Pe vremuri, Fărcașa era cunoscută datorită Fabricii de sticlă care funcționa în localitate. Produsele realizate erau renumite, iar numărul persoanelor care lucrau acolo era de ordinul sutelor.
Pe pagina comunei a fost postat un frumos material despre aceasta, pe care îl redăm integral în cele ce urmează:
„S-au împlinit, în anul pe care tocmai l-am încheiat, 600 de ani de atestare documentară a satelor Fărcașa și Sârbi, prilej de a ne reaminti de unul dintre factorii care au contribuit la dezvoltarea comunei Fărcașa în ultimii peste 50 de ani: Fabrica de sticlărie.
Peste 500 de angajați, din comuna Fărcașa și din împrejurimi, au lucrat la Fabrica de sticlă, o unitate manufacturieră care, prin calitatea și frumusețea produselor realizate aici, a devenit cunoscută în țară și în străinătate.
Fabrica de sticlă a fost motorul economiei locale și un factor de stabilitate al veniturilor oamenilor, contribuind în mare măsură la bunăstarea locuitorilor.
Obiectele realizate de sticlarii și gravorii din Fărcașa erau prezente în vitrinele magazinelor de lux din țară sau din străinătate. Rubinul de Fărcașa ajunsese să fie cunoscut inclusiv în țări ca SUA, Germania sau Italia.
Despre activitatea fabricii și în special despre compartimentul de „gravură” am avut un scurt dialog cu fostul maistru gravor Ioan Crișan.
– Cum ați ajuns să lucrați în industria sticlei?
– După ce am terminat clasa a 8-a, împreună cu încă 14 colegi (10 băieți si 4 fete) ne-am orientat spre cel mai apropiat obiectiv economic de Fărcașa, unde am fi putut câștiga un ban, și anume Fabrica de sticlărie de la Poiana Codrului. Am făcut un contract cu fabrica și am plecat la Școala profesională din Turda unde urma să învăț meseria de sticlar. Ca un amănunt, care astăzi multora li se va părea hazliu sau neverosimil, am plecat la școală la Turda, cale de peste 200 Km, cu un camion descoperit, închiriat de la CAP, condus de Grigore Maxim și stând pe bănci de lemn.
În anul II, am avut o problemă de sănătate și am fost trecut în clasa de gravori. La finalul școlii am sustinut examenul de diplomă și am venit acasă cu diploma de gravor calificat. Vreau să remarc, și cu acest prilej, importanța școlilor profesionale de dinainte de revoluție. Atunci, cine avea posibilitatea să urmeze facultăți ori alte tipuri de studii superioare ieșea inginer, profesor sau putea să ocupe alte funcții importante iar cei care urmau o școală profesională ieșeau muncitori foarte bine pregătiți, în diverse meserii, care se cereau pe piața muncii.
Azi, din păcate, școlile profesionale au cam dispărut, iar acum este foarte greu să mai găsesți meseriași. Din fericire, mai sunt și oameni cu viziune, iar la Fărcașa, primarul Ioan Stegeran a pus bazele unui parteneriat între Școala din Fărcașa și firma Eaton înființând prima școală duală din județ care pregătește muncitori calificați pentru această firmă. Din câte știu, de la școala profesională din Sârbi sunt elevi care, după ce au terminat, urmează studiile liceale sau chiar universitare. Ba, mai mult, domnul primar a anunțat că a semnat actele de construire a unui nou imobil de școală profesională, inclusiv cu atelierele de practică, în Sîrbi.
Dar să revin la activitatea mea de gravor. Am lucrat la Poiana Codrului aproximativ un an și jumătate, făcând naveta, peste pădure cu bicicleta ori stând în chirie, timp în care am avut ocazia să mă perfecționez în meserie. Apoi, în toamna anului 1973, fostul morar Barta Pityu, ajutat de bătrânul Gheorghe Mereuț, au construit prima hală a ceea ce va deveni ulterior Fabrica de sticlărie Fărcașa. Domnul Barta a fost un om fără prea multă școală, dar cu un simț antreprenorial deosebit. De altfel, tot domnia sa a mai înființat Autoservice-ul Fărcașa, Moara de la Ardusat, o brutărie etc.
Am fost chemați acasă, să lucrăm la noua fabrică iar noi n-am stat pe gânduri. La început producția se axa pe obiecte de artizanat executate de echipele de sticlari. Apoi, încet, încet, am început și noi gravorii să „scoatem capul” și să arătăm ce putem. Gravam, la început scrumiere apoi am trecut la vaze și, în cele din urmă la servicii de pahare și sticle, fructiere, bomboniere etc.
Îmi amintesc cu drag de prima echipă cu care am lucrat: Lenuța Pop, Ana Aftanase, Maria Pop-Boloș, Măriuca Boloș și ucenica Aurica Sas (cer scuze dacă am uitat pe cineva). Am avut ocazia să-l avem alături de noi pe unul dintre cei mai buni gravori, un adevărat artist, Aurel Mereuț, un om de la care am avut ce să învățăm. Timpul a trecut, producția a crescut, iar fabrica a început să se extindă, construindu-se hale și anexe noi. În calitate de maistru gravor am ajuns să conduc un schimb care avea aproximartiv 150 de oameni: gravori, muncitoare la însemnat, periatori, șlefuitori sau ambalatori. Și erau 2 schimburi. În total, la fabrică lucrau peste 500 de oameni.
