Continuăm publicarea pe DirectMM.ro, în foileton, a romanului „Acei minunați ani” de Marian Ilea, un roman al copilăriei universale! Vă veți întâlni sâmbătă de sâmbătă cu personaje fabuloase, trăitoare într-un cartier de blocuri ale comunismului din: Mittelstadt, Felsőbánya, Baia Sprie. Vă dorim spor la lectură!
VII (2)
Nu fi trist, maiorule Virci, mi-am înghiţit limba, nene Mac, tată, nenicilor, preotule, aţi jucat păcălici? V-am păcălit, peste două săptămâni Young Strow mă va dezgropa cu o cazma de la trei stânjeni jumate de sub pământ.
Păcălici, păcălici, măi arici, măi pogonici. Păcălici-arici-pogonici. Păcălici-arici-pogonici…
„N-am ‘mnezăuuu şi crisalida ei de carte, n-am, frate. Crede-mă că n-am.”
„Înseamnă că au ei, dom’le, eu am unu mic, nu ne putem descurca, dom’le maior Virci, le trebuie o carte şi am încasat-o.”
„Acuma e la curu gol, dom’ maior Virci.”
„Căcat, plutonier Seras. Aruncăm cărţile, că n-are rost.”
„Nu, nu, stai aşa. Să jucăm.”
„Joacă dumneata fără tromfi. Cu ce vrei să prinz, cu mâna, cu piciorul?”
„Joacă, dom’le, că se-ntoarce roata.”
„Pe dracu, mai bine tăiam lemne decât să mă inervez. Şi pramatia asta de fiu-tu stă, stă şi cască. Auzi, needucatule?!?”
„Psst, tăceţi şi lăsaţi-l, o fi adormit. Se trezeşte şi se duce la plimbare.”
„Niciodată.”
„Pe prinsoare, că doar cunosc marfa.”
„Ţin prinsoarea. Pe bere, da’ să-l laşi în pace.”
„Primesc.”
„Aşa, altă tură.”
Băiete, băiete, Margasoiule dragă, să te deştepţi, să te scoli şi să te duci la plimbare. Nu tu lecţii, nu tu nimic, să dispari unde vrei, să pot eu bea din berea maiorului. Hai, Margasoiule, că altfel rămân fără un leu, n-o să te critice nimeni, ascultătorule, să te duci, să te duci. Pleacă de aici, dobitocule!
„De ce strigi, îl sperii pe mititel, am spus în linişte dacă vrei să ţin prinsoarea. Bâtă. Hai, c-aveţi cu toţii.”
„Au pe dracu, că eu am trei.”
Unii copii păzesc oile pe câmp, unii sunt bolnavi-suferinzi, unii abandonaţi pe la diverse leagăne populare, nu m-au interesat niciodată acei unii, nu ţi-am reproşat niciodată, nu ţi-am spus, nu te-am ameninţat, copil al meu, copil al jucătorului de cărţi care tocmai răspunde provocării maiorului Virci, aruncând asul de verde în bătălie, ascultă-mă, crede-mă de astă dată, premiantule, fără să te fi văzut cineva învăţând, inteligentule din născare, pleacă-ţi urechea şi ascultă de vorba tatălui tău, nu poţi fi atât de hain încât să-l laşi să plătească berea acestei zile. Ascultă de paternitate, o singură mişcare, te ridici, pleci, e atât de uşor, fiule al meu, dacă aş avea încă o dată anii tăi aş face-o, pentru omul care mi-a dat viaţă aş face-o. Am ajuns, copile, eu, om cu situaţie, să mă milogesc tocmai ţie, fiului, uite că o fac, dragul tatii băiat.
Primăvara vin şi toamna se duc, primăvara vin şi toamna se duc, frumoase frunzele de nuc, bolnave, veştede şi soarele ce trece prin ele ca bisturiul laser prin ţesuturi, prin celule, până la locul bolnav. Îţi pătează ochii soarele ăsta puternic, parcă aruncă multe călimări pline cu cerneală în iris, se umple albuşul cu pistrui. Pistrui mari.
Cu bisturiul laser au operat-o pe doamna Mac şi i-au atins centrul echilibrului, medicii, aşa ca din greşeală şi de-atunci se-nvârte ca o găină alcoolică în jurul unei axe, o s-o opereze din nou şi din nou şi din nou, nene Mac, domnule Mac, ce să-i faci, domnule Mac.
„Mi-ai scos unele vorbe, maior Virci.”
