Muzeul Județean de Istorie și Arheologie continuă cu o nouă prezentare a „secvențelor istorice” din Baia Mare medievală:
Odată cu dezvoltarea orașului au început să se distingă păturile sociale în care era structurată populația. Pe de o parte erau funcționarii regali, administratorii minelor, oficialitatea locală, clerul și proprietarii de pământ și mine, pe de altă parte erau lucrătorii mineri și monetari, meșteșugarii, negustorii săraci, agricultorii și săracii care își câștigau existența cu muncile ocazionale.
În primele decenii ale secolului al XVII-lea s-au făcut noi colonizări cu lucrători minieri germani care au primit drepturi şi privilegii legate de activităţile de exploatare a zăcămintelor aurifere din zonă. Tot atunci împăratul Rudolf al II-lea a întărit anumite privilegii acordate anterior. În a doua jmătate a secolului al XVII-lea orașul Baia Mare și împrejurimile sale au intrat în atenția dominatoare a turcilor, dar și a Imperiului Habsburgic. În aceste condiții magistratul Băii Mari, pentru a feri orașul de prădare, a dat suma de 10.000 de taleri lui Ahmed Bei, în anul 1660. Banii au fost plătiți din taxele adunate de la localnici și din împrumuturi, sacrificând veniturile orașului, pe mai multe decenii. Restituirile acestor împrumuturi mai erau încă în curs în anul 1737, așa cum rezultă din documentele de evidență ale acestora, păstrate în arhivă.
SONY DSC
Contextul general creat de situaţia economică şi socială mult înrăutăţită în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, condiţiile nou create de amplul proces de restructurare şi reaşezare politică a Principatului transilvan, războaiele purtate pentru alungarea turcilor din Ungaria, dar şi luptele interne sau religioase au transformat această perioadă întruna din cele mai dificile pagini din istoria românilor. Diploma Leopoldină (1691), statornicea din punct de vedere juridic poziţia Transilvaniei în cadrul Imperiului Habsburgic şi semnala începutul unui nou regim, monarhic şi autoritar, care aduce modernitate, dar şi o creştere considerabilă a obligaţiilor publice.
Toate acestea s-au răsfrânt şi asupra oraşului Baia Mare dar şi a întregii regiuni, evenimentele consemnate documentar făcând dovada acestor influenţe. Instabilitatea, lipsurile şi nesiguranţa, adâncirea crizei politice au determinat creşterea în amploare a manifestărilor sociale. Oraşul Baia Mare a fost în această perioadă asaltat de mulţimea ţăranilor fugiţi de pe moşii cu speranţa găsirii unui loc de muncă la minele din zonă, fenomen care a atras după sine creşterea numerică a solicitărilor de extrădare venite din diferite părţi ale Transilvaniei. O mare parte a iobagilor luau drumul codrilor, haiducia devenind îngrijorătoare pentru autorităţile militare şi civile. Pădurile munţilor Gutîi mişunau de haiduci, iar magistratul celor două oraşe, Baia Mare și Baia Sprie, era solicitat pentru prinderea acestora şi restabilirea ordinii.
În acest context apare pe scena istorică haiducul Grigore Pintea (Viteazul), care a generat o amplă mişcare socială (1693-1703), în care oraşul Baia Mare a fost deseori teatrul desfăşurării unor importante evenimente consemnate documentar, inclusiv moartea haiducului în anul 1703 (14 august). Despre cum arăta oraşul Baia Mare în Evul Mediu, avem informaţii documentare de abia din jurul anilor 1600. În conformitate cu acestea, oraşul a fost împărţit mai întâi în cinci sectoare (1604), ulterior (1643), în patru sectoare, cu câte 4-5 străzi fiecare. Mulţumită acestor documente s-a putut face o reconstiuire a vechiului plan al oraşului din care se poate observa forma aproximativ circulară, uşor alungită spre sud.
Civilizaţia urbană capătă noi dimensiuni prin mici, dar semnificative schimbări, care au influenţat în bine viaţa de zi cu zi a locuitorilor. Spre exemplu, în anul 1628, turnul mare (turnul Sf. Ştefan), a fost dotat cu un orologiu asemănător celui din Eperjes (Presov, Slovacia de azi), executat de maistrul lăcătuş Jakob Lakatos, iar în anul 1641 a fost construită o conductă pentru apă potabilă. Conducta era făcută din lemn de carpen, iar din loc în loc era legată cu alte conducte din fier, aramă, ceramică şi chiar din sticlă. Pentru întreţinerea întregii reţele de apă a fost angajat un maistru de apeducte, plătit de către oraş. În aceeaşi perioadă, pe dealurile dinspre nord ale oraşului începe să fie cultivat castanul comestibil care a jucat un rol din ce în ce mai important în evoluţia comunităţii băimărene.
Relevant este, spre exemplu, faptul că, în anul 1655, judele de curte al Cetăţii Sătmarului, interzice băimărenilor „să facă pagubă în căstănişul de lângă mina veche, părăsită” (Dealul Crucii), acesta fiind foarte preocupat de grija pentru protejarea recoltei de castane.
