Muzeul Satului din Baia Mare e deosebit, iar casele acestuia au fiecare o poveste aparte.
Azi aflăm, prin intermediul muzeografului Gabriela Filip, despre „Casa Gaie”.
Povestea casei „Gaie” a început în urmă cu peste 170 de ani în localitatea Bozânta Mare, „cum intrat în sat, de către Tăuții Măgherăuș, prima ulicioară la dreapta”. Specifică zonei etnografice Chioar, casa a fost construită la jumătatea secolului al XIX-lea, în anul 1847. Monumentul de arhitectură tradițională a adăpostit de-a lungul timpului generații care s-au născut, au copilărit și au crescut în căsuța care astăzi poate fi admirată la Muzeul Satului din Baia Mare.
În camera de sărbătoare, pe meștergrindă se află o inscripție scrisă cu litere chirilice care conține mai multe informații legate de construcția casei: „Această casă s-au făcut în iunie 11 zile, scris-am Tămaș Ion în 1847. Tămaș Ion mește”.
În anul 1979, specialiștii Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș depistează construcția în teren, iar în anul 1981 casa este achiziționată și reconstruită în muzeul de pe Dealul Florilor.
Potrivit informațiilor primite pe teren în momentul cercetărilor, la sfârșitul secolului al XIX-lea, construcția ar fi avut un rol extrem de important în viața comunității locale, proprietarii din acea vreme luând decizia de a o dona comunității pentru a fi folosită ca lăcaș de cult, dar și ca școală, după ce biserica din sat a ars.
Valoarea istorică și rolul important pe care casa l-a avut în viața locuitorilor din satul Bozânta Mare au reprezentat principalele motive pentru strămutarea și conservarea într-un muzeu a acestui obiectiv de arhitectură tradițională.
Ioan Gaie, fiul lui Gaie Ariton (ultimul proprietar al casei), își amintește cât de plină era odinioară căsuța pe care o vizitează și astăzi la muzeu: „𝑰̂𝒏 𝒄𝒂𝒔𝒂̆ 𝒂𝒎 𝒔𝒕𝒂𝒕 𝒕𝒂̆𝒕𝒂̆ 𝒇𝒂𝒎𝒊𝒍𝒊𝒂: 𝒃𝒖𝒏𝒊𝒄𝒂, 𝒕𝒂𝒕𝒂, 𝒎𝒂𝒎𝒂, 𝒏𝒐𝒊 𝒕𝒂̆𝒕̦𝒊, 𝒂𝒎 𝒇𝒐𝒔𝒕 10 𝒇𝒓𝒂𝒕̦𝒊 𝒅𝒆 𝒕𝒂̆𝒕̦𝒊, 𝒅𝒂 𝒐 𝒔𝒐𝒓𝒂̆ 𝒐 𝒎𝒖𝒓𝒊𝒕 𝒔̦𝒊 𝒂𝒎 𝒓𝒂̆𝒎𝒂𝒔 𝒏𝒐𝒖𝒂̆. 𝑰̂𝒊 𝒄𝒂𝒔𝒂 𝒓𝒂̆𝒎𝒂𝒔𝒂̆ 𝒅𝒆 𝒍𝒂 𝒎𝒂𝒎𝒂 𝒃𝒂̆𝒕𝒓𝒂̂𝒏𝒂̆, 𝑹𝒖𝒋𝒂 𝑮𝒂𝒊𝒆. 𝑫𝒖𝒑𝒂̆ 𝒎𝒐𝒂𝒓𝒕𝒆𝒂 𝒃𝒖𝒏𝒊𝒄𝒊𝒊, 𝒄𝒂𝒔𝒂 𝒐 𝒎𝒐𝒔̦𝒕𝒆𝒏𝒊𝒕-𝒐 𝒕𝒂𝒕𝒂 𝒔̦𝒊 𝒆𝒍 𝒐 𝒅𝒂𝒕-𝒐 𝒍𝒂 𝒎𝒖𝒛𝒆𝒖.”
