Baia Mare – stațiune turistică de interes național! Miză imensă pentru dezvoltarea municipiului reședință a județului Maramureș

În ședința Guvernului României de azi, 16 februarie 2024, pe ordinea de zi a figurat, printre altele, un proiect pentru aprobarea atestării unor localităţi sau părţi din localităţi ca staţiuni turistice de interes naţional şi local.

Pe lista cuprinzând aceste localități a figurat, ca poziție importantă, Baia Mare cu zona turistică a municipiului, propusă ca să fie atestată ca stațiune turistică de interes național.

Veștile de la București sunt excepțional de bune! Se aprobă atestarea ca stațiune turistică de interes național a Zonei turistice a municipiului Baia Mare, județul Maramureş, și, de asemenea, atestarea ca stațiuni turistice de interes local a altor 13 localități sau părți de localități din țară.

În nota de fundamentare a proiectului de „Hotărâre pentru aprobarea atestării unor localități sau părți din localități
ca stațiuni turistice de interes național, respectiv local, precum și modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 852/2008 pentru aprobarea normelor și criteriilor de atestare a stațiunilor turistice”, în privința Zonei turistice a municipiului Baia Mare, județul Maramureș, vezi AICI, este prevăzut:

„Municipiul Baia Mare, reședință a județului Maramureș, este situat în partea de vest a judeţului Maramureş, într-un areal depresionar care poartă numele Depresiunea Baia Mare, pe cursul mijlociu al râului Săsar, la poalele Munților Gutâi și la o altitudine medie de 228 m față de nivelul mării, în regiunea etnografică ,,Țara Chioarului”. Unitatea administrativ-teritorială Baia Mare include și localitățile: Blidari, Firiza, Valea Neagră și Valea Borcutului, având o suprafață de 23.368,81 ha și o populație ce însumează 14.495 locuitori (108.754 locuitori conform recensământ 2022 – n.red.). Are ca vecini orașul Baia Sprie și comuna Desești la E, orașul Tăuții Măgherăuș la V, comunele Recea și Groși la S și comuna Săpânța la N (Munții Igniș).

Zona turistică a municipiului Baia Mare se remarcă prin prin valoarea turistică tradiționalculturală și peisagistică, reprezentând din punct de vedere turistic ,,poarta de intrare” în Maramureș, județ pe care îl polarizează.

Cea mai mare parte din teritoriul administrativ al oraşului este acoperit de vegetaţie forestieră 76,83% (conform memoriu PUG) sau 79,6% (conform SIDU ), fapt care a influenţat pozitiv viaţa locuitorilor și dezvoltarea turismului.

Localitatea este traversată de la est la vest de cursul râului Săsar, care şi-a pus amprenta de-a lungul timpului asupra evoluţiei zonei turistice a municipiului Baia Mare și implicit a localităților situate în zona metropolitană.

Din punct de vedere istoric, Baia Mare a apărut pe harta aşezărilor urbane ca urmare a activităţii de exploatare a minereurilor neferoase, primele informaţii certe cu privire la mineritul din zonă provenind din secolul XIV, chiar dacă începuturile medievale ale activităţilor de acest gen sunt mult mai timpurii, cel puţin din a doua jumătate a secolului XIII.

Memoria comunitară consemnează ca primă carte de identitate a oraşului, documentul din 29 mai 1329 prin care regele
Carol Robert (1301-1342) dăruia comitelui Corrardus, jude al oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie, pădurea aflată între cele două aşezări pentru ca acest teritoriu să fie populat. Baia Mare apare aici sub denumirea civitas Rivuli Dominarum, judele Corrardus fiind același și pentru Mons Medius (Baia Sprie). Documentul din anul 1329 nu s-a păstrat, conţinutul său fiind rezumat într-un act din anul 1479.

