Azi, 15 decembrie, se împlinește un an de când a trecut la cele veșnice maramureșeanul Dumitru Pop Tincu, Tezaur Uman.
Meșterul popular Dumitru Pop Tincu a fost continuatorul Cimitirului Vesel de la Săpânța. De la o vârstă fragedă, acesta a lucrat și s-a format alături de celebrul meșter popular Stan Ioan Pătraș, creatorul Cimitirului Vesel.
„Tatăl meu drag, astăzi se împlinește un an în care ai lăsat prea multă liniște în casă… ai lăsat un gol imens în sufletele noastre și în fiecare zi îmi lipsesc vorbele tale și surâsul tău.
Se spune că timpul vindecă, însă nu este așa… pe zi ce trece dorul e tot mai mare și mai greu… Mi-e tare dor de tine… foarte dor. Lumină veșnică printre îngeri, îngerul meu!”, a scris pe rețelele de socializare Nicoleta Pop, fiica meșterului popular.
Un mesaj emoționant despre regretatul meșter maramureșan a postat și artistul fotograf Ștefan Marinescu din București. Acesta a avut ocazia să-l vadă cum lucrează, să-l fotografieze și, de asemenea, să-i cunoască personalitatea și sufletul bun.
„O mână muncită se întinde într-o mișcare timidă către mine, ținând strâns între degetele butucănoase o pană mică și firavă de păun. Îmi ia câteva momente să înțeleg că pana e pentru mine și că se potrivește perfect pe betelia pălăriei galbene pe care o port. Mă bucur ca un copil. Iau pana cu ambele mâini și fizic o așez la pălărie, practic o pun la suflet pentru totdeauna.
Poate e doar o pană. Poate e mult spus. Dar momentul în sine a fost unul pe care mi-l voi aminti mereu cu drag. Finalul unei vizite la Săpânța, care a însemnat pentru mine și pentru echipa din care fac parte ultima zi a unei expoziții organizate de noi pentru prima dată în curtea și atelierulul meșterului de la Casa Memorială ”Stan Ioan Pătraș”.
Liniștea sufletească și bucuria că lucrurile au decurs natural și că expoziția a reușit să reunească oameni, povești și emoții plutea în aerul din curte. Cu toate că în exterior era agitație, se strângeau lucrări, se așezau cu grijă spre un alt drum, mașini în mijlocul curții, sunete de portiere care se deschid și se închid, un câine care supervizează atent acțiunea și își face tura printre picioarele noastre, murmur, râsete, mulțumiri. Iar în mijlocul acestei vânzoleli se face liniște, iar timpul se dilată pentru copilul deghizat în trup de adult care se bucură de o simplă pană primită în dar. Nu aș ști să-ți spun ție cititorule, oricine ai fi tu, de ce a fost taman acela momentul în care s-a făcut liniște, în care am simțit căldură, lumină și recunoștință.
Am știut de atunci că voi scrie un text care va începe chiar așa și că acel simplu gest a trezit în mine un carusel de emoții, de trăiri și de stări. E mai mult decât o pană, în ea s-au cuibărit toate emoțiile pe care le-am simțit, lucrurile pe care le-am învățat și recunoștința pentru momentele pe care le-am trăit. Am nevoie de timp și spațiu să le așez pe toate la locul păstrat pentru amintirile acelor zile. Dar știu că pana e obiectul care mă va teleporta oricând voi avea nevoie în zilele calde și pline de culoare petrecute la Săpânța și că în jurul ei se vor aduna și se vor așterne toate amintirile legate de experiența acelor zile alături de meșter și de familia sa.
L-am cunoscut pentru prima oară într-o zi de ianuarie. Ne aflam în zonă în vacanță și am profitat de ocazie să facem și câteva fotografii. Ne-a invitat în casă unde ne-am încălzit mâinile degerate pe sobă și am fost poftiți la cartofi copți pe jar. N-am servit, îmi era prea rușine, dar m-am gândit mult la ei. Drept urmare mi-i amintesc și azi.
Ne-am întors iarna următoare și parcă întreaga lume se schimbase. Îmi amintesc cât de mult mi-a plăcut când tot acolo am auzit sau mai bine zis am conștientizat pentru întâia oară înțelepciunea din spatele cuvintelor: ”Ne naștem plângând și murim râzând”.
Poate a fost un moment potrivit pentru unii dintre noi să privim moartea ca pe o certitudine și să învățăm să o acceptăm ca parte din viață. Cât de liber ar deveni omul fără frici? La Săpănța, înveți să îți privești frica în ochi cu zâmbetul pe buze.
S-au spus multe atunci, dar dintre toate cele spuse, câteva cuvinte mi-au rămas întipărite în minte și m-au făcut să reflectez asupra relației dintre om și natură, dintre creator și arta sa:
”Lemnul, în esența sa, este Sfânt deoarece încă de la tăiere și până la folosirea acestuia, în diverse moduri, are parte de un întreg ritual. Primul răspuns în tot ceea ce dorim să facem este Dumnezeu. Singurul material care își păstrează viața este lemnul. Meșterul când începe să lucreze în lemn, practic își insuflă toată simțirea și toate trăirile. În lucrarea pe care o redă, practic și-ar descrie viața. Lemnul dialoghează cu sufletul. El are viață și chiar suflare omenească. Chiar dacă nu este etern, în el se scrie istorie.” – Nicoleta și Dumitru Tincu Pop.
Încă reflectez la aceste cuvinte, căci pare că doar am scrijelit un pic coaja lucrurilor și că mai sunt multe straturi de dezvelit până în mijlocul lor și în descoperirea adevăratului sens. Sau poate că unele lucruri nu pot fi înțelese cu mintea, ci doar cu sufletul.