Ioan Gaie a locuit până în anul 1980 în casa care astăzi este una dintre cele mai apreciate și vizitate din muzeu. „𝑴𝒖𝒍𝒕𝒆 𝒂𝒎𝒊𝒏𝒕𝒊𝒓𝒊 𝒎𝒂̆ 𝒍𝒆𝒂𝒈𝒂̆ 𝒅𝒆 𝒄𝒂𝒔𝒂 𝒂𝒄𝒆𝒊𝒆. 𝑰𝒐 𝒊̂𝒔 𝒏𝒂̆𝒔𝒄𝒖𝒕 𝒊̂𝒏 19 𝒊𝒖𝒏𝒊𝒆 1960, 𝒅𝒂 𝒑𝒂̂𝒏𝒂̆ 𝒊̂𝒏 ’80 𝒄𝒆 𝒎-𝒂𝒎 𝒊̂𝒏𝒔𝒖𝒓𝒂𝒕 𝒆𝒖 𝒕𝒐𝒕 𝒂𝒄𝒐𝒍𝒐 𝒂𝒎 𝒇𝒐𝒔𝒕, 𝒍𝒂 𝒄𝒂𝒔𝒂 𝒂𝒄𝒆𝒊𝒆… 𝑨𝒕𝒖𝒏𝒄𝒊 𝒏-𝒂𝒎 𝒂𝒗𝒖𝒕 𝒄𝒖𝒓𝒆𝒏𝒕, 𝒂𝒗𝒆𝒎 𝒍𝒂𝒎𝒑𝒂̆ 𝒄𝒖 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒏𝒆 𝒗𝒊𝒅𝒆𝒓𝒂𝒎, 𝒃𝒖𝒏𝒊𝒄𝒂 𝒐 𝒊̂𝒏𝒇𝒂̆𝒔̦𝒖𝒓𝒂 𝒄𝒖 𝒉𝒂̂𝒓𝒕𝒊𝒆 𝒄𝒓𝒆𝒑𝒐𝒏𝒂𝒕𝒂̆ 𝒔𝒂̆ 𝒔̦𝒊𝒆 𝒇𝒂𝒊𝒏 𝒅𝒆 𝒔𝒂̆𝒓𝒃𝒂̆𝒕𝒐𝒓𝒊 𝒔̦𝒊 𝒍𝒂 𝒏𝒐𝒊… 𝑻̦𝒂̂𝒊 𝒎𝒊𝒏𝒕𝒆 𝒄𝒂̆ 𝒊̂𝒏 𝒕𝒂̆𝒕𝒂̆ 𝒑𝒓𝒊𝒎𝒂̆𝒗𝒂𝒓𝒂, 𝒃𝒖𝒏𝒊𝒄𝒂, 𝑫𝒖𝒎𝒏𝒆𝒛𝒆𝒖 𝒐 𝒊𝒆𝒓𝒕𝒆, 𝒍𝒊𝒑𝒕𝒆 𝒑𝒂̂𝒏 𝒄𝒂𝒔𝒂̆, 𝒑𝒂̆ 𝒅𝒊𝒏𝒂𝒇𝒂𝒓𝒂̆, 𝒇𝒂̆𝒄𝒆 𝒕𝒂̂𝒓𝒏𝒂𝒕̦𝒖, 𝒔̦-𝒂𝒑𝒐𝒊 𝒏𝒖 𝒂𝒗𝒆𝒎 𝒗𝒐𝒊𝒆 𝒔𝒂̆ 𝒖𝒎𝒃𝒍𝒂̆𝒎 𝒏𝒖𝒎𝒂 𝒂𝒔̦𝒆 𝒑𝒂̆ 𝒐 𝒔𝒄𝒂̂𝒏𝒅𝒖𝒓𝒂̆ 𝒑𝒂̂𝒏𝒂̆ 𝒔𝒂̆ 𝒖𝒔𝒄𝒂, 𝒑𝒂̂𝒏𝒂̆ 𝒍𝒂 𝒑𝒂𝒕 𝒔̦𝒊 𝒊̂𝒏𝒂𝒑𝒐𝒊. 𝑪𝒖𝒎 𝒐 𝒑𝒖𝒕𝒖𝒕 𝒆𝒂 𝒐 𝒇𝒂̆𝒄𝒖𝒕. 𝑷𝒂̆ 𝒅𝒊𝒏𝒂𝒇𝒂𝒓𝒂̆ 𝒏𝒖𝒎𝒂 𝒕𝒂̆𝒕 𝒄𝒖 𝒗𝒂̆𝒓𝒖𝒊𝒂𝒍𝒂̆ 𝒂𝒍𝒃𝒂𝒔𝒕𝒓𝒂̆ 𝒇𝒂̆𝒄𝒆 𝒄𝒂𝒔𝒂, 𝒅𝒂 𝒔̦𝒊 𝒊̂𝒏𝒂̆𝒖𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒕𝒂̆𝒕 𝒄𝒖 𝒂𝒍𝒃𝒂𝒔𝒕𝒓𝒖 𝒆𝒓𝒂 𝒇𝒂̆𝒄𝒖𝒕𝒂̆. 𝑺̦𝒊 𝒑𝒆 𝒏𝒐𝒊 𝒏𝒆 𝒑𝒖𝒏𝒆 𝒔𝒂̆ 𝒂𝒎𝒆𝒔𝒕𝒆𝒄𝒂̆𝒎 𝒕𝒊𝒏𝒂 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒕𝒓𝒂̆𝒃𝒖𝒊𝒆 𝒅𝒆 𝒍𝒊𝒑𝒕𝒊𝒕, 𝒅𝒆𝒔𝒄𝒖𝒍𝒕̦𝒊, 𝒊̂𝒏𝒕𝒓-𝒐 𝒄𝒐𝒗𝒂𝒕𝒂̆ 𝒅𝒆 𝒍𝒆𝒎𝒏, 𝒅𝒂 𝒆𝒓𝒂 𝒐 𝒑𝒍𝒂̆𝒄𝒆𝒓𝒆 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒏𝒐𝒊. 𝑺̦𝒊 𝒎-𝒐 𝒑𝒖𝒔 𝒔𝒂̆ 𝒅𝒂𝒖 𝒔̦𝒊 𝒄𝒖 𝒗𝒂𝒓, 𝒅𝒂𝒑𝒐𝒊 𝒎𝒂𝒊 𝒎𝒖𝒍𝒕 𝒐 𝒇𝒐𝒔𝒕 𝒑𝒆 𝒎𝒊𝒏𝒆, 𝒅𝒆𝒄𝒂̂𝒕 𝒑𝒂̆ 𝒑𝒆𝒓𝒆𝒕𝒆.”