Prima diplomă privilegială a oraşului, pe care o putem studia şi astăzi, datează din 20 septembrie 1347 şi a fost acordată de regele Ludovic I (1342-1382), la cererea judelui Martin, a parohului Ioan, magistrului Petru şi notarului Ulrich, juraţi din Baia Mare şi Săsar (Rivulo Dominarum et Zazar Bánya), având în vedere faptul că privilegiul anterior al oraşului a ars într-un incendiu. Prin acest nou privilegiu se stabilesc hotarele oraşului şi se acordă locuitorilor numeroase drepturi: libertatea de a-şi alege judele, juraţii şi parohul, dreptul de a judeca în interiorul oraşului „toate pricinile ce se ivesc între ei, deopotrivă cele mari ca şi cele mici”, asigurarea libertăţilor individuale, libertatea vămii, dreptul unui târg pe an, timp de cincisprezece zile „fără contenire”, dreptul de desfacere liberă a vinului, dreptul de a se fortifica cu ziduri „împotriva năvalei duşmanilor”.

La mijlocul secolului XIV, Baia Mare era un oraş structurat şi bine organizat, cu libertăţi specifice unui oraş liber regal care beneficia de o autonomie ridicată în raport cu instituţia comitatului de la Satu Mare, situaţia menţinându-se pe parcursul secolelor, până în anul 1876. Documentele relevă şi diversele denumiri ale oraşului Baia Mare în cursul devenirii sale: civitas, castrum sau castellum Rivuli Dominarum, Asszonypataka, Bagna, Nagibánya, Nagybánya sau Frauenbach, Neustadt, Welka-Bánya.

Povestea acestui oraș este una impresionantă și menționată în cărțile de de specialitate care fac referire la istoria locului, acesta trecând de-a lungul anilor prin multe perioade zbuciumate și cu multe încercări, dar de remarcat din punct de vedere turistic este perioada interbelică, când Baia Mare a fost declarată ,,stațiune climaterică” timp de 10 ani, în perioada 1930-1940.

Conform surselor documentare, primele demersuri ale autorităţilor locale băimărene pentru dobândirea statutului de staţiune au fost iniţiate în anul 1929, la solicitarea deputatului Alexandru Breban. Urmarea a constituit-o faptul că, la 20 iunie 1929, secretarul înainta primarului orașului un raport prin care îi aducea la cunoștinţă faptul că, în urma consultării Regulamentului instituţiilor hidro-minerale și climatice, orașul Baia Mare trebuia să îndeplinească o serie de
formalităţi.

La 24 mai 1930, Primăria Baia Mare înainta un memoriu Ministerului Sănătăţii, expunând motivele pentru care solicita încadrarea localității Baia Mare în categoria staţiunilor climatice, iar la data de 16 iunie 1930, orașul a fost declarat ,,stațiune climaterică”, prin decizia Ministerului Sănătăţii Publice și Ocrotirii Sociale, decizie publicată în „Monitorul Oficial”. În acest sens, documentul menţionând faptul că statutul de staţiune se acorda condiţionat, oficialităţile locale urmând să amenajeze un parc de recreaţie și un stabiliment de hidroterapie și să pregătească o serie de documente (o comunicare a industriilor vecine existente; un memoriu asupra programului de dezvoltare progresivă a staţiunii; un proiect de regulament interior; un plan de protecţie al pădurilor).

Autorităţile locale de la acea vreme, au încercat să demonstreze faptul că orașul Baia Mare poate să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a fi considerată staţiune climatică definitivă și necondiţionată, iar în primăvara anului 1931, mai exact la 7 martie, s-au înaintat documentațiile care atestau faptul că în oraș exista un stabiliment de hidroterapie numit Sanatoriul Wagner, în imediata apropiere a Parcului Regina Maria (certificatul comunal nr.1108/1931) și că există parc
de recreaţie (certificat comunal nr.1128/1931); alte documentații vizau planul orașului (pe care se specifica zona declarată staţiune climatică, adică malul drept al râului Săsar), zona care nu era cuprinsă în aria climatică (malul stâng al Săsarului), terenul rezervat și oprit a fi construit pentru dezvoltarea în viitor a staţiunii, specificarea pe hartă a stabilimentelor industriale din oraș; extras din regulamentul de amenajare a pădurilor orașului din jurul staţiunii, din care rezulta faptul că protecţia pădurilor este asigurată; memoriu asupra programului de dezvoltare progresivă a staţiunii; proiect de Regulament interior de funcţionare.

