pe Pottner (mândria școlii). De la Banca Comercială am luat un împrumut de 150 florini (l-am rambursat singur), iar Pottner și cu mine am plecat la Munchen pentru a porni școala. Din ăștia am lăsat vreo 10-15 forinți pentru Bătrân, i-am dat lui Pottner 5 forinți pentru croitorul său, așa că am plecat cu vreo 130 de forinți pentru el și pentru mine. Vă puteți imagina ce a mai rămas din banii ăștia până la Munchen. Acolo era un atelier de școală, gol, cu chiria neplătită. Am început imediat să mă ocup de școală, ceea ce a fost tare greu după cazul Goldstein vs. Okum, pentru că studenții s-au împrăștiat cu totul și a durat circa o lună, până ce stările sufletești s-au îmbunătățit într-atât încât alți oameni să munceasă în același atelier cu Goldstein [sublinierea mea – T.A.]. În acest răstimp abia de au fost taxe de școlarizare, în schimb multe costuri, pe lângă cheltuielile pentru Pottner, apoi mai trebuia doar să trăiesc și eu, așa că am fost nevoit să-i cer lui Bayerle un împrumut din banii de vopseluri prin Goldstein, iar unul dintre studenți (Blum) a achitat în avans taxe de școlarizare de 100 de mărci.De vreo 2 luni și jumătate, cât timp Bătrânul a suferit bolnav de malarie la Baia Mare și Munchen, am îndeplinit totul în școală, ziua și seara. În lunile de început, taxa de școlarizare abia de acoperea cheltuielile școlii, așa că, firește, nici eu nu puteam viețui din ea, încât am fost nevoit să mă îndatorez. (…)”
Așadar, după un sezon de studii de 2 luni și jumătate (mai–iulie) încununate printr-un premiu ce venea să consacre, deopotrivă, debutul expozițional absolut al artistului, precum și recunoașterea publică a creației sale din partea comunității artistice băimărene, Okuń a părăsit precipitat colonia temporară de la Baia Mare dimpreună cu soţia sa, păstrând, probabil, amintiri nu tocmai plăcute despre acest episod al biografie sale.
În ori ce caz, participarea la colonia din 1897 şi calitatea lucrărilor realizate aici nu au rămas fără ecouri la Baia Mare. Câteva lucrări au pătruns în colecţii particulare băimărene, printre care un Studiu de peisaj a fost deţinut de medicul Ferenc Herzinger. Această piesă avea să-l readucă pe Okuń în atenţia publicului şi mediului artistic băimărean în august 1912, atunci când ea a fost inclusă în ampla Expoziţie jubiliară dedicată împlinirii a 15 ani de la întemeierea coloniei de artă.
În repertoriul cunoscut al lucrărilor lui Edward Okuń aflate în circuit public, mai există o lucrare ale cărei caracteristici par să poată aduce în discuție o posibilă „filiație băimăreană”. În posesia Muzeului Sileziei Superioare din Bytom (© Muzeum Górnośląskiego w Bytomiu) se află, de multă vreme, un alt portret compozițional cu titlul atribuit O țărancă din Campania („Wieśniaczka z Kampanii”), dar cu datări care diferă la diverse surse online întâlnite: ante 1900 („Przed 1900”, la http://www.pinakoteka.zascianek.pl/Okun/Index.htm); circa 1903 („c. 1903”, la https://artyzm.com/e_obraz.php?id=11530).
Detalii analitice privind această lucrare, însă, în episodul ce urmează…
Tiberiu ALEXA
(va urma)
NOTE
[1] János Thorma (1870-1937), pictor transilvănean de etnie maghiară, activ la Baia Mare întreaga carieră artistică.
[2] Arthur Garguromin Verona (1868-1946), pictor roman, student al lui Hollósy la München și colonist la Baia Mare în 1896 și 1897.
[3] Alexander / Sándor Kubiny (1875-1949), grafician, caricaturist și pictor maghiar, colonist la Baia Mare în toate cele șase sezoane băimărene ale Școlii private de pictură Simon Hollósy (1896, 1897, 1898, 1899, 1900 și 1901).
