Intrând în bufetul din Tarniţa mi-am dat seama că trecuse mult timp de când plecasem de la mină. Ani buni. Socotindu-i pe degetele de la mână mi-au ieşit fix douăzeci şi unu. Bătuţi pe muchie. Nu mă puteam dumiri însă pe ce cunoşteam aceasta, de vreme ce nu se schimbase aproape deloc. Îşi păstrase până şi vechiul nume. Fusese botezat cine ştie când, de către cine ştie cine: „La Mariana”. Se ivea tot pe neaşteptate în vârful pantei de la Sasca, pe stânga cum mergeai către exploatarea minieră. „La Mariana, la Mariana/ m-am îndrăgostit io de Ana”, refren vechi. De ani şi ani…
Ca şi acum fix douăzeci şi unu de ani, „la Mariana” se întâlneau schimburile. Minerii din schimbul unu cu cei din schimbul doi, aceştia cu cei de pe trei, iar minerii din schimbul trei cu cei de noaptea ce intrau în schimbul patru, puţin înainte de miezul nopţii. La câte o bere, poate un deţ de săcărică, pe care mandatarul o măsura, la fiecare pahar cu un minus. Zicea şeful de brigadă de pe filonul Elisabeta: „vezi măi Pop II că n-am tras, mi s-a spart perforatorul şi n-am putut da tăte găurile”. Pop II era şeful de echipă din schimbul doi şi-l striga maestru` la apel Pop II, ca să nu-l confunde cu alt Pop, ce era Pop I şi minier pe abatajul de pe Ferdinand.
„Frontul îi curăţat, cheamă mecanicii să tragă aeru` şi apa mai aproape, că nu ajung şloagărele”. Pop II mai dădea un rând şi ieşea grăbit să apuce la lămpărie. Şloagărele erau furtunele pe care veneau apa şi aerul pentru perforatoare. Pop II înjura în gând lămpăresele. Aproape alerga pe scările de la lămpărie. Erau date-n acolo, femeile ce împărţeau lămpile. La fix închideau obloanele şi cei care nu apucaseră să-şi scoată lampa nu aveau decât să piardă schimbul. În subteran nu puteai intra fără lumină.
Două lucruri erau, totuşi, altele. Vopseaua de pe uşi şi consumatorii. Am constatat aceasta privind la cei care intrau, câte doi, trei deodată, vorbind tare şi grăbindu-se către tejghea. Uşile erau proaspăt vopsite. Un albastru senin ce-ţi umplea sufletul de optimism. Pe mineri însă albastrul îi lăsa indiferenţi. Trânteau uşile, scotocindu-se în buzunare după mărunţiş. Între schimburi era timp abia pentru a da peste cap o bere, cel mult două. Amatorii de tărie mergeau pe Săcărică. O sută de grame, deţucu, cum era alintat paharul de sticlă groasă. Trebuiau să-şi potolească setea de dinainte de schimb. Unii, focul de după. Minerilor le era tot timpul sete. „De-aia vă spui, mă, o bere, două, mere, două cel mult, să ştiţi, eventual deţu` de Săcărică să poate lua înainte de şut. Nu poţi intra însătat în mină. Da` nu cumva să beţi votcă ori coniac. Gazele de pe galerii se combină cu vodca din creier. Îl macină încet, ca putregaiu lemnu`. Câtu-i lemnu` de tare, purtegaiu` îl roade. Aşa se duce mineru` după votcă – ca umătu`, când suflă vânt cald în martie. Nici nu ştii cum ai trecut dealu` dincolo…”. Sfătosul avea mustăţi negre, însă tâmplele îi erau brumate bine.