Planul casei prezintă trei încăperi: două camere (camera de locuit, camera curată) și tinda. Pentru tălpi și pereți a fost folosit lemn de stejar, fasonat cu barda pe patru fețe și încheiat în „cheutori drepte”. Spre deosebire de alte construcții, în cazul cărora prispa este doar din pământ bătut sau cu stâlpi doar pe o parte a fațadei, în cazul casei „Gaie”, prispa apare pe toată lungimea construcției. Aceasta prezintă șapte stâlpi ornamentați, care au la mijloc forme volumetrice geometrizante, stâlpii prinzându-se de cunună cu ajutorul „chituşilor”. Ioan Gaie povestește cu nostalgie: „𝑴𝒖𝒍𝒕 𝒎𝒂̆ 𝒎𝒂𝒊 𝒊̂𝒏𝒗𝒂̂𝒓𝒕𝒆𝒎 𝒑𝒆 𝒍𝒂̂𝒏𝒈𝒂̆ 𝒔𝒕𝒂̂𝒍𝒑𝒊𝒊 𝒂̆𝒊𝒂 𝒄𝒂̂𝒏𝒅 𝒆𝒓𝒂𝒎 𝒎𝒊𝒄…𝒐 𝒇𝒐𝒔𝒕 𝒕𝒂𝒓𝒆 𝒇𝒂𝒊𝒏 𝒑𝒂̆ 𝒗𝒓𝒆𝒎𝒆𝒂 𝒂𝒄𝒆𝒊𝒆!”.
În satele din jurul orașului Baia Mare, începând cu secolul al XX-lea regăsim deseori prispe cu stâlpi bigeminați sau trigeminați, decorați prin traforare.
Acoperișul în patru ape are învelitoarea din snopi de stuf așezați în straturi și legați între ei. 🛖
Despre camera curată, Ioan Gaie își amintește: „𝑻̦𝒂̂𝒊 𝒎𝒊𝒏𝒕𝒆 𝒄𝒂̆ 𝒊̂𝒏 𝒄𝒂𝒎𝒆𝒓𝒂 𝒂𝒄𝒆𝒊𝒆 𝒖𝒏𝒅𝒆 𝒊̂𝒊 𝒔𝒄𝒓𝒊𝒔 𝒑𝒂̆ 𝒎𝒆𝒔̦𝒕𝒆𝒓𝒈𝒓𝒊𝒏𝒅𝒂̆ 𝒆𝒓𝒂 𝒖𝒏 𝒍𝒂̆𝒅𝒐𝒊. 𝑨𝒑𝒐𝒊 𝒊̂𝒏 𝒍𝒂̆𝒅𝒐𝒊𝒖’ 𝒂𝒄𝒆𝒍𝒂 𝒆𝒓𝒂𝒖 𝒉𝒂𝒊𝒏𝒆 𝒅𝒆 𝒔𝒂̆𝒓𝒃𝒂̆𝒕𝒐𝒂𝒓𝒆, 𝒑𝒂̆𝒕𝒖𝒓𝒊, 𝒄𝒆𝒂𝒓𝒄𝒆𝒂𝒇𝒖𝒓𝒊𝒍𝒆, 𝒔𝒑𝒂̆𝒄𝒆𝒍𝒆, 𝒄𝒖𝒎 𝒆𝒓𝒂𝒖 𝒑𝒆 𝒗𝒓𝒆𝒎𝒆𝒂 𝒂𝒄𝒆𝒊𝒆.”
