În Centrul Vechi din Baia Mare, într-o clădire monument istoric – Casa Dégenfeld – există un loc pe care îl știe tot orașul: Anticariatul. De peste jumătate de veac, își ține ușile deschise. De văzut, a văzut de toate: în jurul lui, s-au schimbat regimuri politice, s-au deschis și s-au închis magazine, localuri, s-au renovat clădiri, s-a transformat piața. Înăuntrul lui, timpul are altă măsură. Cărți mai vechi și mai noi adunate pe rafturi, pereți acoperiți cu picturi, fotografii, ștergare și vase aduse de prin sate, viniluri, călcătoare de altădată. O sobă care încălzește iarna, același parchet tocit de pașii anilor și un aer cu un miros greu de definit, ceva ce seamănă cu întoarcerea în timp.
Peste drum, într-o altă clădire istorică – Clădirea Minoriților –, în aripa ei mai tânără, de secol XIX, se află un alt spațiu. Mai puțin cunoscut, deocamdată. Un colț colorat și luminos dintr-o clădire cenușie, aflată de prea multă vreme în paragină. Un spațiu înnoit, modern, cu încălzire în pardoseală, dar care respiră artă. Galeria Várvédő.
Anticariatul și Galeria sunt unite de o stradă, strada Crișan. Dar le mai unește ceva. De fapt, cineva. Un băimărean. Várvédő Zsolt și-a petrecut mai bine de jumătate din viață în Anticariat. A fost locul lui de muncă, locul în care s-a format și în care a început să învețe ce știe azi despre artă. Și știe o grămadă. Iar Galeria, care de altfel îi poartă numele, e locul transformat de el în anii mai recenți, ca să poată exprima cât mai bine… ce are de exprimat.
L-am întrebat cum s-ar autodefini printr-un cuvânt-două. „Ce ești? Un colecționar de artă? Un negustor?” „Cred că cel mai potrivit ar fi să spun că sunt un negustor care a devenit colecționar”, mi-a răspuns.
Am povestit cu Zsolt pendulând între cele două spații. Am pornit din Anticariat, am trecut strada la Galerie, ne-am întors în Anticariat. Un dialog între clădiri, despre aceste două lumi, pasiune, trecut, prezent, despre spiritul orașului și fascinanta mișcare artistică băimăreană numită Colonia Pictorilor.
„Cea mai bună hotărâre a mea a fost să vin să lucrez aici”
Hai să vorbim mai întâi despre începuturile Anticariatului. De când există locul ăsta?
De la sfârșitul anilor 60. Era, pe-atunci, anticariat de stat. Zsuzsa, colega mea, care a fost aici de la început și care încă e aici, îmi povestea că după ce a terminat școala, a început să lucreze la centrul de librării și atunci s-au gândit să înființeze un anticariat. Era singurul din zonă, făceau achiziții de carte din tot județul.
Și tu când ai apărut în povestea asta?
În ’93. Terminasem liceul, intrasem la facultate și îmi căutam loc de muncă pentru vară. În timpul liceului, în fiecare pauză mare veneam la Anticariat să caut Metal Hammer, o revistă maghiară de heavy metal, eu fiind mare rocker pe vremea aceea. Și într-o zi, în iunie 1993, eram din nou aici. La momentul respectiv, lucra în Anticariat actuala mea cumnată, care voia să plece în Ungaria pe timpul verii. Zsuzsa i-a spus că poate să plece, dar doar dacă găsește pe cineva să o înlocuiască — „pe cineva normal”, a completat. Auzind discuția în timp ce răsfoiam revistele, le-am spus timid: „Eu aș lucra aici.” Așa a început povestea și uite că după 32 de ani sunt încă aici.
Te-ai format într-un mediu artistic? Ai artiști în familie?
