Ritualurile de nuntă, botez sau cele întâlnite la înmormântările din Maramureș încă sunt păstrate în unele sate, cu toate că au trecut mii de ani și civilizația a evoluat. Altele însă s-au pierdut în timp, însă cele mai multe au supraviețuit până relativ recent, aproximativ pe la jumătatea secolului al XX-lea.
Unul dintre aceste gesturi, despre care însă se mai vorbește, dar rareori se ma practică, este legat de nașterea unui fiu. Evenimentul era unul dintre cele mai importante dintr-o familie, dar și în comunitate.
„După ce se năștea copilul, era pus pe masă”, explică etnografa Janeta Ciocan de la Muzeul Satului din Baia Mare. Apoi, spune ea, tatăl făcea acel gest moștenit de la romani și păstrat până de curând.
„Foarte interesant este că, după ce moașa îl punea pe masă, tatăl trebuia să vină și să-l ridice, prin gestul respectiv recunoscând paternitatea”, mai explică ea.
În alte zone însă, copilul era pus pe pământ, iar de acolo era ridicat în brațe de către tată. Gestul simbolizează faptul că tatăl îl acceptă pe copil în familie și îl recunoaște ca fiul lui.
Muzeografa mai spune că gestul este reprezentat foarte frumos într-un film artistic de referință. „Îi trimit, întotdeauna, pe ce pe care-i ghidez, la filmul Cleopatra; când, după ce (Cleopatra, n.r.) naște și vine Cezar din nou în Egipt, îi timite copilul, iar sclava îl pune jos pe pământ, la picioarele lui. Și el îl ridică, lucru care a supărat, de fapt, armata romană, pentru că prin gestul respectiv, el recunoștea copilul și, astfel, urmașul la tron”, mai explică etnografa.
Gestul era valabil și dacă se năștea o fată, simbolizând, practic, acceptarea noului membru al familiei, de către tată. „Tatăl transmite prin acest gest: este al meu, de acum înainte ne aparține nouă (familiei).”
După acest gest al tatălui, botezul era cel mai important eveniment din viața noului născut.
Botezul, fără părinții copilului în biserică
Încreștinarea unui nou-născut a urmat mereu același ritual, fiind foarte puțin modificat în timp. Însă unul dintre acele lucruri care s-a modificat este acela că întrecut, părinții copilului nu erau prezenți în biserica la oficiera ritualului de botez. Copilul era însoțit doar de moașă sau nașă. „Botezul, așa cum îl știm noi astăzi, nu avea loc în satul tradițional. Botezul însemna că copilul era luat și dus la biserică de moașă sau nașă (de mult ori aceasta era una și aceeași persoană, dar dacă erau două, veneau amândouă). Luau copilul de pe masă, îl duceau la biserică, dar nu mergea niciun părinte la biserică, cu ele. Nu mergea nimeni altcineva, decât cele două”, mai spune ea.
După încreștinare, copilul era adus acasă, unde avea loc un nou ritual. „Cele două botezau copilul și de acolo a rămas acel obicei de a spune că <am dus un păgân și am adus un creștin>, pentru că atunci când ele se întorceau, strigau asta pe ulițele satului, informând comunitatea că au un nou membru. Deci copilul nu era al comunității, până nu era botezat. Până atunci era doar al familiei”, mai explică etnografa.
Rolul nașilor, părinți „de rezervă”
Nașii nu erau aleși la întâmplare. Aceștia trebuiau să îndeplinească niște condiții foarte precise, pentru a putea îndeplini acest rol.
Potrivit muzeografei, nașii aveau rolul ca, în cazul în care copilul rămânea orfan, aceștia să preia sarcina de a-l educa pe copil. „Asta nu e specific numai nouă, sunt zone în Europa, cum e Elveția, unde trebuia să ai cât mai mulți nași la botezul copilului. Pentru că dacă ceva se întâmplă cu părinții copilului, nașii preiau creșterea copilului, în sensul că și-o împart. Dacă sunt mai mulți nași, un an plătește unul, tot ce trebuie, iar un an, va plăti altul”, explică Janeta Ciocan.
Pe Valea Izei încă mai există un obicei numit „strânsul nepoatelor”. „Nepoata” este calitatea mamei față ne nașa sau moașa copilului, adică fina. În acest obicei, nepoatele se strâng, o dată pe an, acasă la moașă sau nașă, unde are loc o petrecere. Aici nu participă bărbații, iar nepoatele vin de acasă cu un „ol de aldămaș”. Este vorba desre un vas de lut, pe care nașa sau moașa îl atârnă la grindă. „Sunt case care au toate grinzile pline de ulcioare. Era o chestie de fală. Pentru că nașul nu se alegea oricum. Sigur că trebuia să fie și un om mai înstărit, dar noi am pierdut astăzi percepția a ceea ce înseamnă instituția nășiei. Pentru că e o instituție”, mai explică etnografa Janeta Ciocan.
DirectMM.ro
