Casa din Piața Gorki – proză de Marian Ilea (IX) - 17 minute în urmă
La Muzeul Maramureșan din Sighetu Marmației a început montajul expoziției „Tehnici tradiționale de realizare a covoarelor, în România și Republica Moldova” - 1 oră în urmă
O elevă de la Colegiul de Arte din Baia Mare s-a calificat la Olimpiada Națională de Istorie - 3 ore în urmă
Cutremur devastator în Myanmar – Aproximativ 700 de victime și 1670 de răniți - 3 ore în urmă
Slujire arhierească la Parohia Ortodoxă Recea - 4 ore în urmă
Părintele Iulian Szerasz, la discuții cu elevii, la Biblioteca Orășenească Vișeu de Sus - 4 ore în urmă
Salariul primarului – Cât câștigă, de fapt, un lider local? - 4 ore în urmă
Cea mai trăsnită petrecere a primăverii la Log Out - 5 ore în urmă
LPS Baia Mare U16, campioni județeni! Urmează etapa zonală la Satu Mare - 5 ore în urmă
Ziua în care Irlanda a schimbat regulile fumatului - 6 ore în urmă
Credințe și obiceiuri din bătrâni despre mijlocul postului sau „miezul păresii”
Ne aflăm în miercurea de la jumătatea Postului Sfintelor Paști. Mai exact, în ziua în care „nu eşti nici încoace, nici încolo”, așa cum ziceau femeile mai demult.
Informații interesante despre această zi, dar și despre întreaga perioadă a postului avem de la Diana Denisa Țicală din cadrul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș (manager Lucian Claudiu Iluț):
Ne aflăm în Postul Mare, o perioadă deosebită atât pentru creștinătate, cât și pentru omul mediilor tradiționale. Înainte vreme pe lângă restricțiile de ordin culinar, în satul tradițional existau o serie de predicții și interdicții respectate cu sfințenie de comunitate. Timpul era măsurat între sărbători și zile jingașe. Miercurea și vinerea în mentalitatea omului tradițional erau surori și trebuiau respectate de-o măsură, căci altfel acestea se putea supăra și chiar să-l pedepsească pe cel care le desconsidera. Ambele sunt zile de post și mai cu seamă în Postul Mare, motiv pentru care mai ales vinerea femeile nu obișnuiau să „împungă cu acu” sau să facă alt lucru de mână.
Prima și ultima miercure din Postu’ Mare purta denumirea de „Miercurea Milostivelor”, zi închinată acestor ființe supranaturale care în Țara Maramureșului erau descrise sub forma unor luminițe. Potrivit unor specialiști Miercurea Milostivelor era zi cu prilej și trebuia ori respectată ori îmbunată. Pentru a le îmbuna pe aceste Milostive se recurgea la diferite metode printre care amintim „Sora lu tata în ajun de Miercurea Milostivelor, punea pe o coajă de pâine, lua cu vârvu degetelor și punea de 12 ori făină de porumb. Și o punea pe gard. Pe dimineață nu mai era. Zicea o venit Milostivele, mâine putem lucra” – material cules de etnolog Corina Isabella Csiszár.
Mijlocul Postului Mare era o altă zi de însemnătate, o altă miercure care purta denumirea de Miezul Păresii. Această zi poate fi văzută asemeni unui prag, un timp cu încărcătură căci te aflai la o cumpănă între trecut și viitor. În această zi lucru nu era îngăduit în satele Maramureșului având credința că dacă vor lucra nu le va merge bine sau chiar că se vor îmbolnăvi.
Accentul cădea mai mult pe munca femeii, se zicea că nu-i bine să țeși, să coși sau să piepteni. În Țara Chioarului, în satul Coruia la Miezu Păresii femeile ziceau că „Nici ești în coace, nici ești în colo”.
Ileana Cupșa ne povestește: „Îmi zicea mămuca me că nu-i slobod să țeși sau să nevedești. Zicea „1,2,3 Miezu Păresii și oricât încerca să numere firele nu îi ieșe, să încurcă și nu făce nici un lucru. Postem mai cu samă că era și miercuri nu numa post și ne rugam”.
În Țara Lăpușului, la Libotin „în ziua aceia dai un blid de fărină la on coptil care nu ști mulțămi. Așe era bine” (Pamfil Bilțiu), iar în Maramureșul Istoric, la Giulești se credea că această zi era magică astfel „număram ouăle și în loc de unu zâcem că-i o sută ca să înmulțască ouăle în tăt anu” (Calendarul Popular, vol. I, Obieceiurile primăverii și verii, Pamfil și Maria Bilțiu).
Dincolo de aceste zile, în perioada Postului Mare femeile pregăteau cămeși pentru toată familia căci se credea că la Paști trebuie să porți haine noi. Dacă în Lăpuș și Maramureș și astăzi acest obicei este prezent, ba chiar cămeșile se cos adesea „pă ascuns” ca să fie unicat, în Chioar s-au întrecut în a-și coase cea mai „nealcoșe ștergură pă coșarcă”. Iscusința și hărnicia femeii se evalua în ziua de Paști după „cât de mândră era ștergura”.
„Era lucru mult, că era primăvară și începe lucru câmpului da musai îți făcei o ștergură, batăr una la doi ani. O fost când i-am pus cipca ori am legat ciucalăi și în sâmbăta de Paști că n-am avut când și nici n-am vrut să rămân fără ștergură nouă pă zâua de Paști” – informator Ileana Cupșa.
În satele chiorene a pătruns îmbrăcămintea de „bolt” mai devreme, datorită faptului că erau dispuse în jurul municipiului Baia Mare, care era o zonă industrializată și de unde își puteau procura îmbrăcămintea și încălțămintea, motiv pentru care straiele tradiționale au fost lăsate deoparte. Însă dorința de afirmare și de transmitere a meșteșugului, a lucrului manual a dăinuit concentrându-se pe țesăturile pentru împodobitul casei și în perioada postului pe aceste ștergare. În satul Coruia ideea unicității era mai cu seamă pe neam, astfel adesea două surori, două cumnate își făceau exact același model de ștergură.
Astăzi, datorită schimbărilor, a evoluției, dar și a ignoranței aceste zile nu mai au o importanță aparte cum nici Postul nu mai este văzut ca în urmă cu 50 de ani.
Foto – Gabriel Motica