Unchiul meu, Várvédő István, a fost sculptor. A fost și profesor la Liceul de Artă, însă fiind un boem, avea câte un an în care lucra în învățământ apoi renunța, spunând că nu poate să și predea, să și creeze. Dar n-am fost foarte apropiați, n-aș putea zice că mi-a fost mentor. Adevărul e că nu aveam nicio legătură cu arta când am început să lucrez aici.
Mă gândesc că, în toți anii ăștia petrecuți împreună în Anticariat, cu doamna Zsuzsa s-a creat totuși o legătură apropiată…
Eu îi sunt foarte dator din foarte multe puncte de vedere. Zsuzsa e cea care m-a impulsionat să mă documentez, să învăț lucrurile pe care le știu azi, să devin un cunoscător al obiectelor pe care le avem aici și al acestei meserii. Mulțumită ei, citesc atât de mult. Mulțumită ei, Anticariatul ăsta mai există, fiindcă nu a renunțat la el. Ne completăm, ne și certăm frumos, multă lume nu crede că Zsuzsa nu este mama mea. Și consider că cea mai bună hotărâre a mea a fost să vin să lucrez aici în urmă cu 32 de ani.
„Sunt oameni care se întorc după zeci de ani și spun că locul a rămas la fel”
Cum s-a schimbat Anticariatul în anii de când ești tu aici?
Nu s-a schimbat. Sunt oameni care se întorc aici după zeci de ani și spun că locul a rămas la fel. O doamnă stabilită în Canada a revenit în Baia Mare după 50 de ani, ca să le arate copiilor unde s-a născut. A trecut pe aici săptămâna trecută și a plâns. „Locul ăsta e exact cum mi-l amintesc”, ne-a spus.
Și totuși, în preajma Anticariatului… au avut loc câteva schimbări majore. Cum ați trecut prin ele?
Au fost câteva momente dificile. De exemplu, în timpul reabilitării Centrului Vechi din 2002–2004, noi am fost singurul spațiu din piață care și-a continuat activitatea. A fost o perioadă în care se făceau excavările, diferența de nivel între pragul magazinului și piață era undeva la 1 metru 60. Stăteam în magazin și la intrare apărea un cap: „Pot să intru?”, auzeam. „Da, vă ajut”. Și îl prindeam de mână pe om și îl trăgeam în magazin. Pe urmă, am reușit să instalăm o rampă din niște paleți de lemn care să permită accesul clienților fără să-i mai luăm pe sus. În perioada aceea, ne-a vizitat domnul Dégenfeld Schönburg Paul, proprietarul de atunci al clădirii — între timp, nu mai e printre noi. El locuise aici până în 1955, când, într-o noapte, familia lui a fost alungată și nevoită să se refugieze în Germania. Când a intrat în Anticariat, nici nu am știut la început cine e, i-am zis doar că nu putem să închidem magazinul, că vin clienți. Și a fost atât de impresionat, încât ne-a spus că atâta timp cât va trăi, noi vom plăti aici doar o chirie simbolică. Ca răsplată pentru acest gest, de a nu închide magazinul în ciuda greutăților. Și gândește-te că după ce, în sfârșit, s-au terminat lucrările din piață, a început restaurarea clădirii. Alt șantier, alte obstacole. Schele, folie peste fațadă —exista doar o crăpătură mică prin care se putea ghici că mai funcționează ceva aici. Nimeni nu ne găsea. Și asta a mai durat încă un an și jumătate. Iar nu mult după, a venit 2008, cu criza economică.
Clienții, obiectele pe care le vindeți, în ce măsură s-au schimbat de-a lungul anilor?