Am plecat la drum cu gândul de a descoperi o poveste de familie și am sfârșit prin a ne simți parte din ea. L-am căutat pe ucenicul lui Stan Ioan Pătraș, pe meșterul care duce mai departe tradiția și sculptează crucile din Cimitirul Vesel de la Săpânța și am avut bucuria de a-l descoperi pe omul Dumitru Pop Tincu. Am vrut să aflăm cine e meșterul, dar în loc să ne vorbească despre el, ne-a vorbit despre cel care a creat conceptul acestor cruci, pentru lume Stan Ioan Pătraș, pentru el ”moșul” care i-a pus dalta în mână, daltă cu care i-a trasat și viitorul.
Nu l-am auzit pe Dumitru Pop Tincu vorbind despre el, dar i-am simțit pasiunea cu care vorbește despre ceea ce facea. Atunci pare că îți povestește dintr-o altă dimensiune, din spațiul sacru al atelierului, acolo unde o bucată de lemn capăta viață în mâinile lui și spune o poveste despre tot ceea ce a fost. Pare simplu. Dar e de ajuns să observi cum își trecea palmele bătorite peste o bucată de lemn și cum deja știa care vor fi formele geometrice care o vor defini, care vor fi culorile care îi vor da viață și care vor fi cuvintele pe care le va purta pentru vecie. Atunci realizezi că e mult mai mult decât pare și că fiecare lucrare este unică în felul ei căci are propria poveste, propria emoție și poartă în ea o bucată din meșter. O parte din noi rămâne impregnantă pentru totdeauna în lucrurile pe care la facem din tot sufletul.
În zilele în care l-am observat pe meșter în curtea și atelierul său, mi-am dat seama că într-adevăr ”Omul sfințește locul.” Prin simpla sa prezență, prin felul în care povestea despre munca sa, reușește să te aducă în universul lui și să privești cu admirație și cu respectul cuvenit munca lui Stan Ioan Pătraș, respectul pentru natură și pentru tot ce aceasta ne oferă, relația cu divinitatea, percepția asupra morții și arta din spatele unei cruci de la Săpânța.
M-am tot întrebat cine e meșterul și mi-am răspuns că e omul care poartă cu sine binecuvântarea de a duce mai departe arta de a sculpta crucile pentru Cimitirul Vesel de la Săpânța, dar înțeleg că această onoare vine la pachet și cu o mare responsabilitate pe care o poartă pe umeri, de a reuși să continue și să facă lucrurile așa cum îi dictează inima și conștiința. Că a fost meșter, sculptor, pictor și poet în atelier, dar că dincolo de atelier a fost fiu, soț, tată, bunic. E minunat să vezi cum toate aceste roluri se întrepătrund și toate la un loc sunt omul Dumitru Pop Tincu.
Există o variantă a noastră pentru fiecare om pe care l-am întâlnit. La fel și în acest caz, există un Dumitru Pop Tincu pentru fiecare om care l-a cunoscut. Dumitru Pop Tincu pe care eu l-am cunoscut este cel care m-a făcut să îmi dau seama ce frumos este să trăiești făcând ceea ce îți place, în armonie cu tine însuți.
Da, Dumitru Pop Tincu a fost meșterul pe care îl găseam cu dalta în mână sculptând o cruce în atelierul său de la Săpânța, dar a fost și tatăl căruia îi sclipeau ochii atunci când își vede fetele, a fost tatăl socru răbdător care își învăța ginerele să facă modelele geometrice pe cruci, a fost bunicul căruia îi tremura mustața și își abținea cu greu lacrimile de mândrie și de fericire când nepotul său ne poftea atotștiutor în atelier și ne prezenta cu seriozitate prima bucată de lemn sculptată cu mânuțele sale atât de mici, dar atât de iscusite în sculptat litere, sori, stele, floricele, dar și atv-uri și drone.
A fost bunicul care își încuraja și își iubea necondiționat nepoata și căreia îi spunea că indiferent dacă va sculpta, va picta sau va scrie, ea va rămâne mereu pentru el ”fata moșului”.
Cine a fost Dumitru Pop? A fost un om care și-a deschis larg porțile casei și ale sufletului. A fost cel care ne-a dăruit din timpul lui. Un timp în care am învățat despre lemn și taina sa, despre esența a ceea ce înseamnă cu adevărat o cruce de la Săpânța, despre rădăcini, familie și despre pasiunea cu care se fac lucrurile care vor rămâne și vor dăinui în timp, spunând de fapt o poveste despre ”Cine suntem noi?”
A fost ucenicul lui Stan Ioan Pătraș. Omul care a scris povești cu vârful dălții sale. E cel ale cărui cruci le poți admira într-o vizită la Cimitirul Vesel. Omul mărunt căruia îi ședea bine în port popular și care își ascundea emoțiile sub mustața deasă. Meșterul atelierului său. Mâna întinsă care mi-a oferit pana de păun de la pălăria pe care o voi scoate mereu în fața omului care a fost, dar care pentru noi încă este in sufletele si gandurile noastre, Dumitru Pop Tincu.
Ne este dor…”, transmite artistul fotograf Ștefan Marinescu.
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească! Va rămâne mereu în sufletele maramureșenilor ca fiind un meșter desăvârșit!
L.C.H.
Sursa foto deschidere: Facebook Nicoleta Pop, fiica artistului popular Dumitru Pop. Aceasta a fost realizată de artistul fotograf Gabriel Motica.
