Despre moartea lui Laurențiu Ulici (vezi foto), în anul 2000, s-a vorbit puțin. Puțini confrați s-au încumetat să comenteze tragicul eveniment al morții președintelui Uniunii Scriitorilor Români în condiții ciudate și neelucidate concret nici până azi. Lumea s-a mulțumit cu varianta grăbită al organelor de cercetare din aceea vreme: ”o pasăre a astupat hornul casei unde dormeau, el și șoferul său”, iar vălul uitării s-a așternut, cu o grabă inexplicabilă, peste toată speța, juridică și literară. Mai ales literară. Eu, însă nu am uitat. O prietenie caldă ne-a legat o vreme, pe mine și pe Laurențiu Ulici. Ne întâlneam la Tecuci sau la el acasă în București, singurul loc unde acceptam să mă cazez. atunci când mergeam în capitală. Erau drăguți cu mine. El, doamna Rica, soția lui, Alexandru, fiul, pe atunci student la medicină și chiar Mark, un câine superb de rasă care dormea la piciorele mele toată noaptea. Într-o zi, Laurențiu mi-a zis că vrea să mă facă membru al Uniunii Scriitorilor. I-am spus că este imposibil, deoarece eu sunt urmărit de securitate. A râs. I-am mai spus că am fost respins și de către partid. Partidul comunist nu mă acceptă ca membru. Degeaba, a insistat din nou. A insistat mereu, iar într-o zi m-a dus la Iași. La Iași, la Editura Junimea. M-a prezentat unei doamne. Doina Florea se numea. Apoi unor domni, Andi Andrieș și Bujdei. Mihai Bujdei, parcă. Le-a dat un manuscris (”Fântâna lui Pintea”). Poeziile mele. Poeziile mele pe care eu le-am dat și la Cluj, la ”Tribuna”. La revista prietenului meu Gusti; doctorul Buzura, fost coleg de facultate la medicină. Doctorul ajunsese secretar de redacție la ”Tribuna”. Laurențiu insista mereu. Probabil a insistat și cu alții. Alții ca mine. Așa că într-o bună zi – mai bine zis, într-o bună dimineață – s-a ”trezit” mort. Mort de-a binelea, asfixiat.
Dar să revin. Revin de unde am început. Deci, Laurențiu dorea să am cărți publicate. De comentat, le comenta el. El sau alții. Dar cărțile trebuiau să existe. Cărți și texte tipărite. Trebuia un dosar auctorial. Asta era! Așa am ajuns în redacția revistei ”Ateneu”. Aici, aveam o rubrică numai a mea, ”Confortul biolegic”. Aici am publicat și un grupaj de poezii sub genericul ”Maramureș, țară de margine”. Tot aici, l-am cunoscut pe domnul Manolescu și nu numai pe el. Laurențiu organiza împreună cu dramaturgul George Genoiu ”Serile de la Tescani”. Și uite-așa am ajuns în compania marilor maeștri ai condeielor unioniste: Radu Cârneci cu fica Magda, Paul Everac, Solomon Marcus, Sergiu Adam, Stelian Nanianu, Eugen Simion, Ovidiu Genaru, Mitocaru Victor, Calistrat Costin și mulți alții pe care eu, nefericitul de mine, i-am uitat deocamdată. Între timp devenisem membru al Asociației medicilor scriitori și publiciști din România. Am fost înscris de doctorul C. D. Zeletin. Începusem să public și în revista ”Contemporanul”. Cum pentru ”uniune” îmi trebuiau ”recomandări prețioase”, am venit în Baia Mare și i-am rugat pe doi confrați membri să mi le dea. Prietenii lui Ulici și ai mei de la Baia Mare nu mi le-au dat. De ce? Am aflat după 30 de ani. Motivația de securitate. Laurențiu Ulici a murit fără să afle adevărul.