Profilul nostru nu s-a schimbat. Dar a avut loc o schimbare care are de-a face cu filosofia mentală. În anii ’90, chiar la începutul anilor 2000, ne ocupam mai mult cu obiecte de artă populară, ele au fost pe-atunci piesa de rezistență de aici. Avea loc pe vremea aia o schimbare de generații și de stil de viață la sate. Țăranii se plictisiseră de icoanele lor vechi, de ceramica lor uzată, voiau icoane și farfurii noi. Deci, în acei ani, podurile și casele oamenilor au reprezentat o sursă consistentă de aprovizionare pentru Anticariat. Poate părea trist, dar tocmai prin acest comerț și prin circulația acestor obiecte, multe dintre ele au fost salvate și au ajuns azi în colecții valoroase. Azi, nu se mai întâmplă asta, rar mai achiziționăm, de exemplu, ceramică bună, numai dacă se vinde câte o colecție. Fiindcă acum e altă generație, cea care vrea să răscumpere ce s-a pierdut.
Apoi, cu cărțile e altă poveste. Nu am renunțat la cărți nici azi, deși vânzarea de carte e acum un dezastru. Însă în urmă cu 20 de ani, în prima zi de școală se făcea coadă. Veneau copiii cu lista de lecturi obligatorii și dacă aveam 30 de exemplare din romanul Ion, le vindeam pe toate într-o zi. Asta pe vremuri. Acum elevii nu mai citesc romanul Ion. Dar totuși, aș putea spune că, în ultimii doi-trei ani, au reapărut elevii și studenții care caută cărți în Anticariat. La fel și cu vinilurile: acum 15 ani le aruncam, azi sunt iar la mare căutare pentru noua generație.
Spune-mi ce înseamnă spațiul ăsta pentru tine.
Greu de zis. Eu nici nu pot să îl numesc doar un spațiu. Nu pot să îmi imaginez acea zi în care pentru ultima oară o să ies pe ușa Anticariatului. Nu mi-o pot închipui.
Hai să trecem peste drum, să îmi vorbești și despre galerie.
Hai!
„Mă uit din stradă, pe ferestre, să văd în ce case mai sunt tablouri pe pereți”
Povestea Galeriei Várvédő cum a început?
A început cu ceva vreme înainte ca Galeria să se nască. Eu simțeam o datorie față de artiștii băimăreni. Mulțumită lor, sunt omul care sunt, am o pasiune, am o meserie, am un stil de viață și am o colecție. De la sfârșitul anilor ’70 până azi, mii și mii de lucrări de artă de Baia Mare au fost exportate. Asta nu e neapărat ceva rău, fiindcă astfel, lucrările astea au ajuns în muzee și colecții internaționale, au fost deliciul caselor de licitații, cu prețuri record, cu emoții, cu nervi, cu răscumpărări, cu schimburi între colecționari. Pe de altă parte, e trist că orașul s-a cam golit de lucrări de artă. Eu și azi am un hobby: mai ales toamna sau iarna, dau o tură cu bicicleta prin oraș pe la ora la care începe să se întunece, lumea aprinde lumina, dar nu își trage încă draperiile. Și mă uit din stradă, pe ferestre, să văd în ce case mai sunt tablouri pe pereți. Și observ schimbarea. În urmă cu 20 de ani, vedeam într-o seară sute de tablouri și acum nu văd nici măcar zeci. Fiindcă acele case s-au vândut, s-au demolat, s-au construit în loc case „nealcoșe”, cu pereții albi. Așa că, în urmă cu 12 ani, am organizat, la Galeria Oliver Thurman, expoziția Picturi din colecții băimărene, prin care voiam să demonstrez că mai există artă în Baia Mare. Expoziția a avut succes, a urmat în anul următor o a doua ediție. Spre surprinderea și dezamăgirea mea, în al treilea an nu am mai putut organiza expoziția, fiindcă atunci s-a mutat permanent în acest loc atelierul Vida Gheza. Simțeam că mi s-au tăiat aripile și că am nevoie de un spațiu în care colecția mea să fie tratată așa cum merită, dar și în care să pot să educ, să împărtășesc ce am învățat și să le arăt oamenilor importanța acestei mișcări care se numește Colonia de la Baia Mare.
Și cum ai ajuns la acest spațiu? Visai la el?