[4] János Tornyai (1869-1936), pictor impresionist maghiar
[5] Károly Ferenczy (1862-1917), pictor și educator maghiar, colonist băimărean și profesor forndator la Școala Liberă de Pictură Baia Mare (1902-1915).
[6] Szenes Fölöp (1863-1944), pictor realist maghiar și colonist la Baia Mare în 1896, 1897, 1898.
[7] Paul Hoecker (1854-1910), pictor și educator german, profesor liberal și inovator la Akademie der bildendn Künste (1891-1899).
[8] Prescurtare intraductibilă
[9] Markó, Ernő (1868-1945), pictor slovac de etnie maghiară, originar din Kosice, fost student la München al Școlii Hollósy, activ apoi la Budapesta, unde a devenit membru fondator al Nemzeti Szalon / Salonului Național maghiar.
[10] Simon Hollósy către János Thorma (fragmente de scrisoare) [fără indicarea locului şi datei; 1897; probabil între 16-26 aprilie], , la Magyar Nemzeti Galéria, Adattár, Fond Thorma János, doc. nr. 3551/939; publicată în Edit András, Mária Bernáth (sub red.), Válogatás a Nagybányai művészek leveleiből. 1893-1944, doc. nr. 25, pp. 33-34.
[11] ***, „Hollósy Simon mester iskolája”, în Nagybánya és Vidéke, XXIII, 1897, nr. 18, 2 mai, p. 3
[12] corect: Okuń.
[13] Trnava – în Slovacia.
[14] Localizare greşită, probabil din vina redactorului ziarului; în realitate artistul provine de la Varşovia
[15] Saxonia.
[16] Liptovsky Mikulás – în Slovacia
[17] Backa Palanka – în Voivodina/Banatul sârbesc, Serbia
[18] Zrenjanin – în Voivodina/Banatul sârbesc, Serbia
[19] Banska Bistrica – în Slovacia; localizare probabil eronată, artistul fiind resident în acea vreme în Transilvania, la Oradea
[20] Keil, Richard-Paul (1864-?), pictor german, activ la München; impresionist moderat asociat, o vreme, cercului Münchener Secession și expozant, în 1904 la Paris, la a doua ediție a celebrului Salon de primăvară.
[21] Heldrich, Betty (1869-1958), pictoriță, ilustratoare de carte și designer decorative de sticlărie germană, activă la Münchem și colonistă la Baia Mare în 1901.
[22] Multerer, Franz (1864-1920), pictor german, impresionist moderat activ la München.
[23] Uhl, Emil (1864-1945), pictor ceh, peisagist și orientalist actic la München.
[24] Kunffy, Lajos (1869-1962), pictor maghiar
[25] Herrer, Cezar (1868-1919), pictor spaniol naturalizat în Ungaria, impresionist specializat în lacustre venețiene..
[26] Cf. ***, „Jönnek a festőműészek”, în Nagybánya és Vidéke, XXII, 1896, nr. 15, 12 aprilie, p. 2.
[27] Cf. Órszágos Széchényi Könyvtár Budapesta / Biblioteca Națională Maghiară « Széchényi», Kézirattár, Levelestar, Fond Lippich, scrisoarea lui Hollósy din 6 martie 1897.
[28] Buri, Max (1868-1915), pictor elvețian, colonist la Baia Mare.
[29] Emmenegger, Hans (1866-1940), pictor postimpresionist elvețian și colonist la Baia Mare.
[30] Braun, Leopold (1868-1943), pictor austriac și colonist la Baia Mare.
[31] Multerer, Franz (1864-1920), pictor german și colonist la Baia Mare.
[32] Márk, Lajos (1867-1942), grafician și pictor trasilvănean de etnie maghiară emigrat în S.U.A., colonist la Baia Mare în 1897.
[33] Goldstein, Lazar (?-?), cursant ucrainean la München al Școlii Hollósy (1896-1898) și colonist la Baia Mare în 1897; elev al Școlii de desen Odesa și membru, o vreme, al coloniei internaționale de la Odesa; artist a cărui amintire s-a pierdut în uitare.
Citește și
Dicționarul Centrului Artistic Baia Mare. Artiștii Școlii Hollósy (XVIII)
