Pe 30 martie 1989, Nicolae Steinhardt, scriitor, critic literar și doctor în drept, își încheia drumul pământesc la Spitalul din Baia Mare, lăsând în urmă o moștenire culturală și spirituală impresionantă.
Născut în 1912 într-o familie evreiască, a fost fascinat încă din copilărie de creștinism și de literatura universală. A studiat dreptul și și-a construit o carieră literară remarcabilă, dar regimul comunist i-a schimbat destinul. În fața presiunilor Securității de a deveni martor al acuzării într-un proces politic, „lotul Noica-Pillat”, Nicolae Steinhardt refuză, iar acest gest îi atrage represalii severe. La 4 ianuarie 1960, este arestat și condamnat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani de degradare civică și confiscarea întregii averi, fiind acuzat de „uneltire împotriva orânduirii sociale a statului”.
Ajuns în închisoarea Jilava, la 15 martie 1960, în celula 18 de pe secția a doua, trăiește un moment de răscruce: ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează în rit ortodox, folosind apă dintr-un ibric vechi. Naș îi devine Emanuel Vidrașcu, fostul șef de cabinet al mareșalului Antonescu, iar printre martorii sfintei taine se numără Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici – unul fiind Monseniorul Ghika –, doi preoți greco-catolici și un protestant.
Ulterior, este transferat la închisorile din Gherla și Aiud, unde îndură rigorile detenției politice. În august 1964, este eliberat în urma decretului de grațiere colectivă. Odată ieșit, își desăvârșește convertirea prin mirungere și primirea Sfintei Împărtășanii la schitul Dărvari din București.
După moartea tatălui său, în 1967, începe să caute un loc de retragere monahală. Însă, trecutul deținutului politic îi îngreunează acest demers – mulți stareți refuză să-l primească, temându-se de represaliile autorităților.
În 1979, se stabilește la Mănăstirea Rohia, unde devine monah și bibliotecar, dar și un model de înțelepciune și generozitate. Aici finalizează „Jurnalul fericirii”, una dintre cele mai profunde mărturii despre libertatea interioară. Este o operă unică în literatura română, un amestec de confesiune, eseu, memorialistică și reflecție filosofică. Scris într-un stil fragmentar, cu digresiuni și reveniri, volumul nu este un jurnal în sensul clasic, ci mai degrabă o meditație asupra suferinței, credinței și libertății interioare.
În paginile „Jurnalului fericirii” găsim numeroase referințe la literatură, filosofie și teologie, de la Dostoievski și Proust la Pascal și Sfântul Augustin. Stilul său este vivace, intelectual, dar în același timp profund uman și emoționant.
Cartea a avut un destin zbuciumat, deoarece prima versiune a manuscrisului a fost confiscată de Securitate, iar autorul a fost nevoit să o rescrie din memorie. A reușit să o publice abia în 1991, după căderea regimului comunist, devenind rapid o lectură de referință pentru cei care caută sensul suferinței și al libertății în contexte opresive.
Pe lângă această lucrare fundamentală, Nicolae Steinhardt a scris și alte lucrări, dintre care: Dăruind vei dobândi, o colecție de predici și reflecții spirituale, Primejdia mărturisirii, un dialog confesiv cu Ioan Pintea, Monologul polifonic, o incursiune în marile teme culturale și teologice, și Eseu despre o stare de spirit, o analiză subtilă a mentalității epocii.
S-a stins din viață la 30 martie 1989, iar dorința sa de a-și găsi liniștea la Mănăstirea Rohia s-a împlinit odată cu înmormântarea sa în cimitirul așezământului monahal. La 35 de ani de la trecerea sa la Domnul, Steinhardt rămâne un simbol al rezistenței prin cultură, credință și demnitate.
Vasile Petrovan
