Marioara Murărescu – o legendă vie a folclorului românesc - 2 minute în urmă
Reacția Elenei Lasconi la atacurile lui Călin Georgescu - 4 minute în urmă
Alertă epidemiologică: Creștere alarmantă a cazurilor de gripă și infecții respiratorii - 8 minute în urmă
Moștenirea artistică a lui Klein József rămâne o parte importantă a patrimoniului cultural - 12 minute în urmă
Creșterea reprezentării UDMR în Maramureș - 17 minute în urmă
Tersánszky Józsi Jenő: băimăreanul care a refuzat să fie banal - 1 oră în urmă
Mănăstirea Moisei se pregătește de hramul de iarnă - 4 ore în urmă
La Biblioteca Județeană Baia Mare a avut loc o altă întâlnire din seria de conferințe „Provocările gândirii – incursiune în cunoașterea omului”, susținute de Marcel Mureșan - 5 ore în urmă
Povestea scrisului – o călătorie prin timp la Școala Gimnazială Baia-Sprie - 5 ore în urmă
Activitate de conștientizare la Școala „Ioan Mihalyi de Apșa” - 5 ore în urmă
Un an fără Augustin Buzura
Sunt tristă că a trecut un an… atât de mult, și-atât de repede, fără Augustin Buzura. Dar sunt fericită că am privilegiul de a fi subiectivă în ce-l privește, în sentimente și în amintiri prețioase.
Pe spatele unei fotografii din tinerețe, pe care o ținem cu drag în albumul de familie, ”unchiu’ Augustin” scrisese o dedicaţie, ca o ironic-amară încondeiere: ”Un nene foarte trist…”
Atunci, prin anii ’70, nu mi se părea trist, ci doar serios și îngândurat. Dar, în timp, am învățat să-i citesc tristețea de dincolo de râsul sănătos și să-i simt încrâncenarea ardelenească, de dincolo de timiditatea și finețea dialogului. ”S-ar putea să nu mă mai puteți vizita… Dar, sper să nu mai țină mult regimul ăsta…” – spunea în noiembrie 1989, la una dintre vizitele familiei noastre la Cluj, într-o perioadă în care tensiunea atinsese apogeul, iar teama paroxismul. A fost unul din momentele teribile, când ne temeam cu toții că va fi arestat la domiciliu pentru îndrăzneala de a înfrunta regimul. Ani la rând, zi de zi – de fapt, o viaţă – a scris ceea ce a gândit, fără rabat de la principii, cu un curaj greu de imaginat pentru mulți dintre cei care azi se grăbesc în a defini – zgomotos şi-n manieră personală şi convenabilă -, libertatea, demnitatea sau sacrificiul. Cărțile lui se cumpărau ”pe sub mână” de la librărie, iar noi primeam câte una de la el, pe care, după ce o citeam, o împrumutam prietenilor, până se întorcea acasă ferfeniță. Aveam un sublim sentiment de complicitate intelectuală cu cei care o citiseră. Le comentam discret, în şoaptă, uimiţi de curajul autorului. Regimurile s-au schimbat, Buzura nu! A rămas același scriitor – genial și incomod – refuzând să plece capul în fața nechemaților ajunși în vremelnice poziții de decizie, dar şi spunând răspicat pe nume prostiei, incompetenței, ticăloșiei. A făcut totul cu un curaj care l-a costat mult și care s-a tradus de-a lungul vieții în perioade grele de izolare, în șicanare, umilință și însingurare. Dar… vorba lui Nietzsche: ”Vulturii nu trăiesc în cârduri”!
Îmi amintesc apoi, de aproape copilăreasca bucurie cu care povestea despre felul în care a promovat Maramureșul la cea de-a 33-a ediție a Smithsonian Folklife Festival, în 1999, despre eforturile și riscurile pe care și le-a asumat în organizarea evenimentului. Cu mult înainte de a se fi inventat la noi Master-planuri de turism, frunze, logo-uri şi tot felul de pseudo-acţiuni scumpe și nesugestive, grație fabuloșilor meșteri maramureșeni care au construit ”în direct” o biserică de lemn în Washington, America afla unde e România și cine și cât de spectaculos e Maramureșul.
Academicianul Augustin Buzura a plecat de un an, dar opera lui rămâne. După cum rămâne şi modelul unui om care a înţeles că rezistenţa prin cultură ne-ar putea salva. Sau… ne-ar fi putut salva…
Dana G. BUZURA