Conform memoriului cu privire la programul de dezvoltare progresivă a staţiunii, orașul Baia Mare a fost împărţit în două sectoare: orașul propriu-zis, care se afla pe partea stângă a râului Săsar, sector în care se desfășura întreaga activitate comercială și industrială și unde se aflau majoritatea fabricilor și partea dreaptă a Săsarului, a orașului declarată staţiune climatică.

După anul 1938, a urmat o perioadă complicată din punct de vedere istoric și politic și nu se știe cu exactitate pentru cât timp a mai fost Baia Mare stațiune climaterică, un document din 16 iunie 1940, menționând-o ca stațiune de interes local.

Accesul către municipiul Baia Mare se realizează pe cale rutieră, feroviară și aeriană. Pe cale rutieră se utilizează variantele: Cluj – Dej- Baia Mare: pe DN 1C/E576 și DN 1C/E58 (fiind cea mai utilizată, existând însă și varianta prin orașul Târgu Lăpuș), dinspre Satu Mare DN19F și DN1C/E58 (existând și alte variante), pe traseul muncipiul Sighetu Marmației – Baia Mare există mai multe variante, cea mai utilizată fiind pe DN18. Către Europa, cea mai utilizată variantă este Baia Mare – Satu Mare pe DN1C, DN19 și autostrada M3-Ungaria.

Cu privire la accesul feroviar, municipiul Baia Mare este amplasat de-a lungul magistralei TENF globale 400 Brașov-Siculeni- Deda-Dej-Baia Mare-Satu Mare, de aici existând posibilitatea de a se realiza legături cu Ucraina (Halmeu) și chiar Ungaria (Borș, Valea lui Mihai, Carei). Toate trenurile care tranzitează municipiul Baia Mare sunt operate de compania de stat – SNTCF CFR CĂLĂTORI S.A, prin Stația CF Baia Mare trecând zilnic circa 36 de trenuri. Dintre acestea, 2 curse sunt internaționale (INT 6827 pe ruta Baia Mare – Nyirabrany și INT 6826 pe ruta Nyirabrany – Baia Mare), 14 curse inter-regionale (cu destinațiile Timișoara Nord, București Nord, Satu Mare, Cluj Napoca, Mangalia și retur) și 20 de curse regionale (cu destinațiile Jibou, Satu Mare și retur).

Accesul aerian se realizează îndeosebi prin intermediul Aeroportului Internațional Maramureș, situat în orașul Tăuții Măgherăuș, la o distanță de 10 km de municipiul Baia Mare sau utilizând aeroporturile din apropiere: ex. Aeroportul Internațional Satu Mare (la 72 km de Baia Mare) și Aeroportul Internațional Avram Iancu Cluj Napoca la 141,7 km de Baia Mare.

Cadrul natural atractiv este creat de formele de relief preponderent montane împădurite, de o vegetaţie bogată şi variată, în care se remarcă întinsele păduri de foioase, conifere sau în amestec, precum și cele de castan şi de reţeaua hidrografică cu trasee pitoreşti. Pe teritoriul administrativ al municipiului Baia Mare sunt declarate, un număr de 5 arii naturale protejate și obiective naturale ocrotite, dintre care amintim: Arboretele de castan comestibil Baia Mare – Rezervație științifică forestieră, categoria a IV-a IUCN; Rezervația fosiliferă Chiuzbaia – Rezervație naturală paleontologică, categoria a IV-a IUCN; Tăul lui Dumitru – Rezervație științifică botanică, categoria a III-a IUCN; Coloanele de la Limpedea – Rezervație științifică geologică, categoria a III-a IUCN; Arboretele de castan comestibil Baia Mare – ROSCI0003-Sit Natura 2000.

Zona turistică a municipiului este brăzdată de mai multe trasee turistice montane omologate, întreținute de Serviciul Public Salvamont din cadrul Consiliului Județean Maramureș, dintre care, 6 sunt cu plecare din Baia Mare, astfel: Baia Mare – Culmea Morgău – Șaua Trei Stejari – Vf. Pleștioara; Baia Mare – Piatra Virgină – Vf. Pleștioara; Baia Mare – Valea Usturoi – Vf. Pleștioara; Baia Mare (Parcul Municipal) – Dealul Florilor – Vf. Pleștioara; Baia Mare (Parcul Municipal) – Dealul Florilor – Piatra Șoimului; Baia Mare (Parcul Municipal) – Str. Minerilor – Valea Vicleanul Mare – Lacul Bodi – Piatra Șoimului.