La mijlocul secolului XVI, în contextul victoriei Reformei religioase, la Baia Mare a fost înfiinţată Schola Rivulina, prima şcoală evanghelică reformată superioară care, mai bine de două secole a pregătit slujitori ai bisericii şi învăţători. Prin activitatea acestei importante instuţii educative oraşul devine şi un important centru de pregătire şcolară. În anul 1653, Schola Rivulina a devenit Collegium, care în anul 1692 a fost preluat de iezuiţi şi transformat în Gimnazium care, până în anul 1711, a funcționat într-o clădire aflată pe locul în care astăzi se află Cercul Militar, fiind frecventat de către maghiari, germani şi români.
SONY DSC
După o scurtă perioadă în care a fost retrocedată reformaţilor, în anul 1711, şcoala a fost din nou preluată de iezuiţi, astfel încât elevii şcolii reformate au părăsit instituţia, primind un teren pentru construirea altei şcoli. O mărturie importantă pentru istoria acestei prestigioase şcoli băimărene a fost descoperită în jurul anilor 1900. Este vorba despre o meşter-grindă, cu următorul text în limba latină inscripţionat pe ea: SCHOLA ECCLAE HELVETICAE CONFESSION; N. BANSIS. RESTAURATA SUB JUD. GRSI. D. SF. DE…SF. HUNYAD ET STF. JEREMIAS CVRAT B.S., în traducere: „Şcoala bisericii de credinţă helvetică din Baia Mare restaurată în timpul judelui nobil De… Ştefan şi al curatorilor Hunyadi Ştefan şi Jeremias Ştefan”. Grinda a fost descoperită în incinta casei nr. 2 din Piaţa Libertăţii, casă care a adăpostit o vreme vechea şcoală confesională.
Trebuie să menţionăm însă faptul că prima instituţie de învăţământ din oraşul Baia Mare a fost înfiinţată mult mai devreme. Încă din anul 1388 apare menţionată existenţa unei şcoli orăşeneşti aflată sub conducerea rectorului Teodoric şi care funcţiona probabil pe lângă biserica „Sfântul Ştefan”.
În ceea ce priveşte populaţia oraşului se poate doar aproxima numărul acesteia pe baza informaţiei documentare din anul 1643 care ne spune că, în Baia Mare, la acea dată, erau 956 capi de familie, respectiv de contribuabili, astfel încât numărul locuitorilor putea oscila între 2800-3000 (socotind 3 membri în familie) sau între 3800-4000 (raportat la o medie de 4 membri în familie).
În perioada următorilor 100 de ani, populaţia scade la număr datorită invaziilor turco-tătare şi a molimelor. În jurul anilor 1750, structura edilitară a oraşului, în mare, cuprindea: 555 de case, din care doar 48 erau din piatră sau cărămidă, iar dintre acestea 30 erau amplasate în piaţa centrală, celelate 18 fiind aşezate pe străzile adiacente. Edificiile trainice erau fie sedii de instituţii, fie proprietatea unor membri bogaţi ai comunităţii. Majoritatea clădirilor erau din lemn, acesta fiind principalul material de construcţie chiar şi în mediul urban, până după anii 1800. Înainte şi după acest an oraşul începe uşor să se extindă în afara zidurilor, configuraţia rămânând însă aproximativ aceeaşi.
Mărturii iconografice, cu mare valoare documentară, completează aceste informaţii scrise. Astfel, sunt imagini (desene, acuarele, gravuri, grafică) din oraşul ultimelor decenii ale secolului XVIII şi din primele decenii ale secolului XIX, în care se regăsesc aceste importante edificii în diferite faze ale evoluţiei lor. Spre exemplu, o imagine realizată în tuş, de baronul Franz von Haklberg und Landau, la 12 iunie, 1787, ne oferă câteva amănunte semnificative. În ansamblu, tematica acestei lucrări este deosebit de generoasă şi complexă, deoarece reuşeşte să cuprindă imagini din trei localităţi (Baia Sprie, Tăuţii de Sus, Baia Mare).
Interesul nostru se îndreaptă spre registrul secundar al stampei rezervat Băii Mari. Aici se află reprezentări, de mici dimensiuni, ale acestor edificii foarte importante secole la rând pentru comunitatea băimăreană, respectiv, ale complexului arhitectural format din monumentala biserică gotică „Sfântul Ştefan” şi turnul-clopotniţă cu acelaşi nume.
Din vechea construcţie, odinioară principala dominantă a oraşului, respectiv din biserica gotică, în ultimele decenii ale secolului XVIII, după incendiul din anul 1769, se mai păstrau doar pereţii, sacristia şi o parte a acoperişului din zona altarului. În plan mai îndepărtat al aceluiaşi registru se distinge silueta Turnului Măcelarilor (Bastionul de muniţii), componentă importantă a vechii centuri de piatră din sistemul medieval de apărare al cetăţii demarat în ultimele decenii ale secolului XV şi Capela Rozalia construită în anul 1771, când oraşul era bântuit de pestă.
