Obicei revitalizat: În Coruia s-a organizat clacă la cules de mălai, iar mai apoi de desfăcat

Sâmbătă, 19 octombrie, un eveniment aparte, ca pe vremuri, a avut loc în localitatea Coruia. S-a organizat Clacă la cules de mălai, iar mai apoi de desfăcat, acasă la familia Țicală.

Îmbrăcați tradițional, participanții au muncit cu adevărat și cu mult spor, iar la final au fost ospătaţi de familia gazdă.

Mai multe ne povestește Diana Denisa Țicală din cadrul Centrului Culturii Tradiționale Maramureș și, totodată, gazdă a acestui eveniment reușit:

„Sâmbătă de cum s-a dus bruma de pe dealurile Coruii ne-am pornit către holda de mălai de „Pă Vârf”.

Luna lu’ Brumărel este cunoscută în satul tradițional ca fiind momentul în care natura îi răsplătește omului munca de peste an. În satele Maramureșului oamenii încă mai cultivă pământurile și cresc cu drag animale cărora le pregătesc bucate pentru iarnă, așadar tarlalele de porumb sunt printre cele mai întâlnite culturi. Odinioară munca țăranului român era condiționată într-o măsură mult mai mare de starea vremii, mai ales atunci când vorbim despre activitățile în aer liber.

Mălaiul era cereala de bază căci era deopotrivă hrană pentru om și pentru animale. Dacă vremea era prielnică pe la Sângeorz [Sfântu Gheorghe] și nu mai târziu de Constantin și Elena se semăna mălaiul, iar în preajma lui Dimitrie se culegea. Așadar, respectând aceste cutume anul acesta alături de familia mea și comunitatea din satul Coruia am revitalizat Claca la cules de mălai, o clacă de familie. Această practică veche, claca, reprezinta o formă de întrajutorare cu un profund caracter social și economic.

În funcție de suprafața de teren cultivată și de nevoile familiei pentru care se facea claca sau care organiza această clacă varia numărul de participanți. Spun „pentru care se organiza” deoarece unele clăci erau organizate de localnici pentru o familie nevoiașă sau pentru văduve și orfani, acolo unde culesul mălaiului presupunea o activitate destul de greu de realizat. Claca „organizată de familie” era întâlnită în rândul familiilor mai înstărite care datorită suprafeței mari cultivate aveau nevoie de ajutorul celorlalți, dar care își permiteau să răsplătească clăcanii cu bucate alese, băutură și chiar cu ceteră.

Alături de familia mea noi am revitalizat o Clacă de familie, la care au participat membrii familiei, rudeniile foarte apropiate și câțiva localnici pe post de clăcani. Acest tip de clacă presupunea ca cei care au fost ajutați să îi răsplătească pe clăcani cu aceași muncă, subliniind faptul că acest schimb de ajutor nu era unul unilateral. Mai exact, dacă un membru dintr-o familie a făcut o zi de clacă de cules mălai la noi și de la noi va merge tot o persoană care va presta aceași muncă. Una dintre formulele pentru o astfel de invitație suna cam așa „Ziua bună, Face-i bine să-mi vii pă mâni în clacă la mălai pe holda ceie ce om la râu? Că ți-oi vini și io când îi culeje mneta, o când ți-a fi hia să-ți ajut orice”.

De cele mai multe ori, atunci când timpul permitea și clăcanii erau suficienți cât să acopere toată suprafața terenului în urma culegătorilor venea o femeie care tăia cu secerea pănuși pe care le aduna grămadă formând astfel un jup. Jupul era legat fie cu mohor (o funie confecționată din buriana crescută între șirele de mălai), fie cu nuiele galbene (nuiele de răchita care aveau o elasticitate ridicată și care permiteau această întrebuințare). Mai mulți jupi se așezau pe verticală cu sticul în sus și formau un Popă din jupi de pănuși care se asemăna cu un cort în formă de con în interiorul căruia se adăposteau pepeni [dovleci] sau ludăi în caz că nu era posibila transportarea în acea zi la gospodăria gazdei să fie protejați de brună, îngheț sau animale sălbatice. Aceste pănuși erau hrana animalelor pe timpul nopții. Iarna având nopțile mai lungi, iar nutrețul nefiind mereu suficient oamenii completau hrana vacilor, a cailor și chiar a oilor cu pănuși. Jupii de pănuși au folosit și drept învelitoare pentru anexele gospodărești la fel ca și paiele cerealelor.