Alături de frumuseţile naturale, municipiul Baia Mare se remarcă şi prin valori cultural-istorice şi etnografice, cu valenţe turistice deosebite fiind consemnate în Lista Monumentelor Istorice, 22 monumente de categorie A și 50 de monumente de categoria B. Unele dintre obiectivele care constituie puncte de atracţie pentru turiştii care sosesc în localitate sunt:

– Centrul istoric al municipiului Baia Mare (Oraşul medieval Rivulus Dominarum) – MM-II-a-A04432) – sec. XV – XIX; Ansamblul „Turnul Ştefan” – MM-II-a-A-04436 – sec. XIV; Oficiul Salinelor, azi Muzeul de Artă – MM-II-m-A-04434 – an 1748; Turnul Ştefan – MM-II-m-A04436.01 -an 1347; Fundaţiile bisericii gotice – MM-II-m-A-04436.02 – an 1347; Biserica
romano-catolică „Sfânta Treime” a fostei mănăstiri iezuite MM-II-m-A-04437.01 -1717 – 1719;

– Ansamblul de arhitectură şi tehnică populară „Dealul florilor”, Secţie a Muzeului Judeţean Maramureş – MM-II-a-A-04433 -sec. XVIII – XX; Bastionul Măcelarilor (Turnul de Muniţii)- sistemul de fortificaţii medievale ale oraşului -MM-II-m-A-04431.02 – sec. XIV – XV; Claustrul mănăstirii Minoriţilor, azi internat şcolar – MM-II-a-A-04451- an 1734; -Complex hotel –
restaurant „Minerul”, fost Sf. Ştefan- MM-II-a-A-04452 – an 1911; Casa Iancu de Hunedoara – MM-II-m-A-04463 – sf. sec. XV – sec. XVIII; Sistemul de fortificaţii al oraşului medieval Baia Mare – MM-II-a-A-04431- sec. XV; Zidul de apărare al cetăţii Baia Mare (fragment) – sistemul de fortificaţii medievale ale oraşului – MM-II-m-A-04431.01 – Str. Monetăriei-sec. XV;
Monetăria, azi Muzeul Judeţean de Istorie – MM-II-m-A-04477- 1734 – 1739; Biserica „Sf.
Anton” – MM-II-m-A-04479 -1402, cu transf. ulterioară;

– Biserica reformată – MM-II-m-A-04484 – 1792; Casa Schreiber – MM-II-m-A-04464 -sec. XVI – XVIII;

– Casa Bay – MM-II-m-A-04465 – sec. XVI – XVIII; Zidul de apărare al cetăţii Baia Mare (fragment) – sistemul de fortificaţii medievale ale oraşului – MM-II-m-A-04431.03 – Str. Podul Viilor 19 – sec. XV;

– Magazinul „Central” – MM-II-m-A-04487 – înc. sec. XX; Grup statuar „Sfatul bătrânilor”- MM-III-m-A-04806 -1970; Colonia pictorilor – MM-II-a-A-04494 – 1910 – 1912.

Pe lângă obiectivele turistice de categorie A, mai amintim și obiectivele cultural turistice încadrare la categoria B, precum și altele, care pot fi valorificate în cadrul unor programe turistice: biserici de lemn și piatră, Catedrala Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, Muzeul de Mineralogie Victor Gorduza, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Complexul Astronomic Baia Mare, Muzeul de Etnografie și Artă Populară – Muzeul Satului (exponatele reprezintă cultura comunităţilor locale din cele patru regiuni etnograficeale Maramureșului, numite și ,,țări” și arhitectura tradiţională locală, întâlnită încă la casele vechi ale localnicilor) ș.a.

