Se apropie toamna, iar ciobanii în curând vin mai aproape de sat cu oile, pentru a putea veni acasă atunci când iarba va fi prea înghețată pentru a mai putea fi păscută.
În Sat Șugatag, Vasile Pârja este la stână încă din luna mai. Acum, când se apropie toamna, se apropie și el cu stâna de sat, după ce toată vara au stat departe de sat, unde iarba este grasă și nepoluată. Mai e puțin, iar până la sfîrșitul lunii octombrie vor fi aduse acasă, pentru iernat.
Pentru Vasile Pârja nu există altă viață decât cea de „oieș”, cum îi place lui să spună. Este oieș din tată-n fiu. La fel au fost și strămoșii lui, din cât știe de la bunicul său, de care a fost foarte apropiat. „Sper să nu fiu ultima generație care țâne oi. Mi-s dragi. Cu ele am crescut. Din câți știm, dinaintea noastă, toți o fost oieși. În zona noastră de munte, 200-250 spre 300 (din cauza reliefului, n.r.), îs oi multe, în raport cu Satu Mare, Sibiu, Arad. În celelalte zone a țării unde se țin 1.000, 2.000. La noi, 200 de oi îs multe”, explică ciobanul.
Sângele apă nu se face
Omul gospodar, a ținut și vaci la un moment dat. Dar a venit un moment dificil în viața lui în care a trebuit să decidă dacă păstrează oile sau vacile, pentru că nu mai făcea față la volumul de muncă. Omul zâmbește amar când relatează despre acel moment, pentru că cea care i-a spus să nu renunțe niciodată la această ocupație a fost una dintre cele două fiice ale lui, pe care a pierdut-o în urma unui tragic accident rutier. Pentru că sângele apă nu se face, fiica lui a îndrăgit oile, exact ca el. Însă durerea pierderii fetei a fost prea mare de îndurat, astfel că nu a mai avut putere să se ocupe de gospodărie. Decizia însă a fost să renunțe la vaci, nu la oi, după cum l-a îndemnat fiica lui, înainte de a se prăpădi.
„Când am început (să crească vaci, n.r.), am luat 10. Când le-am vândut, o fost 32”, spune el. „Le-am vândut când era subvenția la vacile de carne vreo 600 și ceva de euro pe cap, iar oaia era 100 de lei. Un miel era 6 lei (kilogramul, n.r.), brânza era 12 lei. Și am vândut vacile. Eram ferm convins că îmi era mai ușor cu ele. Că le bagi un gard electric și nu-ți trebuie oameni (angajați, n.r.). Nu tre’ mulsă (există dispozitive care mulg vacile, n.r.), da’ dacă ele (fetele lui) o zâs, de dragu’ lor și de dragu’ meu, că și io am microbu’ acela”, mai spune el. Deși nu a fost o decizie bună financiară, nici practică, a fost una de suflet, pentru a onora memoria fiicei sale.
Activitate dusă mai departe
Acum, fiica cealaltă este mândria lui. Absolventă de facultate, tânăra domnișoară care s-a căsătorit de curând, conduce tractorul, se ocupă de o plantație de afine de peste un hectar, pe care a înființat-o prin fonduri europene și crede că va prelua gospodăria de la tatăl său, atunci când el nu va mai fi capabil. Exact așa cum el a preluat-o de la bunicul său, pe care l-a îndrăgit cel mai mult și la fel ca și generațiile dinaintea lor.
Bunicul lui a murit în urmă cu câțiva ani, însă a fost cel care l-a dus cu el mereu, la stână. Dar astăzi, la stână, condițiile sunt mult diferite față de anii trecuți. „Avem rulotă, nu mai suntem cu coliba după noi. E pe roate, ești ca în casă. De te prinde frigul, udul (ploaia, n.r.), ai făcut un foc în soba și te schimbi și te bagi în pat. Nu-i ca și în colibele acelea, pe de o parte te uscai, pe de altă lăture te bătea vântul. Dar erau și iernile altfel. Ne înghețau picioicile (cartofii, n.r.) în colibă”, povestește el.