Din camera de locuit, Ioan Gaie împreună cu frații săi au cele mai multe amintiri: „𝑷𝒂̆ 𝒗𝒓𝒆𝒎𝒆𝒂 𝒄𝒂̂𝒏𝒅 𝒂𝒎 𝒔𝒕𝒂𝒕 𝒏𝒐𝒊 𝒊̂𝒏 𝒄𝒂𝒔𝒂̆, 𝒅𝒆 𝒕̦-𝒐𝒊 𝒔𝒑𝒖𝒏𝒆 𝒄𝒂̆ 𝒂𝒎 𝒂𝒗𝒖𝒕 𝒑𝒂𝒕 𝒆𝒕𝒂𝒋𝒂𝒕 𝒏𝒖 𝒎𝒊-𝒊 𝒄𝒓𝒆𝒅𝒆. 𝑬𝒖 𝒄𝒖 𝒇𝒓𝒂𝒕𝒆𝒍𝒆 𝒎𝒆𝒖, 𝒔𝒖𝒃 𝒑𝒂𝒕𝒖𝒍 𝒍𝒖𝒊 𝒕𝒂𝒕𝒂, 𝒏𝒆-𝒐 𝒇𝒂̆𝒄𝒖𝒕 𝒂𝒍𝒕 𝒑𝒂𝒕, 𝒔𝒂𝒓𝒂 𝒏𝒖𝒎𝒂 𝒊̂𝒍 𝒕𝒓𝒂̆𝒋𝒆𝒎 𝒅𝒆 𝒂𝒄𝒐𝒍𝒐, 𝒆𝒓𝒂 𝒄𝒖 𝒑𝒆𝒓𝒊𝒏𝒊, 𝒄𝒖 𝒔𝒐𝒓𝒎𝒐𝒋𝒂𝒄 𝒅𝒆 𝒑𝒂𝒊𝒆. 𝑨𝒎 𝒅𝒖𝒓𝒏𝒊𝒕 𝒑𝒂̆ 𝒑𝒂𝒊𝒆 𝒅𝒆 𝒐𝒗𝒂̆𝒛. 𝑪𝒂̂𝒏𝒅 𝒆𝒓𝒂𝒖 𝒅𝒆 𝒇𝒆𝒓𝒊𝒈𝒂̆ 𝒂𝒕𝒖𝒏𝒄𝒊 𝒆𝒓𝒂 𝒃𝒊𝒏𝒆, 𝒆𝒓𝒂 𝒕𝒐𝒂𝒎𝒏𝒂̆. 𝑫𝒊𝒎𝒊𝒏𝒆𝒂𝒕̦𝒂 𝒄𝒂̂𝒏𝒅 𝒏𝒆 𝒕𝒓𝒆𝒛𝒂̆𝒎, 𝒔𝒕𝒓𝒂̂𝒏𝒋𝒆𝒎 𝒑𝒂𝒕𝒖’, 𝒊̂𝒍 𝒃𝒂̆𝒈𝒂𝒎 𝒔𝒖𝒃 𝒄𝒆𝒍𝒂̆𝒍𝒂𝒍𝒕 𝒎𝒂𝒊 𝒎𝒂𝒓𝒆. 𝑨𝒑𝒐𝒊 𝒅𝒆 𝒗𝒊𝒏𝒆𝒖 𝒏𝒆𝒂𝒎𝒖𝒓𝒊 𝒑𝒖𝒏𝒆𝒎 𝒕̦𝒐𝒍𝒖𝒓𝒊 𝒑𝒂̆ 𝒋𝒐𝒔 𝒔̦𝒊 𝒂𝒄𝒐𝒍𝒐 𝒅𝒖𝒓𝒏𝒆𝒎 𝒕𝒂̆𝒕̦𝒊, 𝒑𝒂̆ 𝒋𝒐𝒔, 𝒂𝒔̦𝒆 𝒄𝒂 𝒎𝒊𝒆𝒊, 𝒅𝒂 𝒕𝒂̆𝒕̦𝒊 𝒔𝒂̂𝒏𝒕𝒆𝒎 𝒔𝒂̆𝒏𝒂̆𝒕𝒐𝒔̦𝒊, 𝒇𝒊𝒆𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒍𝒂 𝒄𝒂𝒔𝒂 𝒍𝒖𝒊. 𝑺̦𝒊 𝒆𝒓𝒂 𝒗𝒆𝒔𝒆𝒍𝒊𝒆. 𝑮𝒍𝒖𝒎𝒆, 𝒃𝒂𝒏𝒄𝒖𝒓𝒊, 𝒓𝒂̂𝒔𝒂̆𝒕𝒆, 𝒄𝒂̆ 𝒆𝒓𝒂 𝒊𝒎𝒑𝒐𝒔𝒊𝒃𝒊𝒍 𝒖𝒏𝒅𝒆 𝒊̂𝒔 𝒎𝒖𝒍𝒕̦𝒊 𝒔𝒂̆ 𝒏𝒖 𝒊𝒔𝒑𝒓𝒂̆𝒅𝒆𝒂𝒔𝒄𝒂̆ 𝒐𝒂𝒓𝒆𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒐𝒂𝒓𝒆𝒄𝒆. 𝑨𝒑𝒐𝒊 𝒏𝒐𝒑𝒕𝒆𝒂, 𝒄𝒂̂𝒏𝒅 𝒗𝒊𝒔𝒂 𝒖𝒏𝒖 𝒄𝒂̂𝒕𝒆 𝒐𝒂𝒓𝒆𝒄𝒆, 𝒕𝒂̆𝒕𝒂̆ 𝒇𝒂𝒎𝒊𝒍𝒊𝒂 𝒆𝒓𝒂 𝒔𝒖𝒔 𝒊̂𝒏 𝒑𝒊𝒄𝒊𝒐𝒂𝒓𝒆: 𝒅𝒆 𝒄𝒆 𝒑𝒍𝒂̂𝒏𝒋𝒆 𝒂̆𝒍𝒂, 𝒄𝒆 𝒂𝒓𝒆, 𝒄𝒖𝒎?”