Privesc poza de pe facebook. O distinsă doamnă membră, cea care mi-a refuzat recomandarea unionistă stă cu un superb buchet de trandafiri albi în mâini și primește din partea primarului Cătălin Cherecheș o uriașă diplomă de excelență. În mâna stângă primarul ține un plic. Recompensa. Probabil de fidelitate. Totul sub privirile paterne ale unui distins profesor universitar octogenar, fost plutonier de miliție. L-am mai văzut la primărie chiar în biroul doamnelor care drămăluiau dosarele de la cultură pentru fonduri nerambursabile. Asta în ziua când mi s-a respins dosarul pentru revista PORȚILE NORDULUI. Revista cu numărul 6 din 2017. Primăria și Consiliul Local Baia Mare l-au declarat neeligibil. M-a pus dracu’ să descriu acolo și cuprinsul revistei. Începea cu un articol semnat de către domnul Ion Bugan. Cine este autorul Ion Bugan? Domnul Ion Bugan, dragi cititori, este, ca să mă înțelegeți bine, ”dușmanul poporului și al tovarășului Ceaușescu”. Cel care a îndrăznit la 10 martie 1983, să poarte în remorca unei ”Dacii 1300” – pornind din Piața Romană și rulând pe bulevardul Magheru, până la Piața Universității – un uriaș panou care înfățișa portretul ”conducătorului iubit” schilodit și împodobit cu lozinci criminale. Pentru asta Ion Bugan din Tecuci a stat 12 ani în pușcăriile din România. La ora actuală, domnia sa trăiește în SUA. Domnul Bugan mi-a trimis un material spre publicare. Din acest material, am aflat, printre altele, că ”Un alt spital pentru disidenții și opozanți anti-comuniști era cel de la Sighetu Marmației, în Maramureș. Acolo au fost torturate și exterminate elitele militare și cele intelectuale”. Articolul urma să apară în revista ”Porțile Nordului nr. 6”, pentru tipărirea și difuzarea căreia solicitasem sprijinul primăriei din Baia Mare. Oficial, în România actuală, nu există cenzură. Dar, neoficial? Prin voluntariat, corupție și trafic de influență, securitatea face în continuare cenzură. Cadrele se securitate, care au pensii nesimțite pentru asta, sunt plătite de statul roman. Statul paralel?
Dar asta nu e totul. Din Dosarul de urmărire informativă nr. 4946 al serviciilor de securitate române aflu că eu și domnul Paul Goma avem același anchetator zelos, fost securist prin Maramureș și ultimul comandant al securității din București: lt. col. Gheorghe Goran. Nu l-am pomenit aici pe Goma întâmplător. Am vrut doar să subliniez, și cu această ocazie, pasiunea lui Goran pentru scriitori. Pasiune sau slăbiciune? Tot aia e! Din dosarul cu pricina, am aflat că am fost interzis să public în România la reviste și edituri, ca mulți alții de altfel. Nu sunt o excepție. Excepție este faptul că ordinul securității nu a fost anulat. Cunoscuții și prietenii actuali ai domnului Goran, dar și urmașii acestora, din păcate, sunt fideli și obedienți. Nu este nevoie de lege sau alt act normativ securist în vigoare, atunci când este vorba de prietenie sau gașcă! Faptul că nu ai fost cu ei sau nu ai fost ca ei este suficient. Este suficient ca să te facă indezirabil în continuare și, în consecință, exclus de la ”fonduri nerambursabile”. Caracatița roșie și-a schimbat doar culoarea. A devenit Cenușie. Cine nu este cenușiu nu este eligibil, spune regula. Până când Doamne, până când?
Am urmărit publicațiile declarate eligibile. Din cuprins, numai nume sonore. Nume de sfinți. De sfinți și arhangheli. Baltag, Nicolae, Gavril și Eugen. Nume grele. Nume conspirative, nume de cod, pseudonime de turnători. Șefii: Pacepa și Pleșiță, au de ce să fie mândri. Dar, mai sunt și alții. Coloana a cincea, de exemplu și alte coloane. Plouă cu coloane, plouă cu arhangheli, plouă cu sfinți, plouă cu literatură, plouă cu fonduri nerambursabile. Și asta în continuare. În continuare până la sfârșitul luminii.”Comuniștii nu-s devină, că-s a Domnului lumină”. Îmi vin în minte versurile unei colinde maramureșene: ”domnii și-mpărații-or plânge, da noi proștii ce-om ști zâce”. Binecuvântată să fie doamna profesoară VP, care ne-a pus la dispoziție pensia dumneaei ca să mai tipărim un număr de revistă. Săraca, încă mai are o pensie.
Până când Doamne, până când?
Mihai GANEA