Municipiul Baia Mare mai dispune de: Teatru municipal, Teatru de păpuși, Biblioteca județeană cu filialele aferente, universități, cinematografe, instituții de cultură, stadion, terenuri se sport (handbal, volei, baschet etc), piste de biciclete, cluburi pentru tineret, săli de sport și fitness și multe alte spații amenajate pentru relaxare, la care se adaugă spațiile special amenajate din incinta structurilor de primire turistice: piscine interioare și exterioare cu apă dulce și sărată, săli de fitness, saline etc.

În Zona turistică a municipiul Baia Mare se pot practica mai multe forme de turism cum ar fi: turismul cultural, turismul ecumenic, citi break, turismul științific, ecoturismul în zona montană, turismul în natură, turismul de aventură, turismul de vânătoare și pescuit sportiv, drumeții montane, etc.

Principalele zone verzi de dimensiuni mari care găzduiesc zone de activități cotidiene și agrement, sunt: Parcul Municipal Regina Maria (6,5 ha), Parcul Dacia (2 ha), Parc Complex Mara (4 ha), Parcul Tineretului și Parcul Public Central (3,9 ha), dotate cu alei, bănci, locuri de joacă pentru copii, precum și vegetaţie decorativă bogată, la care se adaugă zona de agrement Simared.

Datorită factorilor naturali de cură (aer, ape minerale, bioclimat etc.), localitatea s-a dezvoltat constant în ultimii ani din punct de vedere turistic, existând 2268 locuri de cazare, în unități clasificate de la 1 la 4 stele/margarete.

Promovarea localității se realizează prin intermediul Centrului de Informare și Promovare Turistică Baia Mare, care oferă turiștilor materiale de promovare (filme de prezentare a localității, hărți, cărți, pliante și broșuri de promovare) și informații despre resursele naturale și antropice ale zonei, prin intermediul site-ului primăriei precum și a rețelelor de socializare.

Printre punctele tari ale orașului se numără multiplele evenimenter culturale şi de tradiţie, ca parte integrantă a modului de viaţă al locuitorilor municipiului, organizate anual. Printre acestea se numără cele organizate cu ocazia sărbătorilor de peste an (Crăciun, Anul Nou etc), cele organizate cu prilejul sărbătorii orașului – Sărbătoarea Castanelor, concerte și festivaluri organizate în aer liber sau în incinta instituțiilor de cultură, toate atrăgând un număr mare de vizitatori.

Documentaţia transmisă de Primăria Municipiului Baia Mare este în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 852/2008 pentru aprobarea normelor şi criteriilor de atestare a staţiunilor turistice cu completările ulterioare şi a fost aprobată prin hotărârea Consiliului Local al Municipiului Baia Mare, Judeţul Maramureș nr. 3/2022, modificată și completată prin HCL nr.37/2023.

Zona turistică a Municipiul Baia Mare îndeplineşte criteriile minime obligatorii privind atestarea staţiunilor turistice de interes naţional şi întruneşte un punctaj de 220 de puncte la criteriile suplimentare, faţă de minimul de 135 de puncte necesare pentru atestarea ca stațiune turistică de interes național”.

Baia Mare, stațiune climatică 1930-1940. A fost declarată staţiune climatică la data de 16 iunie 1930

Conform surselor documentare, primele demersuri ale autorităţilor locale băimărene pentru dobândirea statutului de staţiune au fost iniţiate în anul 1929, la solicitarea deputatului Alexandru Breban. Urmarea a constituit-o faptul că, la 20 iunie 1929, secretarul înainta primarului orașului un raport prin care îi aducea la cunoștinţă faptul că, în urma consultării Regulamentului instituţiilor hidro-minerale și climatice, orașul Baia Mare trebuia să îndeplinească o serie de formalităţi.

La 24 mai 1930 Primăria Baia Mare înainta un memoriu Ministerului Sănătăţii, expunând motivele pentru care
solicita încadrarea localității Baia Mare în categoria staţiunilor climatice: „Orașul Baia Mare, cu un trecut istoric, cu o poziţie
romantică, este una dintre cele mai frumoase și admirabile regiuni ale României și se prezintă ca o frumoasă grădină împrejmuită din toate părțile de păduri și văi adorabile. Într-o vale frumoasă, șerpuită în lungime de râurile de munte Valea Blidarului, a Ferneziului și Săsarului, este așezat orașul, ca spate având şirul de munţi Gutâi. Înălţimea orașului de la
suprafaţa mării este de 234 m.