Până și mâncarea parcă avea un alt gust atunci când erau cu toții la masă. „𝑪𝒖𝒎 𝒊𝒏𝒕𝒓𝒂𝒎 𝒊̂𝒏 𝒅𝒓𝒆𝒂𝒑𝒕𝒂 𝒆𝒓𝒂 𝒔̦𝒑𝒐𝒓𝒊𝒖. 𝑵𝒆 𝒇𝒂̆𝒄𝒆 𝒃𝒂̆𝒕𝒓𝒂̂𝒏𝒂 𝒄𝒂̂𝒕𝒆 𝒐 𝒐𝒂𝒍𝒂̆ 𝒅𝒆 𝒎𝒂𝒛𝒂̆𝒓𝒆 𝒄𝒖 𝒛𝒂𝒎𝒂̆ 𝒅𝒆 𝒗𝒓𝒆𝒐 15 𝒍𝒊𝒕𝒓𝒊 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒏𝒆 𝒕̦𝒊𝒏𝒆 𝒑𝒂̂𝒏𝒂̆ 𝒔𝒂̂𝒎𝒃𝒂̆𝒕𝒂. 𝑶𝒓𝒊 𝒐 𝒐𝒂𝒍𝒂̆ 𝒅𝒆 𝒎𝒂𝒛𝒂̆𝒓𝒆 𝒇𝒓𝒆𝒄𝒂𝒕𝒂̆ 𝒔̦𝒊 𝒄𝒖 𝒎𝒂̆𝒍𝒂𝒊, 𝒏𝒖 𝒄𝒖 𝒑𝒕𝒊𝒕𝒂̆. 𝑫𝒆 𝒂𝒗𝒆𝒂𝒎 𝒑𝒕𝒊𝒕𝒂̆ 𝒆𝒓𝒂𝒎 𝒃𝒐𝒊𝒆𝒓𝒊. 𝑨𝒎 𝒇𝒐𝒔𝒕 𝒄𝒐𝒑𝒊𝒊 𝒎𝒖𝒍𝒕̦𝒊. 𝑰̂𝒎𝒊 𝒂𝒅𝒖𝒄 𝒂𝒎𝒊𝒏𝒕𝒆 𝒄𝒂̆ 𝒏𝒆-𝒐 𝒊̂𝒏𝒕𝒓𝒆𝒃𝒂𝒕 𝒕𝒂𝒕𝒂 𝒐𝒅𝒂𝒕𝒂̆, 𝒊̂𝒏𝒂𝒊𝒏𝒕𝒆 𝒅𝒆 𝒖𝒏 𝑪𝒓𝒂̆𝒄𝒊𝒖𝒏 , 𝒑𝒂̂𝒏 𝒗𝒓𝒆𝒐 ’70, 𝒄𝒂𝒎 𝒂𝒔̦𝒆: 𝑪𝒆 𝒗𝒓𝒆𝒕̦𝒊 𝒔𝒂̆ 𝒗𝒂̆ 𝒊𝒆𝒖, 𝒑𝒐𝒓𝒄 𝒅𝒆 𝑪𝒓𝒂̆𝒄𝒊𝒖𝒏 𝒐𝒓𝒊 𝒔𝒂̆ 𝒃𝒂̆𝒈𝒂̆𝒎 𝒄𝒖𝒓𝒆𝒏𝒕𝒖’ 𝒔̦𝒊 𝒔𝒂̆ 𝒗𝒂̆ 𝒊𝒆𝒖 𝒕𝒆𝒍𝒆𝒗𝒊𝒛𝒐𝒓? 𝑵𝒐𝒊 𝒕𝒂̆𝒕̦𝒊: 𝒏𝒖 𝒏𝒆 𝒎𝒂𝒊 𝒕𝒓𝒆𝒃𝒆 𝒑𝒐𝒓𝒄! 𝑻𝒆𝒍𝒆𝒗𝒊𝒛𝒐𝒓 𝒔̦𝒊 𝒄𝒖𝒓𝒆𝒏𝒕! 𝑫𝒂 𝒕𝒂̆𝒕 𝒏𝒆-𝒐 𝒍𝒖𝒂𝒕 𝒑𝒐𝒓𝒄.”
