Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș deține multe comori pe care sunteți și dumneavoastră invitați să le descoperiți.
Reprezentanții instituției de cultură ne vorbesc azi despre scoarța de rudă:
Componentă esențială a culturii populare, arta populară se dovedește o incontestabilă mărturie a stabilității și dăinuirii poporului român, a felului său de a munci, de a gândi, a ingeniozității și incontestabilului spirit creator, făuritor de frumos.
Înzestrat cu o inteligență nativă, mereu adaptat și receptiv în raport cu tot ceea ce-l înconjoară, țăranul român a reușit mereu, ca dincolo de caracterul strict funcțional al anumitor elemente de arhitectură, de uz gospodăresc sau îmbrăcăminte, să le atribuie și rol estetic. Bărbatul era cel ce înălța casa, iar femeia o așeza. O așeza spre liniștea familiei, o decora cu fantezie și iscusință; croitul, cusutul și țesutul fiindu-i mereu îndeletnicire printre rânduielile gospodărești.
În diversitatea de genuri ale artei populare răspândite în întreg spațiul românesc se remarcă țesăturile. Prin bogăția, diversitatea și frumusețea lor, țesăturile, ce au înnobilat și înnobilează pe alocuri și în zilele noastre interioarele tradiționale, și-au dobândit de-a lungul timpului statutul de veritabilă marcă a satului românesc.
Din categoria țesăturilor din lână, folosite atât în scop practic, cât și ornamental, fac parte scoarțele. În arealul culturii populare românești, termenul de „scoarță” este de veche tradiție, originea sa latină (scortea) amintind de funcția ei primară, similară scoarței de copac, utilizată în zonele montane la protejarea și izolarea pereților interiori din bârne. Regăsite în decorarea caselor țărănești doar în Banat, Oltenia, Muntenia, Moldova, Maramureș și sporadic în centrul Transilvaniei, ele se diferențiază în fiecare dintre aceste zone datorită dezvoltării anumitor particularități proprii, privind atât materialul și tehnica, cât și ornamentica.
Specific interiorului gospodăresc din Maramureșul Voievodal, scoarța este hegemonă în decorul acestuia. Prin monumentalitatea sa, dominând interiorul, o regăsim: întinsă pe rudă, uneori într-o compoziție complexă (prin suprapuneri cu alte textile ornamentate), întinsă pe masă sau pat. Pe lângă destinația lor de țesătură decorativă a casei, în trecut exista obiceiul donării de scoarțe bisericilor.
Formatul dreptunghiular al scoarțelor de rudă diferă dimensional funcție de subzona etnografică a Maramureșului Voievodal. Pe Valea Marei, Valea Cosăului și la Săpânța, unde scoarța este întinsă pe rudă pe toată lungimea ei, ele sunt mai lungi și relativ înguste (3-4,5 m lungime și sub 1 m lățime). Pe Valea Izei, unde ele se așază pe rudă îndoite de-a latul, ele sunt mai scurte și relativ mai late (1,5-3 m ca lungime și până la 1,5 m lățime).
Indiferent de dimensiunea acestora, decorul este mereu în consens cu forma, bogat în simboluri universale, concentrând întreaga-i semantică în stilizări prin geometrizare. Compoziția decorului în joc de fond continuu cu motive de tradiție bizantină sau de proveniență asiatică, cu o cromatică armonioasă dar sugestivă pentru a oferi dinamism întregului, fac din scoarța de rudă maramureșeană o adevărată operă de artă, cu toate atribuțiile estetice aferente. Utilizarea ambelor tehnici de țesere: cu găurele (ciur) și cu fire întrepătrunse (în prinse), în război de țesut orizontal, având urzeala din fire de cânepă și băteala din lână, datorită inventivității deosebite unite cu un sentiment foarte sigur al stilului, țesătoarele au făcut ca sistemul ornamental geometric să nu fie mai pe deplin valorificat în altă zonă decât în Maramureșul Voievodal. Nu întâmplător, scoarțele, în general, se găsesc menționate în scrisorile de zestre, alături de zgărzile scumpe și alte bunuri, atestând astfel considerația familiei și comunității asupra valorii materiale ce li se atribuia.