Orașul la nord-est este înconjurat de păduri de brad, fag si stejar, formând un grup de dealuri cu înăiţimi de la 300 la 1300 m, bogate în podgorii, păduri de castani, păduri de brad până la păduri de sute de ani bogate în cele mai bune lemne de construcţie și sfârșind cu giganticii munţi Gutinul, care ating albastrul faimos al cerului.

Cel mai adânc punct al regiunii este Valea Borcutului, iar cele mai înalte piscuri din regiunea orașului, în nemijlocită apropiere, sunt Vârful Rotunzilor de 1241 m si Ignişul de 1397 m. Dealurile din apropiere, cu grădini cu pomi fructiferi, merii, perii cei mai de soi – specialitatea Regiunii Baia Mare, ca Dealul Florilor de 280 m cu o floră neîntrecută, Dealul Crucii de 501 m, cu forma sa vulcanică, apoi Valea Roșie cu 479 m, sunt scumpe giuvaieruri ale ţinutului, cu poziţii pitorești și bogăţii miniere. Spre răsărit se ridică Măjura, Munţii Femeziului, Ignișul înalt ca o cetate ca în continuarea altor piscuri adorabile înspre Baia Sprie, în trupul lanţului de munte Gutinul de o înălţime de 1398 m. La poalele acestor păduri se întind văi si livezi admirabile cu râuleţe cu apă cristalină, venite zgomotos de la munte – sfârşind în oraș cu parcul Regina Maria, o
livadă, un parc superb și bine îngrijit, aproape fără pereche în România.

Aceste ţinuturi cu văi adorabile, neîntrecute în splendoarea lor, la care contribuie clima dulce a ţinutului, au adus de sute de ani admiratori (turişti, vizitatori din toată lumea, iar vilegiaturiștii vin cu miile în fiecare vară din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării și din străinătate; iar pictorii, maeștri ai artei plastice, au găsit la Baia Mare cel mai potrivit loc care îi servește
cu nenumărate peisaje pentru desăvârirea artei și operei lor.

Baia Mare, așadar, din cele mai îndepărtate timpuri e de fapt o staţiune climatică, lipsindu-i doar simpla sa declarare de jure. Neîndoios că această regiune întrunește toate condiţiile să fie declarată staţiune climatică. Întregul oraș este canalizat și se alimentează cu apă provenind din bogate izvoare de la o depărtare de circa 24 km, sub Gutinul. Apa curată, lipsită de
corpuri străine, are un debit de 1.400.000 de litri în 24 de ore.

Așa cum am amintit, prin centrul orașului trece râul Săsar, apă potabilă, un râu de munte. Orașul are drumuri bine îngrijite şi prin executarea planului de sistematizare, început deja, toate șoselele interioare și exterioare se vor aduce la starea corespunzătoare unei staţiuni climatice de prim rang.

Întreg oraşul, parcurile etc, sunt luminate cu lumină electrică de la una dintre cele mai mari și moderne uzine, care alimentează toate uzinele statului și particulare. Uzinele industriale mai mari sunt minele de aur ale statului și fabrica de produse chimice Phoenix care nu au nici o influenţă asupra aerului bun și al apei.

Domnule Ministru! Clima dulce, locurile frumoase și pitorești, văile minunate descrise în puţine cuvinte și mai ales poziţia
orașului nostru cu aerul său dătător de viaţă şi apa bună îi dau caracterul de loc climatic.”

Demersul a fost încununat de succes, orașul Baia Mare fiind declarat staţiune climatică la data de 16 iunie 1930. Atunci a fost publicată în „Monitorul Oficial” decizia Ministerului Sănătăţii Publice și Ocrotirii Sociale în acest sens, documentul menţionând faptul că statutul de staţiune se acorda condiţionat, oficialităţile locale urmând să amenajeze un parc de recreaţie și un stabiliment de hidroterapie și să pregătească o serie de documente (o comunicare a industriilor vecine existente; un memoriu asupra programului de dezvoltare progresivă a staţiunii; un proiect de regulament interior; un plan de protecţie al pădurilor).