Aproape toate mesele erau ocupate. Douăzeci şi unu de ani. pe muchie! Degetele de la mâna dreaptă indicau cifra ce nu o puteau tăgădui. Cei care erau tineri atunci, acum încărunţiseră. Aproape aceleaşi feţe, puţin mai uscate şi gălbejite. Berea, ţigăncile, gazele de mină, silicoza. Cei bătrâni de atunci, mulţi muriseră poate, cei rămaşi erau toţi pensionari. Alţii erau acuma minerii tineri la mese. Mai puţini. Unii nici nu fuseseră născuţi atunci. Am strâns pumnul şi ridicând câte un deget pentru fiecare an, am reluat numărătoarea în gând. Cu cealaltă mână am făcut semn că vreau o bere. Ieşeau tot atâţia ani. Din halbă lipsea cel puţin un deget. Ca pe vremuri! Avea gust de apă, aveam să constat aşezându-mă la masă, lângă fereastră. Strada era pustie. Ştergându-mi spuma de pe buze, m-am gândit că dacă apa cu care o lungea mandatarul nu ar fi fost apă bună, apă de munte, apă tare izvorâtă din stâncă, berea nu s-ar fi putut bea. Gustul i-ar fi fost de leşie stătută. Băusem odată aşa ceva la o crâşmă, într-un sat de câmpie. Bere apoasă, numai că apa era moale, având gust de lut. Am scuipat încă prima înghiţitură, rămânându-mi în gură o aromă de nămol, de fund de baltă în care s-au scăldat bivolii.
Prin uşa întredeschisă se furişă un pisoi. Micuţ, alb, cu pete roşcate. Era zbârlit. Afară începuse vântul, cu picuri mărunţi, rari, probabil reci. Speriat, fugi înapoi, încurcându-se între picioarele a doi ortaci. După ei, pe uşă o pală de vânt răcoros. Izul proaspăt de brad vestea o ploaie ce va veni cu siguranţă mai repede de două-trei ceasuri.
„Ce optimism, domnule, se răţoia cel din urmă, mai gras, furându-mi parcă gândul de mai înainte, nu vedeţi că-i gata de noi. Mina-i în lichidare, tot mai mulţi semnează ordonanţa. Se tem să nu se închidă şi să nu capete nimic. Aşa că iau milioanele pe carduri şi se duc. Pleacă…”
Bondocul trecu înainte şi, ajungând la tejghea, şopti: „două beri, dragă… şi scrie sus, minteni vine plata şi mi-oi lichida contu` din caietu` dumitale”. Mariana îmbătrânise. Mult. Pe lângă ochi avea cearcăne vineţii, ca vinetele de zacuscă, date-n copt. Întinse berile zâmbind, oarecum trist. O şuviţă de păr, vopsită în negru, îi prelungea un colţ al gurii. Printre ridurile în formă de evantai.
Masa la care se aşezaseră cei doi avea muşamaua crăpată, cu multe pete. Se vedea că nu schimbaseră feţele de masă de mai mult de două ori în anii în care n-am mai fost pe aici. Scaunele erau tot şchioape. Scrâşneau ascuţit pe mozaicul tocit, când careva se ridica să mai aducă o tură.
Nu am observat când se apropiase bătrâna ce era sprijinită de subsuori de o femeie tânără, îmbrăcată moroşeneşte. Tânăra ceru voie să se aşeze la masa mea. Mesele erau ocupate. Am tras două scaune. Singurele ce erau libere. Luară loc la masa mea. „Măi fecior, măi…ai grijă, nu te prăda, voi, tinerii, tare nu vă aveţi bie… eşti tânăr… măi… ai grijă de tine… că vremea trece şi ajungi bătrân şi neputincios…uită-te la mine…”
Rar trecea cineva pe trotuar. De pe dealuri, brazii păreau a binecuvânta oraşul, mişcând leneş din cetini. Le adia vântul. Ziua se amesteca uşor cu noaptea.