Patrimoniului Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș deține, în cadrul subcolecției de scoarțe și covoare, un număr de 241 de țesături dintre care nouă fiind clasate în categoria tezaur.
De astă dată, vă vom dezvălui povestea „ce o spune” una dintre scoarțele de rudă, scoarță aflată în visteria muzeului nostru. Și nu întâmplător poveste, căci cu ajutorul limbajului nonverbal, al semnelor și simbolurilor, țesătoarea (în mod conștient sau nu) pe întreaga suprafață a decorului ne dezvăluie o lume de sorginte arhaică, în care rânduiala timpului era funție de rotația stelelor, în care destinele erau legate de relația dintre elementele primordiale: pământ, aer, apă, cer, foc.
Scoarța a fost achiziționată de către muzeu în 1972, provenind din comuna Budești. Este țesută în războiul de țesut orizontal, având urzeala din fire de cânepă și băteala din lână de capră, cu dimensiunile: 3,7 m lungime și lățimea de 0,8 m, încadrându-se în tipologia specifică a scoarțelor de rudă de pe văile Marei și Cosăului. Firele de lână sunt vopsite atât cu plante tinctoriale, cât și cu pigmenți industriali în funcție de culoare.
Compoziția decorului începe și se termină în borduri verticale având motivul undei apei. Flanchează începutul și sfârșitul „firului narativ”, neexistând viață fără de apă, iar ca element primordial își are rolul său în ritualurile de purificare. De-a lungul scoaței, precum o legătură între terestru și celest, registrul decorativ dominant conține cinci romburi în trepte, concentrice (probabil deloc întâmplătoare cifra cinci) având inclus motivul stelei, ca dovadă a apartenței celor de-ai locului Cultului Agrar și al celui Solar. Rombul sau roata reprezintă pântecele Zeiței Mamă, dar și astrul suprem al pământeanului, Soarele.
Specific începului secolului XX, compoziția decorativă a scoarței de rudă are două borduri longitudinale. Ambele sunt împărțite în casete de dimensiuni și conținut diferit, alternante cromatic. Paleta de culori este identică cu a registrului decorativ dominant. Roșul, galbenul, griul, violetul, verdele, bejul și vișiniul armonizează prin dozajul atât calitativ, cât și cantitativ pe întreaga suprafață, neconcurându-se, potențând doar rozului intens atributul de delimitator cromatic.
Bordura superioară ne duce într-o lume a astrelor, prin gruparea motivului stelar în casete cu fond diferit, două câte două.
Ele, funcție de poziția lor pe boltă vor indica locuitorilor satului momentele în care trebuie să pregătească holda, să semene sau să culeagă, când este în rod pomul sau când începe ori sfârșește sezonul pastoral. Toate cele rugăciuni, descântece, farmece și incantații sunt rostite de femeile satului.
Într-un areal puternic ancorat în patriarhat, femeile dispun de puteri șamanice, unindu-se în horă, ele fiind elementul pământesc central de implorare a divinității. Pe bordura longitudinală inferioară sunt „alese” grupuri de câte trei figuri feminine, care se țin de mână. Alternanța cromatică, ritmul numeric dat de cifra cu veleități simbolice trei, este hora magică și ocrotitoare. Dacă ar fi să verticalizăm secvența plastică și … să supralicităm prin stilizarea supusă geometrizării, motivul s-ar transforma într-o coloană a infinitului, cu un substrat dus mult peste limita vizualului… femeia, ca simbol al fertilității, al perpetuării infinite. Este acel basm fără de’nceput și făr’ de sfârșit.
„Răsai Soare, mândru, roată,
Și-ncălzește lumea toată
Și iau patru bourei
Și ar și samăn cu ei
Grâu roșu de primăvară
Și răsaie până-n sară”, informează conservator Anamaria Nagy.