O altă imagine a oraşului a fost realizată în anul 1809 de către acelaşi autor amintit, aceasta fiind amplasată în registrul inferior al unui plan topografic. Este vorba despre o compoziţie în culori pastelate care, la rândul său este alcătuită din trei imagini distincte cu tematică diferită, respectiv o scenă câmpenească, o scenă de lucru în teren a topografilor şi imaginea care prezintă Baia Mare privită dinspre sud, suprapusă primei scene. În această ultimă secvenţă în contextul edilitar mai extins al oraşului sunt scoase în evidenţă edificii importante precum Gimnaziul superior de stat, Biserica romano-catolică „Sfânta Treime” şi, desigur, turnul bisericii „Sfântul Ştefan”, ruinele acelei construcţii gotice nefiind cuprinse, din cauza unghiului din care este realizată imaginea. Este perioada în care structura demografică şi confesională a oraşului s-a schimbat spectaculos, societatea începând să iasă din tiparele medievale.
Din secolul al XVIII-lea pătrunderea elementului românesc în interiorul oraşului a fost tot mai pronunţată şi acest fapt s-a datorat în primul rând necesităţii forţei de muncă, care a dus la o creştere considerabilă şi rapidă a populaţiei româneşti în rândul locuitorilor oraşului. Românii de confesiune greco-catolică au început demersurile pentru obţinerea unui teren necesar ridicării unei biserici proprii.
După multe insistențe, la intervenţia suveranei Maria Tereza, în anul 1767, aceştia au primit din partea oraşului un teren pentru construirea bisericii şi a unei şcoli în partea de răsărit a oraşului, dincolo de zidul de apărare, între acesta şi strada Baia Sprie. Înălţarea bisericii româneşti a început în anul 1771, iar în anul 1787 este consemnată comunitatea confesională ca având un paroh şi 1.114 credincioși.
Şi alte confesiuni şi-au construit biserici. Astfel, între anii 1717-1720, s-a construit Biserica romano-catolică „Sf. Treime”, lăcaş de cult deţinut de iezuiţi până la desfiinţarea ordinului, în anul 1773, când a devenit biserică parohială. La 6 septembrie 1782, împăratul Iosif al II-lea a donat fostului ordin iezuit biserica parohială a oraşului Baia Mare, cu toate bunurile care îi aparţineau, în scopul sprijinirii cultului romano-catolic şi susţinerii gimnaziului din localitate. Iosif al II-lea a continuat în acest fel politica Mariei Tereza care, la 19 februarie 1762, a acordat parohiei romano-catolice din Baia Mare, prin donaţie, dreptul de a se folosi de toate privilegiile sale anterioare privind proprietăţile, contribuţiile şi obligaţiile ce decurg din acestea.
O altă construcţie impozantă este Biserica reformată de pe actuala stradă Podul Viilor, construită între anii 1792-1809 (turnul fiind terminat în anul 1836) şi considerată un valoros monument de stil neoclasicist Introducerea stilului baroc (secolul XVIII) aduce cu sine schimbări edilitare îndeosebi în zona pieţei centrale a oraşului. Astfel, în anul 1770, turnului „Sfântul Ştefan” i-a fost adăugat foişorul cu balustradă şi arcadă, cu prilejul acestor lucrări acoperişul în stil gotic, în formă de coif, fiind înlocuit cu altul în stil baroc, în formă de bulb de ceapă.
Important centru meşteşugăresc în Evul Mediu, Baia Mare a fost şi unul dintre cele mai căutate centre comerciale din nordul Transilvaniei. Principii şi regii cărora le-a aparţinut în timp oraşul, au acordat acestuia multe privilegii, reînnoite periodic, ale căror beneficii s-au răsfrânt parţial şi asupra vieţii de zi cu zi, conturând o relativă şi oscilantă prosperitate a oraşului.
În timp, târgurile anuale s-au desfăşurat în piaţa centrală, unde veneau, pentru a cumpăra, vinde sau tranzita mărfuri diferite, negustori şi comercianţi din îndepărtate sau mai apropiate zone geografice (Grecia, Dalmaţia, Turcia, Polonia), Baia Mare fiind un important şi cunoscut centru meşteşugăresc, dar şi un oraş vestit pentru bogăţiile sale. Oraşul intrase şi în circuitul comercial al Transilvaniei şi al Ţării Româneşti, traficul intens de mărfuri contribuind la menţinerea vechilor relaţii.
Socoteala veniturilor şi a cheltuielilor aferente activităţilor desfăşurate în interior şi în domeniile aparţinătoare era ţinută cu deosebită stricteţe de conducerea oraşului care urmărea îndeaproape respectarea de către locuitori, dar şi de către oaspeţi, a regulilor şi hotărârilor luate, încălcarea acestora fiind aspru pedepsită.
Bibliografie: selectivă
Toate aceste informații și mult ealtele se găsesc într-un volum ce poate fi găsit la standul muzeului, la prețul de 25 de lei.