Eu treceam des pe lângă această locuință despre care știam că e goală, dar pe atunci nu aveam idee cine sunt actualii proprietari, nici măcar nu îndrăzneam să visez că ar putea deveni spațiul meu. Printr-un mare noroc, am ajuns să cumpăr spațiul în 2016. Și faptul că i-am spus proprietarei că vreau să fac o galerie din el, a determinat-o să vândă și să îmi vândă mie. A fost șansa mea. După ce am primit cheile, timp de o săptămână am venit zilnic aici să mă gândesc ce să fac cu locul ăsta, cum să-l amenajez. Am început lucrările, dar nu m-am grăbit. Era dezastru, am scos 800 de saci, la început m-au ajutat copiii să spargem și să scoatem parchetul. La fiecare pas important, mă opream și mă gândeam iar. Și tot ce am făcut a fost conceptul meu. Știam că vreau să iasă ceva în stil industrial. Am avut și idei îndrăznețe la care am renunțat. În vara lui 2019, Pintér Zsolt mi-a propus să facem aici o expoziție la următoarea ediție Főtér Fesztivál. Și, deși propunerea nu părea atunci realistă, asta s-a întâmplat până la urmă. În septembrie 2019, după 525 de zile de când începusem lucrările, am avut aici o primă expoziție din colecția mea de artă contemporană. După aceea, în fiecare an, în septembrie a urmat câte o expoziție.
„Pictura băimăreană a fost cel mai bun ambasador pentru Baia Mare”
Mi-ai spus că simți o datorie față de artiștii băimăreni. Dar ce datorie are orașul față de ei? Cum ai spune, în câteva cuvinte, chiar dacă sunt multe de zis, că a fost marcată identitatea orașului nostru prin fenomenul numit Colonia Pictorilor?
A fost un botez! O renaștere! Din toate punctele de vedere. Vorbim de mii și mii de tablouri create aici. Care apoi au călătorit în toată lumea. Pictura băimăreană a fost cel mai bun ambasador pentru Baia Mare. În această lume a colecționarilor, a galeriilor, a negustorilor de talie europeană, eu, când sunt prezentat unui nou colecționar ca venind din Baia Mare, nu mă mai lasă două ore să plec, fiindcă vrea să îi povestesc cât mai multe. Însă trebuie să recunosc că aici vorbim de Nagybánya, nu de Baia Mare. Fiindcă promovarea în străinătate nu a fost făcută de statul român, ci de statul maghiar. Pe plan internațional, Colonia e mai cunoscută decât în Baia Mare. Sunt băimăreni care niciodată nu au fost în Muzeul de Artă din Baia Mare sau care nu pot să îți spună trei nume de artiști ai Coloniei.
Ce crezi că ar ajuta ca acest fenomen artistic să fie mai bine cunoscut de băimăreni? Și, dincolo de asta, ce ar trebui să se întâmple ca viața artistică din Baia Mare să fie mai vie, mai efervescentă?
În primul rând, ar fi nevoie de un nou spațiu pentru Muzeul de Artă. Cel de acum e neîndestulător. Acolo se expun în permanență 3-400 de lucrări, când, de fapt, există 4000. E nevoie și de promovare mult mai serioasă. Uite, de exemplu, când la Muzeul Național de Artă din Timișoara are loc o expoziție, pe clădirea Primăriei se pune un banner imens, ca să simți importanța evenimentului. La noi nu sunt bannere. Deși avem clădiri impozante care zac nefolosite. Apoi colaborarea între instituții e foarte importantă. Și e esențial să nu primeze invidia. Educația e și ea, indiscutabil, importantă. Colonia de la Baia Mare trebuie să fie predată în școli.
Iar tu, cu cât depinde de tine, ce vrei să faci mai departe? Ai proiecte în așteptare, la ce mai visezi?
