După două luni, astăzi, 17 mai, credincioșii s-au reîntors la biserică. Slujbele au fost oficiate afară, cu respectarea măsurilor igienico-sanitare impuse de autorități și a legislației în vigoare, precum și a îndrumărilor bisericești transmise în Eparhie privind starea de alertă.
Chiar dacă a plouat, maramureșenii au participat cu mare bucurie. De exemplu, la Catedrala „Sfânta Treime” din Baia Mare, Sfânta Liturghie a fost oficiată de Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, iar curtea a fost plină. Episcopul a rostit un frumos și puternic cuvânt de învățătură.
„Lacrimile Maicii Domnului au curs din cer în permanență la această Sfântă Liturghie. Eu cred ca sunt lacrimile Maicii Domnului, pentru că i s-au întors fiii acasă, adică la biserică. Noi nu suntem creștini doar de vreme bună, ci de toată vremea – și când este timp frumos, și când plouă, și când este ger, și când este timp mai puțin prielnic. Suntem și rămânem creștini. Suntem în Duminica a V-a după Sfintele Paști, a Samarinencii.
De ce se numește așa? Pentru că însăși pericopa evanghelică ne relatează convorbirea Mântuitorului la fântâna lui Iacob, în provincia Samariei, cu femeia samarineancă. Samaria era o provincie pe vremea Mântuitorului locuită de o populație hibridă, alcătuită din tribuiri de origine asiatică și foarte puțini evrei. Această populație nu mai ținea legea lui Dumnezeu așa cum au primit-o ei din moși-strămoși, ci căsătorindu-se au deprins și obiceiuri păgâne și țineau doar Pentateuhul lui Moise (…).
Trebuie să reţinem că Mântuitorul elimină graniţele dintre oameni, mentalităţile şi cere iubire reciprocă şi respect reciproc între oameni, respectul demnităţii umane, respectul pentru faptul că fiecare om este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aceasta este prima învăţătură. Şi a venit să ofere tuturor oamenilor de pe pământ, nu numai poporului ales, şansa de a crede în Dumnezeu. Desfiinţează graniţele şi fiecare popor, reţineţi, este un nou popor al lui Dumnezeu.
Apoi, stă de o vorbă cu o femeie păcătoasă, neconsiderând că L-a atins, într-un fel, păcatul acestei femei sau publicitatea ei negativă pe care o avea în comunitate. Sunt multe păcate într-o localitate şi oamenii se cunosc şi ştiu fiecare ce slăbiciuni are. Ori, femeia aceasta era recunoscută în localitate ca o femeie păcătoasă, care a călcat legea. Mântuitorul trece peste aceste concepţii învechite ca să salveze un suflet. S-o vindece de greaua ei pătimire şi încet-încet o catehizează, o luminează, o determină să dorească altceva, să dorească apa cea vie. Apa cea vie ce este? Duhul cel Preasfânt pe care Îl primim în Sfintele şi Dumnezeieştile Taine, care se face în noi izvor de apă vie. De apă curgătoare spre viaţa veşnică, ce ne sfinţeşte, care ne vindecă, care ne înnobilează, ne mântuieşte şi ne îndumnezeieşte. Apoi, cu siguranţă că Mântuitorul a urmărit să ajungă în acea localitate şi să facă ce n-a putut face în ţinutul gadarenilor, unde gadarenii I-au cerut să plece de la ei. Samarinenii L-au rugat să rămână şi a rămas la ei trei zile. Şi au crezut în El. S-au convertit, iar pe femeia aceasta au transformat-o într-o mărturisitoare. A făcut lucru de apostol. S-a dus şi a mărturisit: veniţi şi vedeţi şi voi un Om, care mi-a spus toate. Nu cumva Acesta este Cel pe Care Îl aşteptăm. Cel făgăduit. Cel de Care ştim şi noi din Legea lui Moise că trebuie să vină. Şi mulţi au crezut în Hristos. Şi ei înşişi au mărturisit: Credem că Acesta este Mesia Hristos Fiul lui Dumnezeu.
Şi, în final, să reţinem următorul lucru: Apa cea Vie este credinţa cea adevărată, care a revelat-o Dumnezeu prin prooroci, apoi, la plinirea vremii, prin Mântuitorul Însuşi, apoi a fost transmisă nouă prin Sfintele Scripturi, prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Evanghelişti şi se găseşte în Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură. Scriptură care este propovăduită prin slujitorii lui Dumnezeu în Sfânta Biserică. Sfânta Biserică este Fântâna lui Iacob. Este locul unde se află Apa cea Vie. Fântâna cea mai adâncă. Unde este apa cea mai bună? Într-o fântână adâncă. Într-o fântână cu apă curată şi rece. Acolo este apa cea mai curată şi bună de băut. Care aduce sănătate trupească, dar este şi tămăduitoare pentru viaţa noastră biologică, dar şi pentru viaţa noastră duhovnicească.
Nu ne place să bem apă de suprafaţă. Ne place să bem apă vie, nu apă de viitură. Nu apă de adunătură, de strânsură. Nu apă de suprafaţă, apă turbure, care ne deranjează fizic şi ne pune în pericol sănătatea. Fiecăruia dintre noi ne place să bem Apa cea Vie. Apa cea dătătoare de sănătate. În Biserică o găsim. Aici este fântâna cea adâncă. Şi sunt izvoarele Harului. Izvorul vieţii celei veşnice, care este Apa cea Vie, adusă de Mântuitorul prin revelaţie. Sfinţii Părinţi au zidit fântâna, ca şi Puţul lui Iacob. Ca Fântâna lui Iacob. Au pus pietre şi au zidit fântâna. Şi între pietre au pus mortar: toată rânduiala Bisericii, Liturghia, iconografia, imnografia. Toate sunt zidite în această Fântână a lui Iacob, care este Biserica lui Hristos, veche de două mii de ani, şi unde avem Apa cea Vie. De aceea noi nu putem părăsi Biserica. Şi nu avem voie să o părăsim, pentru că ea ne asigură foamea şi setea de Dumnezeu.
Nu v-a fost sete şi foame de Dumnezeu, de Liturghie, de imnografie, de cuvântul lui Dumnezeu deşi ne-am întâlnit prin televizor? Nu-i suficient. Iată că astăzi aţi venit şi staţi ca şi lacrimile fiilor pământului înaintea lui Dumnezeu, mărturie că v-aţi dorit atât de mult să aveţi Liturghie. Ce vrei mai mare mărturie pentru necredincioşii de astăzi, care lovesc Biserica lui Hristos şi tulbură liniştea şi pacea comunităţilor, şi pacea creştinilor? Ce vrei mai mare dovadă? Unde ar putea ei să ţină, într-o ploaie permanentă, la orice festival sau spectacol, să-i ţină pe oameni să stea, să asculte? Să ne ajute Dumnezeu să ne adăpăm din Apa cea Vie a Bisericii lui Hristos, din Evanghelie, din lumina Evangheliei, din Tainele Bisericii, din credinţa noastră ortodoxă strămoşească. Pe care s-o mărturisim, pe care s-o trăim, pe care s-o împlinim în vieţuirea noastră creştină”, a rostit PS Iustin.