Din păcate, despre sticlărie și gravură vorbim la timpul trecut dar mă consolez, uneori, stând și contemplând unele creații pe care le-am făcut de-a lungul timpului.
Privind retrospectiv, în afară de faptul că acest meșteșug a dispărut din Fărcașa, regret trecerea prematură în neființă a fostului director de la Faimar (intreprinderea care ne patrona) Mircea Chirilă, un tip foarte deștept și care afirma la un moment dat că: „îmi doresc ca produsele de ceramică și de sticlărie pe care le producem, să ajungă pe mesele regilor petrolului!”.
Altădată, un pilon de bază al industriei românești, sticlăria dispare încet, încet din România.
Fabrici cu tradiție în domeniu, cum ar fi cele din Turda, Bistrița, Avrig, Gherla, Fărcașa, Mediaș, Dorohoi, Poiana Codrului etc. s-au închis ori și-au restrâns la minimum activitatea.
La Fărcașa, sticlăria a rămas doar în amintirile oamenilor, unii dintre cei care au lucrat în fabrică, mai păstrând cu sfințenie obiecte realizate de artiștii locali!”.
De asemenea, în 2020, DirectMM a publicat un articol despre fabrica de sticlă din Fărcașa, care pe vremuri era mină de aur, iar astăzi a ajuns o ruină.
Povestea fabricii de sticlă din Fărcașa începe în anul 1973, când un fărcăşean pasionat de această meserie, Gheorghe Mereuţ, doreşte să construiască un mic cuptor. Ajutat de alţii, acesta îşi îndeplineşte visul, iar prin multă muncă şi dedicare ia naştere o tradiţie.
„Fabrica o luat fiinţă în 1973. Tatăl meu o avut aici pe grădină în spate fabrică de sticlă, o fost asociat cu încă două-trei persoane. O venit comuniştii şi o demolat-o, iar din cărămida aia s-o făcut fostul dispensar şi fostul post de poliţie. Tata s-o dus apoi mai departe şi o lucrat la Fabrica de sticlă din Poiana Codrului şi o ieşit la pensie în 1971. În ’71 o vrut să facă acasă un cuptoraş mic pentru sticlă de lentile de ochelari. Apoi s-o gândit să-l costruiască acolo unde îi acuma fabrica. Atunci erau acolo coteţe pentru porci. După ce o fost gata cuptorul o început să facă bibelouri, peşti, coşercuţe ş.a. Pe sticlarii din Fărcaşa care o lucrat în Poiană pe toţi i-o adus aici. Când o pornit Fabrica o avut mână de lucru, toţi o fost şcolarizaţi. Încet, încet s-o extins. S-o angajat apoi mulţi din sat, printre care şi femei”, a declarat Gheorghe Mereuț din Fărcaşa.
Fabrica de sticlă mergea atât de bine, încât produsele realizate au fost vândute şi în ţări străine. Pe urmă, lucrurile au început să se degradeze până când Fabrica s-a închis de tot.
„O fost şi 450-500 de muncitori. La început produsele s-o făcut pe plan intern, servicii pentru ţuică, vin, apă, vaze, scrumiere, bomboniere. Pe urmă, mai târziu, când industria locală a luat amploare, s-o făcut producţie de export cu sticle de 1 kilogram, trebuia inscripţionat pe fundul sticlei numele neamţului. Sticlele erau împletite până la jumătate în coşarcă de nuiele. Pe urmă s-o făcut sticle de 2 litri tot pentru export. Astea erau toate împletite.
De la industria locală ne-o luat Ministerul Industriei Uşoare. După aia s-o făcut export cu Olanda, cu Franţa, cu Italia, cu America, Germaia, s-o extins. S-a lucrat pe schimburi. Sticlarii o lucrat pe patru ture, la şase ore. La gravură şi şlaif o fost schimbul unu şi doi. O lucrat oameni din toată comuna, plus că o mai venit şi din Gârdani şi Sălsig. Dintr-o casă trei persoane lucrau la fabrică. Nu se poate povesti ce o fost atunci. Toată lumea şi-o ridicat case, apoi toată lumea şi-o luat maşini, o mers la mare. După Revoluţie o început lumea să-şi ia tractoare. S-o ridicat comuna minunat de mult.
Eu am lucrat până în 2002, iar Fabrica o mai mers până în 2004-2005. După aia o mai funcţionat, dar aşa şchiopătat. S-o scumpit gazul, curentul, materia primă. Nu trebuia să se oprească, dar nu o fost interesat nimeni. Cei de la conducere o mers şi ei în pensie, iar cei care o venit au fost necunoscători de cauză. N-o transpirat niciunul de sus cum o transpirat fărcăşenii când o mers la muncă voluntară, să tragă conducta de gaz”, mai spune fărcăşeanul.
Pentru comunitatea din Fărcașa, Fabrica de sticlă a fost o mină de aur. Chiar dacă de multe ori condiţiile de muncă erau grele, maramureşenii din zona Codru se bucurau că au un loc de muncă stabil şi siguranţa că vor putea ieşi la pensie.
Lavinia-Codruța HERMAN
Sursa foto – Facebook Comuna Fărcașa Maramureș
