Vă prezentăm azi, cu ajutorul Centrului Culturii Tradiționale Maramureș, o poveste duce-acrișoară. A fost scrisă de Alexa Gavril Bâle pentru Memoria Ethnologica și este despre cireșe. Pentru că e încă luna cireșar, e musai s-o aflați.
O redăm în cele ce urmează:
Satul Cetățele (Țara Chioarului) era vestit, mai de mult, pentru livezile de cireși. Pentru localnici, cireșele constituiau nu numai o desfătare gustativă, ci și o sursă importantă de venit. Așa că cetățelenii se îngrijeau de bunăstarea cireșilor, ca de ochii din cap, păzindu-i de păsări, dar și de culegătorii nepoftiți.
𝗣𝗮𝘇𝗮
Pentru grauri, se puneau în vârful cireșilor zdrențe, se făceau chiar niște păpuși mari, semănând cu omul, pentru a speria stolurile flămânde. Alții, mai ingenioși, făceau moriști, cu aripile din lemn, de care legau droange ori badoage, în care puneau pietricele. Rotindu-se, morișca făcea zgomot mare, care îndepărta păsările. În cireșii de pe lângă casă, se atârna, legat de vârful cel mai înalt, un clopot de pe oi, de la care se trăgea o sfoară lungă, ce ajungea până jos. Când stolul se așeza pe crengi, se scutura de sfoară, dangătul clopotului alungându-l. Pentru culegătorii nepoftiți, se puneau în cireș, la primele crengi, spini mulți, tufe întregi, care erau împletite printre crengile cireșului, împiedicând, astfel, hoțul, să urce în pom.
𝐒𝐨𝐢𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞
Se cunoșteau ca soiuri: cireșii negrăuți, cireșii oegoși, cireșii albăuți, cireșele bozniece și cireșii zdronțoși (soi foarte vechi, azi aproape dispăut).
Primele se coceau cireșele maioșe. După cireșele maioșe, se coceau cele „negrăuțe”. După cireșele negrăuțe, se coceau cele „oeguși”. Acestea erau mai țapine, dar făceau codați mai repede. Puțin mai târziu, pe la sfârșitul lunii iunie și începutul lunii iulie, dădeau în copt cireșele „albăuțe” și cele „bozniece”. La urmă de tot, de coceau cireșele „zdronțoșe”, pe la Ilie Prooroc și chiar la începutul lui august.”
𝗖𝘂𝗹𝗲𝘀𝘂𝗹
În cireși, se urcau scări lungi, care puteau avea și 10-15 m. În cireșii foarte mari, urcau legând cu lanțuri câte două scări, una la capătul celeilalte. Pentru a ridica pe cireș scările astea lungi, un om se punea pe capătul gros al scării, cu mâinile se prindea de primul fuștel și trăgea, iar altul ridica scara de jos și, așezându-se sub ea. Dacă se scăpa scara, se putea rupe, cee ace era o mare pagubă. Urcat în vârful scării, culegătorul se așeza bine, trecând un picior pe după fuștelul de la genunchi și culegea cu ambele mâini. Cireșele erau culese în coșergi împletite din durături de alun, care erau fixate de un fuștel al scării, ori de o creangă.
𝗟𝗮 𝘃𝗮̂𝗻𝗱𝘂𝘁
Pentru a merge cu cireșele la vândut, cetățelenii își pregăteau la care coșuri împletite din răchită galbenă. Erau două coșuri la care, unul în față, altul în spate. Se ungeau roțile, iar caii erau potcoviți. Se punea lămpaș la car, pentru că se mergea și noaptea. De obicei, se înșelegeau și porneau din Cetățele câte 2-3 care. Unii opreau în Lăpuș, alții mergeau în Băiuț, iar alții către Suciuri. Socoteau să ajungă la amiază, când lumea ieșea de la biserică. Cireșele mai erau duse spre vânzare și cu coșul, în spate, la piață în Baia Mare, Baia Sprie sau Cavnic. La piață, cireșele ori le vindeau ei, ori le dădeau puțin mai ieftin sfârnărițelor, femei care stăteau la piață și așteptau să vină sătenii cu cireșele, pe care le vindeau apoi cu un mic câștig în folosul lor.