În zilele de duminică, chiar dacă erau nouă frați, bunica Ruja se îngrijea negreșit să îi sfătuiască pe nepoți și să îi învețe lucrurile bine plăcute lui Dumnezeu: „𝑫𝒖𝒎𝒊𝒏𝒊𝒄𝒂 𝒅𝒊𝒎𝒊𝒏𝒆𝒂𝒕̦𝒂, 𝒕𝒂̆𝒕̦𝒊, 𝒄𝒖 𝒎𝒊𝒄, 𝒄𝒖 𝒎𝒂𝒓𝒆, 𝒄𝒖𝒎 𝒂𝒎 𝒇𝒐’, 𝒃𝒖𝒏𝒊𝒄𝒂 𝒆𝒓𝒂 𝒑𝒓𝒊𝒎𝒂: 𝒆𝒄𝒉𝒊𝒑𝒂𝒓𝒆𝒂 𝒔̦𝒊 𝒍𝒂 𝒃𝒊𝒔𝒆𝒓𝒊𝒄𝒂̆! 𝑺𝒂̂𝒎𝒃𝒂̆𝒕𝒂̆ 𝒔𝒆𝒂𝒓𝒂 𝒕𝒂̆𝒕𝒂̆ 𝒍𝒖𝒎𝒆𝒂 𝒃𝒂𝒊𝒆, 𝒅𝒂 𝒊̂𝒏 𝒄𝒊𝒖𝒃𝒂̆𝒓, 𝒊̂𝒏 𝒎𝒊𝒋𝒍𝒐𝒄𝒖’ 𝒄𝒂𝒔𝒆𝒊. 𝑺̦𝒊 𝒏𝒆 𝒔̦𝒕𝒆𝒓𝒋𝒆 𝒄𝒖 𝒔̦𝒕𝒆𝒓𝒈𝒖𝒓𝒊 𝒅𝒆 𝒄𝒂̂𝒏𝒆𝒑𝒂̆, 𝒏𝒖 𝒄𝒖 𝒅𝒆 𝒂𝒊𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒑𝒍𝒖𝒔̦𝒂𝒕𝒆, 𝒊̂𝒏𝒄𝒂̆ 𝒈𝒂̂𝒏𝒅𝒆𝒊 𝒄𝒂̆ 𝒊̂𝒕̦𝒊 𝒑𝒍𝒂𝒄𝒆 𝒄𝒖𝒎 𝒅𝒂̆ 𝒄𝒖 𝒄𝒆𝒍𝒂 𝒂𝒔𝒑𝒓𝒖 𝒑𝒂̆ 𝒔𝒑𝒂𝒕𝒆, 𝒄𝒂 𝒔̦𝒊 𝒄𝒖𝒎 𝒂𝒊 𝒅𝒂 𝒄𝒖 𝒔̦𝒎𝒊𝒓𝒈𝒉𝒆𝒍 𝒂𝒎𝒖.”
Treburile erau bine împărțite în gospodărie pentru toți membrii familiei, așadar cei nouă copii știau din „capul locului” ce au de făcut: „𝑭𝒊𝒆𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒂𝒗𝒆𝒂𝒎 𝒔𝒂𝒓𝒄𝒊𝒏𝒊𝒍𝒆 𝒏𝒐𝒔𝒕𝒓𝒆. 