Mă pregătesc pentru expoziția din cadrul următoarei ediții Főtér Fesztivál, care împlinește 20 de ani. Centrul Vechi și împrejurimile într-o colecție băimăreană va fi titlul expoziției. Până acum, am selectat 34 de lucrări reprezentative, bune, de artiști băimăreni din generația veche. Asta e ceea ce urmează în mod concret. La nivel de aspirație, mi-ar plăcea enorm să pot organiza o expoziție Ziffer sau Boromisza. Ar fi însă un vis greu de susținut financiar. Totuși, ar fi și un gest de recunoștință al orașului față de acești doi mari artiști. Ziffer a venit în Baia Mare la vârsta de 24 de ani și după aceea nu a mai plecat niciodată. Și-a pus toată viața în slujba artei. Boromisza a petrecut mai puțin timp aici, vreo 10 ani, dar a creat o artă inegalabilă și cele mai puternice lucrări din toată viața lui sunt cele din perioada băimăreană.
„Oriunde în lume expui o lucrare cu Biserica Reformată, toată lumea știe că e Baia Mare”
Facem cale-ntoarsă spre Anticariat, pentru câteva fotografii. Și desigur, mai povestim puțin.
Cum se vede Centrul Vechi de aici, din Anticariat? Îți place ce vezi?
Nu, e un dezastru. Din octombrie până în mai, locul ăsta e în moarte clinică din toate punctele de vedere. Apoi, nu mi se pare normal să avem clădiri nerestaurate de 20 de ani. Mă gândesc la acel vizitator care a fost ultima oară în Baia Mare în urmă cu 10 ani. Și a văzut o clădire proaspăt renovată, dar fără funcționalitate, două, trei clădiri renovate frumos de Primărie, alte două-trei renovate de privați și cele mai importante și impozante trase în folie. Revine după 10 ani și ce vede? Clădirea pe-atunci proaspăt renovată nu mai pare renovată, iar cele trase în folie sunt în continuare trase în folie și nici măcar nu se pare că cineva vrea să facă ceva cu ele. Parcarea din piață e și ea o tragedie, ar fi existat multe alte variante.
Care sunt locurile din Baia Mare care i-ar mai inspira și azi pe pictorii activi în oraș la începutul secolului XX?
Probabil cerul. Și Biserica Reformată, care prin cupola ei roșie a devenit un simbol. În 1896, când a început Colonia Pictorilor, în oraș exista doar zona asta și străduțele cu case de pe Valea Roșie și Valea Usturoiului. De oriunde pictai biserica, în spatele ei se vedea ori cerul albastru, ori dealurile și munții verzi. Punctul roșu al Bisericii Reformate era un contrast în acea mare de verde, care era absolut unic. Așa a devenit un simbol și oriunde în lume expui o lucrare cu Biserica Reformată, toată lumea știe că e Baia Mare.
Ieșim din Anticariat. Schimbăm câteva ultime cuvinte. În parcarea din stânga, are loc un eveniment cu automobile retro. În față, se văd trei panouri cu reproduceri după lucrările de artă pictate cândva în acest loc. În spatele lor, grupul statuar dedicat întemeietorilor Coloniei Pictorilor. Iar mai departe, cupola roșie a Bisericii Reformate se conturează pe fundalul dealului care parcă începe să înverzească.
Rada Pavel
Rada Pavel este băimăreancă, absolventă de Jurnalism. Fără să fi făcut vreodată, cu adevărat, gazetărie, scrie când îi vine, sincer, fără prețiozități, despre trei categorii de lucruri: care o fascinează, care o revoltă și care o emoționează. De-a lungul anilor, s-a concentrat îndeosebi pe subiecte precum patrimoniu cultural și turism în Maramureș, iar subiectele de mai sus au fascinat-o, au revoltat-o și au emoționat-o suficient cât să îi fi servit drept muză pentru o viață.
Citește și
Alexandru Baboș: Bisericile de lemn sunt o oglindă a comunităților