„…i-am văzut, mă Cuşălău, erau pă culme la Biserica Vecii, după pitoi, tânăr mă, tânăr şi în putere, nu ca acum, că şi io am fost tânăr, nu numai noi…m-o fo trimasă mămuca după pitoi. Pe vremea cotelor era greu de trăit. Grâu`, porcu`, laptele, lâna, ouăle trebuia să le dăm. Mama, săraca, usca pitoi în cuptor, câte două, tri coşuri să avem pă iarnă. Le punea în sacii rămaşi goi după ce gătam de predat cotele şi le urca în pod la aer. Tătă iarna mâncam zeamă de pitoi uscate. O acream cu puţină moare de pe curechi.
I-am văzut, mă, pă hânsă, or venit doi bosorcăi, ce le zice la Hunedoara unde-am făcut io armata solomonari, o vinit mă doi solomonari cu doua cărţi şi o urcat pă costişă. Cărţile le ţineau în mâna stângă, am văzut bine, în stânga le erau cărţile, groase, iară-n mâna dreaptă aveau boate, câte-o boată fiecare, noduroasă, de fag, curăţite de coajă.
O ajuns solomonarii la pârâu` morii şi o prins a cetină, o deştis cărţile groase, aveau coperţile negricioase, tari, o cetit cu voce tare. Şedeau jos pă cur, cum a-i sta la vaci, cu boatile împlântate alături, citeau cum ai citi din Ceaslov. O cetit până ce apa o bolborosit, o hiert apa, cu bulbucaşi, cum ar hierbe oala de tocană. Am văzut, măi oameni buni, hierbând apa, cu bulbuci mari cât ochiul boului, o ieşit aburi din pârâu, aburi de hierbinţeală, cum iese când femeile hierb leşie pentru haine. Şi o cetit ei şi o hiert apa-n pârâu până o făcut o stinare şi din stinare s-o ridicat un şarpe. Un şarpe mare cu cap de cal. Ochii îi erau roşii. Nu ştiu de scote aburi pă nări, n-am văzut că erau vapori mulţi de la hierbinţeala apei. Poate era şi fum, până la mine n-o ajuns, eram departe hăt, n-am tuşit de la fum. Foc am văzut la nările şarpelui, ba erau a calului nările, da un pic mai târziu când bosorcăii i-o pus un căpăstru în cap şi el s-o enervat. Căpăstru avea zăbală de aramă, galbenă, cum am văzut în război că aveu nemţii la caii de la tunuri când o trecut pe la noi în retragere. S-o suit bosorcăii călare pă şarpe, ca şindrilele pă casă erau solzii pă stinarea lui şi sclipeu la soare ca banii de argint. Şarpele o nechezat tare, o pufăit foc pă nări, ca o locomotivă bătrână o pufăit şi s-o înălţat, s-o tăt înălţat şi o zburat până la nori şi apoi păstă sate. O pornit atuncea o vreme de zâceai că gata de noi, să îmburdă lumea, să fac tăte grămadă. Io m-am ascuns sub o stâncă să mă feresc de trăznete că m-am temut c-oi păţi oarece şi nu m-or lua în armată şi oi rămâne de ruşine la sat”.
Bătrâna suspina, tremurând deşi nu era prea frig. Nu era atentă la murmurul din jur. Toţi vorbeau. Afară întunericul se înstăpânise de câteva jumătăţi de ceas.