𝑬𝒖 𝒄𝒂̆ 𝒂𝒎 𝒇𝒐𝒔𝒕 𝒎𝒂𝒊 𝒎𝒂𝒓𝒆, 𝒂𝒅𝒊𝒄𝒂̆ 𝒄𝒆𝒍 𝒎𝒂𝒊 𝒎𝒂𝒓𝒆 𝒅𝒊𝒏𝒕𝒓𝒆 𝒕𝒂̆𝒕̦𝒊 𝒑𝒓𝒖𝒏𝒄𝒊𝒊 𝒕𝒓𝒂̆𝒃𝒖𝒊𝒆 𝒔𝒂̆ 𝒓𝒂̂𝒏𝒆𝒔𝒄 𝒊̂𝒏 𝒈𝒓𝒂𝒋𝒅, 𝒔̦-𝒂𝒑𝒐𝒊 𝒆𝒓𝒂 𝒅𝒆 𝒕̦𝒂̂𝒑𝒂𝒕 𝒈𝒖𝒏𝒐𝒊𝒖’, 𝒅𝒆 𝒂𝒔̦𝒕𝒆𝒓𝒏𝒖𝒕, 𝒔̦𝒊 𝒏𝒖𝒎𝒂 𝒅𝒖𝒑𝒂̆ 𝒂𝒄𝒆𝒊𝒆 𝒔𝒂̆ 𝒗𝒊𝒖 𝒔𝒂̆ 𝒎𝒂̆ 𝒊̂𝒎𝒃𝒓𝒂̆𝒄 𝒔𝒂̆ 𝒎𝒂̆ 𝒅𝒖𝒄 𝒍𝒂 𝒔̦𝒄𝒐𝒍𝒂̆. 𝑨𝒕𝒖𝒏𝒄𝒊 𝒂𝒎 𝒈𝒂̂𝒏𝒅𝒊𝒕 𝒄𝒂̆ 𝒏𝒊 𝒓𝒂̆𝒖, 𝒅𝒂 𝒂𝒎𝒖 𝒍𝒆-𝒂𝒔̦ 𝒇𝒂𝒄𝒆 𝒂𝒊𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒄𝒖 𝒑𝒍𝒂̆𝒄𝒆𝒓𝒆, 𝒅𝒂 𝒏𝒖 𝒎𝒂𝒊 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒍𝒖𝒄𝒓𝒖𝒓𝒊𝒍𝒆 𝒂𝒄𝒆𝒍𝒆, 𝒏𝒊𝒄𝒊 𝒐𝒂𝒎𝒆𝒏𝒊𝒊. 𝑺̦𝒕𝒊𝒖 𝒄𝒂̆ 𝒂𝒗𝒆𝒎 𝒅𝒐𝒖𝒂̆ 𝒗𝒂𝒄𝒊, 𝒗𝒊𝒕̦𝒆𝒍, 𝒑𝒐𝒓𝒄𝒊. 𝑺̦-𝒐 𝒇𝒐𝒔𝒕 𝒄𝒖𝒎𝒑𝒂̆𝒓𝒂𝒕𝒂̆ 𝒕𝒂𝒕𝒂 𝒖𝒏 𝒄𝒂𝒍. 𝑴𝒆𝒓𝒆𝒎 𝒊̂𝒏 𝑻𝒂̆𝒖𝒕̦𝒊 𝒅𝒖𝒑𝒂̆ 𝒑𝒕𝒊𝒕𝒂̆ 𝒄𝒖 𝒔̦𝒕𝒓𝒂𝒇𝒖. 𝑭𝒓𝒂𝒕𝒆𝒍𝒆 𝒎𝒆𝒖, 𝒄𝒆 𝒐 𝒇𝒐𝒔𝒕 𝒅𝒖𝒑𝒂̆ 𝒎𝒊𝒏𝒆, 𝒆𝒍 𝒂𝒗𝒆𝒂 𝒔𝒂𝒓𝒄𝒊𝒏𝒂̆ 𝒔𝒂̆ 𝒊̂𝒊 𝒕𝒓𝒆𝒛𝒂𝒔𝒄𝒂̆ 𝒑𝒂̆ 𝒎𝒂̆𝒓𝒖𝒏𝒕̦𝒆𝒊, 𝒔𝒂̆ 𝒊̂𝒊 𝒊̂𝒎𝒃𝒓𝒆𝒄𝒆. 𝑺𝒐𝒓𝒂 𝒎𝒆𝒂, 𝑴𝒂̆𝒓𝒊𝒆, 𝒔𝒂̆ 𝒑𝒖𝒊𝒆 𝒅𝒆 𝒎𝒂̂𝒏𝒄𝒂𝒓𝒆. 𝑷𝒕𝒊𝒕𝒂̆ 𝒄𝒖 𝒎𝒂𝒓𝒎𝒆𝒍𝒂𝒅𝒂̆, 𝒄𝒖 𝒎𝒂𝒓𝒈𝒂𝒓𝒊𝒏𝒂̆, 𝒄𝒆𝒂𝒊 𝒅𝒆 𝒏𝒊𝒏𝒕𝒂̆, 𝒅𝒆 𝒕𝒆𝒊, 𝒏𝒖 𝒂𝒕𝒂̂𝒕𝒆𝒂 𝒄𝒂 𝒂𝒎𝒖. 𝑺̦𝒊 𝒊𝒂 𝒄𝒂̆ 𝒔𝒖𝒏𝒕𝒆𝒎 𝒕𝒂̆𝒕̦𝒊 𝒎𝒂𝒓𝒊, 𝒔𝒂̆𝒏𝒂̆𝒕𝒐𝒔̦𝒊.”