Autorităţile locale au încercat să demonstreze factorilor de decizie de la București faptul că orașul Baia Mare poate să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a fi considerată staţiune climatică definitivă și necondiţionată.

Pentru atragerea unui număr mai mare de turiști, autorităţile au solicitat și dreptul de a reduce la jumătate biletele de călătorie pe C.F.R., caz în care biletele urmau să fie vizate la înapoiere, de către staţia Baia Mare. Administraţia publică locală a solicitat an de an acest favor din partea autorităţilor feroviare și din partea ministerului, dar au existat ani în care acest privilegiu a fost retras. Putem presupune, că, într-o mare măsură, numărul turiștilor care veneau la Baia Mare pentru relaxare, depindea și de acest detaliu.

Dacă primeau reducere, numărul era mai mare, dacă nu, staţiunea noastră era ocolită. Cu aceste ultime formalităţi îndeplinite a luat naștere staţiunea climatică Baia Mare, în concordanţă cu prevederile legale ale perioadei interbelice și cu
instrucţiunile primite de la Ministerul Sănătăţii, Oficiul Naţional de Turism (înființat în anul 1936 în cadrul Ministerului de Interne) și alte foruri superioare.

Declinul stațiunii climatice Baia Mare

Ultimii ani din deceniul IV al secolului XX au însemnat și declinul staţiunii climatice Baia Mare. Situaţia politică internă complicată, marcată de instaurarea, în anul 1938, a regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, noua legislaţie adoptată în diferite domenii au contribuit la această situație. Având la bază prevederile noii legi administrative, autorităţile de la București au hotărât retrogradarea staţiunii climatice Baia Mare, de la staţiune de interes general la staţiune de interes local, stârnind revolta autorităţile locale și a presei.

În numele tuturor locuitorilor, canonicul prepozit al Episcopiei Greco-Catolice, Alexandru Breban, patron al Sanatoriului Wagner, fost primar al orașului și fost parlamentar, împreună cu dr. Anton Turcu, de asemenea fost primar al orașului, au luat iniţiativa elaborării unor materiale de protest, care au fost aduse la cunoștinţa publicului, prin intermediul publicației locale „Cronica”.

La rândul său, Primăria Baia Mare a cerut lămuriri din partea Oficiului Naţional al Turismului în luna februarie
1939, menţionând că vestea conform căreia orașul Baia Mare nu mai este staţiune a venit cu un ordin din partea Prefecturii Judeţului Satu Mare. Totodată era solicitat sprijinul ONT pe lângă Ministerul de Interne în vederea reclasării Băii Mari printre staţiuni.

Oficiul Naţional al Turismului a răspuns la începutul lunii martie, asigurând Oficiul Local de Cură și Turism în legătură cu faptul că staţiunea climatică Baia Mare continua să existe ca și până în acel moment, nefiind desfiinţată.

Nu știm cu exactitate pentru cât timp a mai fost Baia Mare staţiune climatică, un document din 16 iunie 1940 menționând-o ca staţiune de interes local. După decizia luată la Viena la 30 august 1940, Transilvania de Nord (și, implicit, Baia Mare) a ajuns în cadrele teritoriale ale Ungariei. Nu cunoaștem, în acest moment, dacă Baia Mare a avut, pe parcursul anilor 1940-1944, statut de stațiune locală. Cert este că, după revenirea administrației românești noul regim comunist, care s-a
instaurat treptat, a avut alte priorități în zonă.

Regimul comunist nu a valorificat potenţialul turistic uriaș al orașului, concentrându-se pe dezvoltarea economică prin intermediul mineritului și metalurgiei neferoase, poluarea și smogul făcând din orașul Baia Mare, altă dată cunoscut și apreciat pentru calitatea aerului și pentru frumuseţile sale naturale, unul dintre cele mai poluate locuri din România.

Încercarea de reconstituire secvențială a istoriei orașului Baia Mare din perspectiva stațiunii climatice constituie un imbold pentru ca autoritățile locale să întreprindă demersurile necesare pentru ca orașul să fie declarat stațiune climatică de interes național, recăpătându-și astfel farmecul de odinioară.