Mirajul dezvoltării cuprindea pe oamenii muncii indiferent de vârstă. Odată ce a apărut această invenție numită televizor, dorința fiecăruia era să își achiziționeze unul. Puțini aveau norocul, la început, astfel că, nu de puține ori, se adunau mai mulți vecini la unul mai înstărit acasă, pentru a urmări ce se transmitea.
Treptat, a devenit un obiect esențial în orice casă. Însă, televizoarele dădeau și bătăi de cap posesorilor. Fiind pe lămpi, televizoarele se defectau după câteva ore de funcționare, iar înlocuirea piesei costa și dura extrem de mult.
„Se poate spune că lampa este, practic, strămoșul tranzistorului. Funcționează la fel. Lampa are un filament precum cel de la bec, în jurul căruia se află o grilă. Televizoarele pe lămpi consumau foarte mult și se răceau extrem de greu. Dacă se lua curentul și era vorba de o tensiune foarte mare, exista posibilitatea ca lampa să se ardă. PL 500 sau „lampa de imagine”, cum i se spunea în popor, constituia de fapt tranzistorul de final linii. Ajuta, de fapt, la producerea imaginii pe ecran. Odată ce aceasta se defecta, se auzea sunetul, dar pe ecran nu mai era proiectată nicio imagine”, a povestit băimăreanul Andrei B.
# Multe se obțineau „pe sub mână”
„Așa cum un bec are o «viață» de aproximativ 2.000 de ore, în condiții optime, așa era și PL 500. Se defecta la un moment dat. Înlocuirea lămpii costa însă extrem de mult. Se făceau și comenzi la atelierele de depanat radio-tv. Dar cele mai multe se obțineau „pe sub mână”. Oricum, dura vreo câteva luni uneori pentru că piesa mult dorită să ajungă la client. Românul la acea vreme dorea să vadă. Odată ce lămpile se stricau, televizorul se stingea automat și luni de zile ghinionistul nu mai avea motive să deschidă aparatul”, și-a adus aminte Andrei B.
# Explicații tehnice
„Pe vremea respectivă, toate televizoarele erau alb-negru. Diamant 75, S, L, Lux L, Opera 1H2, Venus L, Dacia sau Grigorescu VS 59-633 erau modelele care făceau senzație. Deși ar părea ciudat, am văzut și modele Phillips pe lămpi și chiar lămpi marca Toshiba. Comutatorul de canale era rotativ, mecanic, la modelele Grigorescu, de exemplu. Acesta trebuia curățat periodic, pentru că, altfel, nu mai „prindeau”. Carcasele erau toate de lemn. Cartonul din spate era drept sau puțin bombat. Toate butoanele, manuale. Consumul era de aproximativ 200 W/h, deci foarte mult, comparativ cu cât consumă un televizor color sau plasmă din zilele noastre. Unele televizoare aveau la 10 cm de ecran un perete de sticlă, de protecție, dar și pentru a conferi o așa-zisă imagine plată. Diagonalele lor ajungeau la maximum 55 cm”, a relatat Andrei B.
# Minunea color
„În a doua jumătate a anilor ’80, au apărut și la noi în țară televizoarele color. Acestea nu puteau fi achiziționate oricum. Trebuiau îndeplinite niște condiții. Televizoarele rusești color au intrat în România după 1985 și ajungeau în casele băimărenilor prin repartiție de la partid”, a afirmat Andrei B.
# Programul TV din România vs cel din străinătate
„Programul TV nu era prea diversificat în vremea ceaușiștilor, așa că lumea căuta și alte alternative de a urmări ceva la aparatele din dotare. Astfel, așa cum sudiștii se uitau din când în când la bulgari, moldovenii la ruși, noi ne încercam norocul „de a prinde” ungurii. Într-un an, chiar am privit revelionul de la unguri, că mai înțelegeam ceva. Un lucru interesant s-a întâmplat însă prin ’75, vara. Se spunea că luna era foarte aproape de pământ și că s-ar reflecta undele radio-TV. Astfel, am reușit să recepționez nu doar ungurii și rușii, ci chiar și francezii. „Minunea” nu a durat însă decât patru – cinci săptămâni”, a conchis Andrei B.
C.Ț.
Foto – adevarul.ro