„Banii de ordonanţă îs mulţi să-i iei odată în mână. Îs hăt mulţi, bani buni, puşi pă olaltă. Ţi-ar trebui o viaţă bună să-i strânji. Plus că doi ani mai capeţi salariu compensator şi-ţi mere vechimea în muncă…”. Tovarăşul bondocului încuviinţa atent… „da banii ăştia-s cu dracu, cum vin aşa să duc. Mai ales de nu eşti cu măsură. Să vezi ce băute să trag pân oraş. Puţini vin <La Mariana> să bea din ordonanţă. Să ţin mai presus de noi care am rămas mineri. Să slobod, disponibilizaţii, la lubău ca porcii la ghindă, în septembrie când dă în copt. În câteva săptămâni gata banii. Beau la Unsu, la Sebi, la Baitaş şi la Brejan, beau disponibilizaţii. Pe Sebastian Hova l-o ţinut banii cam două luni. Mult faţă de alţii. Când iei bănuţii în mână ţi se pare că-s tare mulţi şi te gândeşti că vai multe-i face cu ii. La Baias încă beau minerii. La Baias cel ce n-are un deget la o mână. Degetu mare de la mâna stângă. O făcut el puşcărie pă vremea lui Ceauşescu, l-o prins careva la nevastă şi el în loc să fugă l-o bătut şi l-o făcut neom. Tentativă de omor o avut în acte la procuratură.
După Revoluţie mulţi şi-o deschis birturi aici în Tarniţa. Tăţi şmecherii, da nicăieri nu-i ca <la Mariana>. Cu băutura uşor iei banii de la mineri. Îs cam cheltuitori, cum pun mâna pă on ban, cum îl dau pă udătură. Şi aiştea cu ordonanţa în loc să astupe câte o gaură îi pradă prin birturi. Sătenii îs mai cu cap. Cumpără pământ pă ordonanţă, vaci, cai, să aibă cu ce lucra. Scot bani cu caii şi la pădure, dacă tăt îs liberi. Au vreme şi nevoie. Vreme să lucre, nevoie de bani. Trebuie să-şi termine casele, să le dea în terasit, unii îşi fac şuri, grajduri pentru animale. Orăşenii noştri îşi cumpără mobile, televizoare, alţii congelatoare, poate maşini. Da mai ales beau. Toarnă în ei de gândeşti că vine sfârşitu lumii şi n-a mai fi lichid pă pământ. Le-a evapora focul mâniei dumnezeieşti. După o săptămână nu li-s de ajuns crâşmele de aici. Merg la Baie. Noaptea să vezi ce vin taxiurile cu băutorii. Să ţin pe sus, cu bani. Taximetriştii câştigă cu ei. Până la scara blocului îi duc. Îs măreţi, în Baie fac cinste la tătă lumea. La prieteni. Şi nu numai la prieteni. Plătesc de băut până uită de ei. Dau ciubucuri la chelneriţe. Bagă-n chiloţi la stripteoze. Ştii cum îi omu când să capătă la on leu, să crede buricu pământului. Mare şi tare. Altu ca el nu-i. Da le trece mintenaş. De unde iei şi nu pui la loc să gată odată. Baiu îi că să gată iute.
Vezi pă câte unu pă la piaţ cu televizoru în braţe. Televizoru nou, nouţ. Abia scos din cutie. Color. Cu jumătate preţu. Cu un sfert îl dau. Atâta capătă, batăr nu l-o băgat în priză decât o dată, de două ori. Datoriile trebuie plătite. Că aşa-i când îţi pierzi minţile. Bei pe datorie.”
Bondocul era încălţat cu cizme; minereşti, de cauciuc. Pisoiul se întorsese şi stătea tolănit între picioarele lui: „Ţiţu, ţiţu…” se apleacă acesta să-l mângâie. Luă halba şi închină la tovarăşul de la masă. Acesta era mai îngrijit îmbrăcat şi părea a fi un subinginer pe post de maestru.
„La o lună după nuntă bărbatu mi-o mărs în război. Doi ani am plâns. N-am ştiut nimic de el. Am plâns şi m-am rugat. O dat Dumnezeu şi o venit înapoi, da s-o dus la mină că ne trebuiau bani. Ne-am pus pe câmpu verte şi casa nu se face uşor. Am plâns şi când o mărs la mină. Am ştiut că-i greu şi acolo. La şăpte ai n-o mai venit. Era pă schimbu patru, pă vremea lui Vuscan. Aista o fost director, ştiu că mi-o dat ceva ajutor pentru înmormântare”…
Bătrâna parcă nici nu vorbise. Stătea nemişcată, părând una cu scaunul.