În iernile grele și cu mult ger, tinda era folosită cu mare drag de către cei mai mici ai casei. Aceștia erau norocoși și tare încântați dacă prindeau un loc la căldură, deasupra, pe cuptor: „𝑰̂𝒏 𝒕𝒊𝒏𝒅𝒂̆ 𝒂𝒎 𝒂𝒗𝒖𝒕 𝒄𝒖𝒑𝒕𝒐𝒓. 𝑰̂𝒏 𝒑𝒐𝒅 𝒆𝒓𝒂 𝒃𝒂̆𝒃𝒂̆𝒕𝒊𝒂, 𝒂𝒄𝒐𝒍𝒐 𝒊𝒆𝒔̦𝒆 𝒇𝒖𝒎𝒖, 𝒃𝒂̆𝒈𝒂 𝒔̦𝒊 𝒂𝒇𝒖𝒎𝒂 𝒔𝒍𝒂̆𝒏𝒊𝒏𝒊𝒍𝒆, 𝒑𝒓𝒊𝒎𝒂 𝒕𝒖𝒓𝒂̆. 𝑫𝒖𝒑𝒂̆ 𝒂𝒄𝒆𝒊𝒆 𝒍𝒆 𝒂𝒄𝒂̆𝒕̦𝒂 𝒔𝒖𝒔, 𝒑𝒂̆ 𝒄𝒐𝒓𝒏𝒊. 𝑺̦𝒊 𝒄𝒂̂𝒏𝒅 𝒆𝒓𝒂 𝒊𝒆𝒓𝒏𝒊 𝒈𝒓𝒆𝒍𝒆, 𝒂𝒄𝒐𝒍𝒐, 𝒑𝒂̆ 𝒄𝒖𝒑𝒕𝒊𝒐𝒓 𝒏𝒆 𝒄𝒖𝒍𝒄𝒂 𝒃𝒂̆𝒕𝒓𝒂̂𝒏𝒂. 𝑰̂𝒏𝒄𝒂̆𝒑𝒆𝒎 𝒗𝒓𝒆𝒐 𝒑𝒂𝒕𝒓𝒖-𝒄𝒊𝒏𝒄𝒊. 𝑫𝒆𝒑𝒊𝒏𝒅𝒆, 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒄𝒖𝒎 𝒔𝒂̆ 𝒊̂𝒏𝒅𝒐𝒊𝒆 𝒅𝒆 𝒔𝒕𝒊𝒏𝒂𝒓𝒆 𝒔𝒂̆ 𝒏𝒖 𝒊̂𝒊 𝒔̦𝒊𝒆 𝒇𝒓𝒊𝒈. 𝑰𝒂, 𝒂𝒔̦𝒆 𝒂𝒎 𝒄𝒓𝒆𝒔𝒄𝒖𝒕, 𝒄𝒐𝒑𝒕𝒊𝒊, 𝒇𝒆𝒕𝒆, 𝒏-𝒂𝒗𝒆𝒎 𝒄𝒆 𝒇𝒂𝒄𝒆. 𝑫𝒂 𝒈𝒂̂𝒏𝒅𝒆𝒔̦𝒕𝒊 𝒄𝒂̆ 𝒐 𝒇𝒐’ 𝒎𝒂𝒊 𝒃𝒊𝒏𝒆 𝒂𝒕𝒖𝒏𝒄𝒊, 𝒄𝒂̂𝒏𝒅 𝒂 𝒇𝒐’ 𝒕𝒂̆𝒕𝒂̆ 𝒍𝒖𝒎𝒆𝒂 𝒊̂𝒏𝒕𝒓-𝒖𝒏 𝒍𝒐𝒄. ”
„Chiar dacă anii au trecut, domnul Ioan Gaie, vorbește de fiecare dată cu mare drag și emoție de căsuța în care bunica, mama și tata l-au crescut și l-am făcut om de seamă. Dorul nu dispare, însă împreună cu familia și-l alină venind să stea pe prispa casei ori de câte ori are ocazia. Iar dacă tatăl său, Gaie Ariton a fost cel care s-a ocupat ca acest deosebit obiectiv de arhitectură să ajungă la Muzeul Satului din Baia Mare și să fie vizitat de sute de mii de oameni, la rândul său, domnul Ioan Gaie a donat acum câțiva ani muzeului mai multe obiecte de lemn folosite în casă și prin gospodărie.
Noi ne dorim ca povestea casei „Gaie” din Bozânta Mare să ajungă la cât mai multe suflete și îi mulțumim domnului Ioan că a ales să împărtășească cu noi aceste povești, cu adevărat, trăite. Cu toate că au trecut mulți ani de atunci poveștile nu s-au pierdut în negura timpului, ci s-au transformat în amintiri de neuitat.
Casa Gaie vă așteaptă să îi treceți pragul în Muzeul Satului. O găsiți pe prima ulicioară din muzeu, însă la noi pe partea stângă. La cât este de frumoasă și la câte povești ascunde dincolo de târnaț și de pereții proaspăt văruiți, suntem convinși că o veți găsi negreșit” – mai precizează Gabriela Filip.