„M-a luat gura pe dinainte.”
„Pe dumneata mereu te ia gura pe dinainte.”
„Ce vrei să spui domnule Mac?”
„Nimic, spun aşa, aşa, aşa ori altcumva.”
„Ce cărţi o fi având tata. Tăcutul meu tată. Pe stradă a trecut o femeie cu un coş de la ţară. Hop-hop-hop aşa sălta coşul pe spatele femeii.”
Mac Huckel şi Young Strow aveau ochii rătăciţi. La debarcader îi aştepta lumea. Deveniseră eroi. Treizeci şi opt de zile au mers prin locuri neumblate. Se hrăniseră cu diverse alimente aflate la îndemână. Mac Huckle şi Young Strow aflaseră că de fapt nevestele lor existaseră doar în propria lor imaginaţie. La două săptămâni de la sosire se căsătoreau. Alesele se numeau: doamna Mac Huckle şi doamna Young Strow. Erau localnice. Naşii se numeau: domnul pensionar Mac şi domnul plutonier Seras. Erau localnici.
Privirile acelea buimace le rămăseseră lipite de pleoape. Povesteau prin cârciumi, în faţa halbelor cu bere. La început ascultau localnicii şi se prăpădeau de râs, apoi ascultau trecătorii şi clătinau din cap, mai târziu Mac Huckle şi Young Strow povesteau doar nepoţilor de câte ori rămâneau singurii supraveghetori ai acestora. Plângeau nepoţii, închideau ochii nepoţii, îşi astupau cu mânuţele urechile nepoţii şi totuşi privirea aceea buimacă sfârşise lipindu-se de pleoapele lor. Ajunsese privirea aceea buimacă o caracteristică a neamurilor Mac Huckle şi Young Strow fără ca, vreodată, cineva să bănuie de unde venea moştenirea.
„Dacă te-ai duce totuşi, Margasoiule…”
Primăvara vin şi toamna se duc. Au sosit berzele, au plecat berzele. Exact cum vin aşa se duc, şi soarele ăsta, dom’le, hai să mutăm soarele la umbră, aşa, aşa, să nu cadă cărţile, atent, dom’le maior Virci, atent, dom’le Mac.
Buuum-buuum, tril-tril-trilir…
Soarele străluce lin, pisa miaună mai fin…
„Uite ce-i, băiatule, astăzi tu vei plăti berea, din puşculiţa-broscuţă-verde şi orăcăitoare şi eu îţi voi spune povestea lui Mac Huckle şi a prietenului său mai tânăr cu câteva luni, Young Strow.”
„Prostii, mă nene, mă.”
„Nu că prostii, dom’le, întrebam aşa într-o doară dacă ştii cumva povestea lui Mac Huckle şi a prietenului său mai tânăr cu câteva luni, Young Strow, eu tocmai mă pregăteam să ţi-o spun.”
„De unde-o ştii?”
„Treaba mea.”
„De unde, dom’le? Poate ai auzit-o? Poate ai citit-o?”
„Poate am trăit-o.”
„Căcat.”
„Stă, dom’le în treaba ălora mari şi are urechi ascuţite, învaţă toate măgăriile. Bâtă. Care-i tromful?”
„N-am.”
„Atâta bere. Mai bine jucam şeptică. M-ai ars, copile.”
Trei stânjeni, trei stânjene…, oare o fi mult, dacă ar şti cât înseamnă un stânjen, ar face o operaţie simplă de înmulţire, este voarba despre o unitate de măsură…
„Ia, lasă-mă, dom’le. Pleacă de-aici că ne răfuim când mă-ntorc.”
„Comandă domn maior Virci, şi dumneata, domn plutonier Seras.”
„Pentru început şase halbe.”
„Când mă-ntorc, Margasoiule. Să mă aştepţi, să nu te culci că am ceva de maximă importanţă să-ţi spun.”
„Noroc.”
„Noroc, domnule maior Virci.”
Marian ILEA
Citește și
„Acei minunați ani” de Marian Ilea, partea a VII-a (I)
„Acei minunați ani” de Marian Ilea, partea a VI-a (II)
„Acei minunați ani” de Marian Ilea, partea a VI-a (I)
„Acei minunați ani” de Marian Ilea, partea a V-a
„Acei minunați ani” de Marian Ilea, partea a IV-a
„Acei minunați ani” de Marian Ilea, partea a III-a
„Acei minunați ani” de Marian Ilea, partea a II-a
„Acei minunați ani” de Marian Ilea, partea I