În Baia era un institut. Institutul de Mine scria pe tabla din dreapta intrării. Absolvenţii de liceu care nu intrau din prima la facultate se angajau la mină. Ca să scape de armată, în toamnă se înscriau la Institutul din Baia Mare. La secţia subingineri mine-seral, cum li se cerea să completeze antetul foii de concurs, rămâneau totdeauna locuri pentru sesiunea a doua de admitere. În septembrie, pe la început, te înscriai. La câteva zile examenul, în două dimineţi, de la ora nouă. Matematica, fără analiza dintr-a unsprezecea şi ceva fizică. De ştiai câteva formule erai admis. Te făceai student. Pentru studenţi armata era mai scurtă. Nouă luni era la „tere”, ceea ce însemna „termen redus”. Purtai la epoleţi nişte galoane roşii cu fir alb. Teriştii erau spuma armatei. Dacă nimereau într-o unitate cu ofiţeri mai şcoliţi.
Pe vremea lui Vuscan s-a botezat birtul „La Mariana”. Altă mariană. Cu care Vuscan fugise la Petroşani la o mină de cărbune. Mina din Tarniţa rămăsese fără director. Birtul fără vânzătoare. Minerii erau supăraţi. Fără Vuscan nu mai câştigau bine. Fusese bun organizator. Primul secretar de la judeţ a vorbit cu primul de la Petroşani să-l trimită înapoi pe fugar. Era în joc prestigiul judeţului. Mina putea rata „Diamantul albastru”. Diamantul era un trofeu ce se dădea exploatărilor fruntaşe în întrecerea socialistă. Cu Vuscan se întoarse şi Mariana. Aceea bătrână. Asta îi era nepoată de soră. Îmbătrânise mult şi ea. Pe bărbatul Marianei l-a pus Vuscan mandatar. Lucrurile au început să meargă din nou. Minerii câştigau bani buni. La bufet, Mariana avea un zâmbet aparte pentru fiecare. Mandatarul stătea întotdeauna în spatele ei. La Mariana venea şi Vuscan la câte o bere.
„…banii se duc repede de nu eşti cu socoteală. Ca peştii alunecă printre degete. Săracii foşti mineri se trezesc goi ca napu. Au două variante. Una, să se angajeze la vreun patron pe mai nimic, ori în Spania la construcţii. Ajung şi în Italia de au pe oarecine să le afle de lucru. Rămân femeile cu copiii acasă. Aşteaptă banii. Până vin, de vin, se mai încurcă cu unu, altu. Ce o fost curve când le-o fost bărbaţii acasă, amu-s mai de minune.”
Era un avantaj cu minele la seral. Scăpai de armata făcută la trupă. De aveai câteva luni lucrate înainte ţi se calcula la vechime. Dar atunci erai prea tânăr să te gândeşti la pensie. La seral nu era greu. Aranjai lucrurile cu maistrul să te lase pe schimbul întâi ori pe patru. Puteai merge aşa la cursuri. Pe patru era mai bine. Veneai de la ore şi-ţi cătai în mină o scândură unde să aţipeşti. A doua zi, odihnit, puteai învăţa.
„Bade Tutulea, aşa-ţi zice, ba nu că Tulan, ori Tolan Gavrilă, ai lucrat la perforatoare. Matale ne reparai maşinile de perforat. Te ştiu io bine, lucram minier pe Cristofor, unde se zicea că-i aur, da io n-am văzut. Să ştii că n-o fost cum spui.