Bunicul său i-a fost mentor
Când vorbește despre bunicul său, fața i se luminează. Pare că a fost cel de la care a învățat tot ce știe și i-a transmis dragostea pentru meseria pe care o pactică, dar și pentru oile pe care le îndrăgește nespus. Își amintește cu drag cum mergea cu „moșu’” la oi încă dinainte de a merge la școală și învăța tot ce trebuie să știe despre știe despre creșterea lor. Dar i-a fost și model în viață. Bătrânul a murit la aproape 98 de ani, între oi, așa cum și-a dorit mereu. „O fo’ om tare. Nu știu dacă să mai nasc amu’ de-aceia oameni”, spune el acum.
„L-am dus la doctor, cred că vo’ 5-7 ani până n-o murit, înt-o dimineață. Pă când începea a făta oile, el durnea acolo în bucătărie (de vară, n.r.). M-am sculat, m-am dus la marhă (animale, n.r.), zice: <măi Văsăli, pă mine m-o paralizat>. Era în mijlocu’ căsî (casei, n.r.). <Măi, bunule, cum te-o paralizat?>, redă el dialogul. El o durnit (dormit, n.r.) oarecum rău și s-o sculat cu o durere după cap. L-o durut grumazu’ și nu și-l putea mișca. Da’ el, dacă n-o fo’ beteag (bolnav, n.r.) în veci, n-o știut ce-i cu el”, mai relatează el.
„L-am dus la un doctor. L-o întrebat doctoru’: bunicule, te doare capu’? Zice: „Pă mine capu’ nu m-o durut numa’ când m-am lozit (lovit, n.r.) la el”, mai povestește el râzând.
Un alt episod din viața bunicului său este acela când a trebuit dus la dentist, pentru prima oară, la 80 și ceva de ani. „Îl durea o măsea. N-o fo’ stricată, da’ s-o tocit, de vreme”, relatează el. Apoi, își amintește suprinderea medicului dentist, care a spus că este prima oară în cariera lui de medic dentist (care se apropia de pensie), când vede un om la vârsta asta, cu o dantură atât de sănătoasă.
Viața la stână și „ofranda” pe care o iau sălbăticiunile
Despre viața la stână a vorbit deja că nu este ușoară și că, uneori, este chiar riscantă. Dar ciobanii sunt oameni căliți și obișnuiți cu traiul dificil, așa că atunci când se apropie lupul sau ursul de stână, știu care este limita până la care își pot apăra mioarele.
„Moșu’ mneu zâcea, când lua (lupul sau ursul, n.r.) câte una: <și ei tre să mânânce, că nu le poartă nime’ cu sacu’>. <Asta o fo’ a lor>, zâcea. Nu se supăra. Amu, nu ai fo’ voios că ți-o luat-o, da’ zâcea că și ei tre’ să trăia’”, povestește el acum amuzat.
Apoi își amintește câteva momente în care a „primit vizita” unor sălbăticiuni. S-a întâmplat ca o oaie să fie salvată de câine, care a reușit să pună lupul pe fugă. Dar s-a întâmplat și să accepte că uneori, trebuie să mai și piardă. Acceptarea acestor pierderi poate fi văzută ca un sacrificiu, o ofrandă adusă unor zeităție pe care nu le-au numit, dar care speră că cel puțin pentru o vreme nu va mai deranja stâna. Desigur, postul și rugăciunea sunt, de asemenea, practicate pentru protecția stânei. „De Sfântul Andrei, de exemplu, nu se mânca deloc. Să țâne pântru lupii, Andrelușa. Să feresc de lupi”, mai spune omul.
Încă puțin, și oile vor coborî în sat, pentru încă o iarnă, după care va urma o altă primăvară, continuând un mod de viață moștenit de generații.
Omul cu doar opt clase pare că poate da lecții de management oricărei ferme, judecând după realizările sale, combinând o viață modernă, cu rânduielile și valorile moștenite din strămoși.
DirectMM.ro