Am spus mai sus că această activitate are un caracter social deoarce era o formă de socializare, de comuniune, munca devenind o plăcere. În cadrul acesteia oamenii dezbăteau probleme cotidiane de natură economică, politică, socială, întâmplările din sat sau din lume, își spuneau necazul ori bucuria și se sfătuiau în diverse privințe. Munca era mult mai ușoară redistribuită unui număr mare de muncitori fapt ce facilita ducerea la bun sfârșit a activității într-un timp mai scurt și fără prea mare efort.

Gazda gospodăriei pregătea mâncăruri mai alese și băutură pentru ai răsplăti pe cei care au răspuns invitației de a lua parte la această muncă. Printre bucate se număra „ceva de îmbucat după o gură de horincă” [ce am numi astăzi aperitiv] și aici putem aminti slănină, cârnaț, ouă fierte, jumări și pită de mălai în vremuri mai îndepărtate sau de grâu mai aproape de zilele noastre. Pe lângă acestea se mai făcea o zamă (poprici umplute [ardei umpluți], mazăre cu ciont [ciorbă de fasole cu afumătură] sau picioci cu lapte [ciorbă de cartofi]) la care se mai adăugau la gazdele mai înstărite plăcinte, pancove [gogoși] sau cozonac.

Mălaiul era cules fie desfăcat [pănușeia era dată jos de pe cucuruz pe holdă] fie cu tătu [cucuruzu doar rupt de pe știuleti cu tot cu pănușeie] acest lucru fiind condiționat și de starea vremii și de timpul de lucru și numărul clăcanilor. În cazul mălaiului strâns cu tătu urma o altă clacă, Claca de desfăcat mălai care se făcea seara în șura gazdei. Serile lungi de toamnă adunau un număr semnificativ de vecini și rudenii care în timp ce munceau dezbăteau întămplări, depănau amintiri, spuneau povești reale sau cele care o aveau în rol principal pe Fata pădurii, pe Omu nopții sau Călcatu în urmă re`. Și la această clacă gazda pregătea mâncare și băutură și mai aducea și un ceteraș dacă avea posibilități sau dacă vre-un membru al familiei avea această îndeletnicire.

Noi am cules „la spor”, adică am rupt cucuruzu cu tătu l-am pus în ștraful [căruța] tras de cai, iar acasă l-am desfăcat în șură și apoi l-am urcat în cotarcă. Exista obiceiul de a pune mălaiul pe pod pentru a se păstra, însă în satul nostru gospodarii își confecționau cotărci (numite și coșteie, coșarcă) la început din nuiele împletite, apoi din lețuri și mai târziu din material feros pentru a păstra mălaiul ținând cont de nevoia acestuia de a fi ventilat.

Îi mulțumesc în primul rând lui Dumnezeu pentru că a binecuvântat munca noastră și ne-a dăruit o recoltă bogată, apoi familiei mele care îmi este alături mereu, bunica Lenuța Cupșa și părinții Vasile și Zorica Șicală, părintelui paroh din Coruia Augustin Homorodan care alături de Ion Țânța (Ion de pă Vale) mai cresc cai, localnicilor Andrei Avram (Andraș de la Cruce) care la cei 80 de ani ai lui încă muncește cu drag pământul și ne sfătuiește în cadrul acestor reconstituiri, Vasile Ghețe (lăturean cu rădăcini în Coruia), Ioan și Gladorița Petrică, Daniela Cupșa, Dan Coman dar și tinerilor Larisa Țânța, Bianca Pante, Sofia Orzac și toți cei care au contribuit la această muncă. Un mare mulțumesc Nicoletei Pop de la CNIPT Târgu Lăpuș pentru fotografii și prietenei noastre Măriuca Verdeș care alături de domnul Teglaș Ioan realizează emisiuni din viața satului”.