Vechea uzină de apă care alimenta orașul cu apă potabilă a fost construită în 1910. În prezent se află într-o stare avansată de degadare, după ce a fost abandonată timp de zeci de ani, deși este declarată monument istoric. Autoritățile au început demersuri timide pentru a o aduce la viață.
Prefectul Rudolf Stauder a precizat că cel puțin deocamdată încearcă să regleze problema proprietății terenului pe care se află vechiul rezervor, acesta aparținând în acte comunei Săcălășeni.
„Noi am încercat să dăm drumul la un demers pentru că acolo e o problemă de proprietate. În acest moement, după un CF (extras de Carte Funciară, n.n.) apare pe UAT Săcălășeni și am avut o ședință de lucru prin care Baia Mare și-a manifestat intenția de a prelua acea bucată; practic, să facem un schimb de terenuri cu comuna Săcălșeni, ca să treacă în proprietatea Băii Mari, să se poată accesa finanțări”, a spus el.
„Este un prim demers în sensul punerii efectiv în valoare și a evidețierii monumentului istoric. Pentru că nici măcar nu apare evidențiată în nici măcar o care funciară. După ce suprafața de teren va trece în proprietatea Băii Mari, va terbui edificată clădirea în CF, după care să putem accesa finanțări pentru reabilitarea și punerea ei în valoare”, a mai menționat el.
Nu se știe deocamdată cât ar costa și nici ce sume ar fi necesare, însă prefectul spune că imobilul este destul de bine conservat, ceea ce e un lucru îmbucurător.
Din păcate, deși clădirea este bine conservată, calea de acces este acoperită cu vegetație, singurii care se încumetă acolo sunt căutătorii de fier vechi, care au și dezgropat o parte din vechile conducte, după cum arată pasionații de drumeții care au ajuns în zonă.
Rezervorul de apă al vechiului apeduct care era alimentat de trei izvoare și avea rolul de a îmbunătăți calitatea apei potabile din oraș, în contextul în care orașul urma să fie declarat stațiune turistică, ceea ce s-a întâmplat în 1930 (titlu pe care îl are din nou, după aproape 100 de ani).
„Conform legislației în vigoare, statutul de staţiune a fost acordat condiţionat, oficialităţile locale urmând să demonstreze factorilor de decizie de la București că orașul Baia Mare putea să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a fi considerată staţiune climatică, definitiv și necondiţionat”, arată Viorel Rusu, directorul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie (MJIA) Maramureș.
Calitatea apei, condiție pentru ca orașul să poată fi declarat stațiune
Astfel, în perioada imediat următoare au fost inițiate procedurile necesare pentru a putea face dovada că Baia Mare era un oraș ce merita titlul de stațiune. „Una dintre acestea și printre cele mai importante a fost stabilirea purităţii apei de băut furnizate locuitorilor orașului. Serviciul Sanitar Orășenesc Baia Mare a trimis mostre de apă la laboratorul de bacteriologie și chimie din Satu Mare. Rezultatele au atestat faptul că uzina de apă deservea populaţiei apă de băut «curată, moale, lipsită de bacterii și elemente străine, din izvoare închise din muntele Gutin, prinse la o depărtare de 27 km și conduse prin reţea de ţevi de fontă subterane»”, mai arată el.
Despre rezervorul de apă al vechiului apeduct, muzeografa Lucia Pop arată că construcția, deși este destul de puțin cunoscută de băimăreni, este astăzi un important monument de arhitectură industrială, trecut relativ recent în Lista Monumentelor Istorice, dar care din păcate nu este pus în evidență.
Elemente din sigiliul vechiului oraș medieval
„Construcție masivă, placată cu piatră de calcar, cu pilaștri și goluri rectangulare, cu accesul principal surmontat de un fronton ornamental în care domină elementele componente ale vechiului sigiliu octogonal (mijlocul secolului XIV) al orașului medieval Baia Mare. Reprezentarea este executată în basorelief din piatră. În interior se mai păstrează urme ale stilului «1900» pe câteva plăci de faianță care mărginesc pereții”, explică muzeografa.
Edificiul adăpostea odinioară patru bazine mari destinate filtrării apei. „Acestea erau dispuse câte două pe două laturi, ajungându-se la ele pe scări de piatră cu balustrade cioplite în relief”, mai arată muzeografa.
Vechiul sigiliu octogonal al orașului Baia Mare (secolul XIV), basorelief în piatră, detaliu arhitectonic al Rezervorului de apă
Potrivit ei, astfel de construcții au mai fost ridicate și în alte orașe transilvane la sfârșitul secolului XIX și în primele decenii ale secolului XX. „Multe dintre acestea au dispărut, altele și-au schimbat aspectul inițial după extinderea capacității lor. Sunt puține cazuri în care s-a păstrat clădirea inițială și mai puține în care a fost salvată dotarea tehnică, respectiv mașinile cu care era pompată apa la distanțe mai mari. Baia Mare face parte din prima categorie, adică rezervorul de apă de aici a scăpat ca prin minune de distrugerea integrală (pentru a doua categorie amintim uzina de apă din Cluj-Napoca)”, mai arată ea.
Istoria vechii uzini de apă
Conform istoricului vechii uzini de apă – așa cum era cunsocută de bimăreni – construcția a început în 1910. În 1938 conducta de aducțiune și rețeaua de distribuție ating lungimea de 35,0 km, fiind alimentată cu apă zona Centru vechi: Monetaria și fantâna publică.
În 1950 ia ființă Intreprinderea de Gospodărie Comunală Baia Mare, orașul având circa 21.000 locuitori, dintre care aproximativ 1.000 de locuitori beneficiau de distribuția apei. Debitul asigurat este de 15 litri pe secundă, lungimea rețelelor de apă fiind 36,9 km. În 1951 încep lucrările la prima stație de tratare (Uzina veche), iar în 1953 se pune în funcțiune stația de tratare cu o capacitate de 60 de litri pe secundă, rețeaua de distribuție crescând la 46,3 km.
În 1964 se pune în funcțiune Sistemul hidrotehnic Firiza – Strâmtori, lacul de acumulare creat având un volum util de 14,5 milioane metri cubi de apă. Odată cu dezvoltarea industriei și construcției de locuințe, rețeaua de distribuție se extinde la 87 km;
În 1967 se pune în funcțiune Uzina de apă cu o capacitate de 320 l/sec., două rezervoare de câte 5.000 mc, stația de reactivi și laboratorul pentru analize chimice și biologice. De asemenea, se pune în funcțiune Stația de epurare a apelor reziduale cu o capacitate de 600 de litri pe secundă.