Eram şi io atunci când o vinit vreme grea la Biserica Vacii, dar un pic mai sus, pă haţău. Nu o fost doi solomonari, cum ai văzut dumneata, c-o fost numai unu şi n-o fost solomonar. Întâmplarea n-o fost la pârâu morii, poate oarecânt şi foarte demult să se fi petrecut aiestea ce le-ai zis la pârâu. Când zici c-o venit vremea grea, pârâu` morii era sec, cu iarbă pă fund. Scoteau cârtiţele muşuroaie pă fundul lui când era de ploaie. Iară moara nu mai era. O aprins-o ungurii când s-o retras din Ardeal. Numai pietre mai sunt pe locul ei. Pietre şi cărbuni sfărâmaţi de ploi.
Cosma Vasile Copăcel din Valea Arinului o fost atunci, nu bosorcău şi în mâna stângă nu ave carte ci un căbut de lână, iar în cealaltă o săcure. Căbutu îi vechi şi îi o poveste interesantă cu el, da mai la urmă. Copăcel n-o mărs acolo să citească. El săracu fugea. De securitate fugea. N-o vrut a să-nscrie în colectiv. Pă lângă asta, o fost pârât c-o fost cu legionarii şi că-i vorbeşte de rău pe cei de sus, de prin podul partidului…”
„…uită-te pe platou, arătă Bondocul cu halba, către fereastră, înainte de a vorbi din nou, uită-te, oarecând douăzeci de autobuze parcau la cantină. Aduceau minerii de pe sate şi până ce ei mâncau şoferii trăgeau câte o partidă de cărţi. Pocher, din banii de ciubuc. Amu nu-s cinci şi alea vin aproape goale. Şoferii acum se plictisesc până ce minerii iau masa. Nu se strâng de o echipă de pocher.”
Subinginerul aprobă din cap. nu părea prea interesat. Halba de dinainte erau goală de un lat de palmă.
După ce terminau facultatea, se făceau patru ani, seraliştii prindeau cel mai mult post de şef de echipă. Cei mai mulţi însă rămâneau mineri. La pândă, urmărind cine se pensionează, cine se transferă, ori cine moare în accidente. Trecea ceva vreme până să se pensioneze vreun maistru. De transferat nu prea se pomenea. În accidente, maiştrii nu s-a auzit să moară. Ei nu lucrau în front. Stăteau doar în sala de apel, la bancuri, mâzgălind caietul cu pontajul.
Pe vremea lui Vuscan schimbul patru era greu. Nu puteai dormi, cum fac acum cei de la transport minereu. Atunci minerii lucrau, iar pe schimbul de noapte aveau ce scoate la minereu. Mulţi seralişti rămâneau repetenţi. Greu, şi cu lucrul şi cu şcoala.
Categoric uşile erau proaspăt vopsite. Aproape singurul lucru ce se schimbase. Şi Mariana. Când am plecat, vopseaua era decolorată şi scorojită de ploi. Mariana era tânără. Poate frumoasă. Tocmai o înlocuise pe mătuşă-sa. Mariana veche se pensionase. Vuscan avansase de câteva luni la minister. Nu mai trecea prin Tarniţa. La mină lucrurile începură să meargă prost. Încă de pe atunci.
„… ce ai mai văzut bade Tolane n-o fost încă on solomonar, c-o fost un câine. Câinele lui Cozma Copăcel. Avea unul negru cu patru ochi: copoi ardelenesc, bun la vânătoare. Hărţuia mistreţul până în bătaia puştii. Copăcel nu mai era vânător. Comuniştii îi luaseră puşca. Să nu devină periculos. Săracu Vasile Copăcel, atunci o fugit pe imaş că avea o iapă. O iapă a dracului, măi oameni, a dracului că vara, la amiază, când era zăpuşeală, se scălda cu bivolii în tăuri. Cozma Copilu din Valea Arinului la iapă o fugit, pe imaş, iapa era în tău cu bivolii, toată era mol, lipită era de noroi, şi-n urechi avea tină. A chemat-o cu mâna-ntinsă, în mână avea un măr şi iapa o ieşit din tău păşind peste bivoli. Copăcel n-o aşteptat să se scurgă molul de pe ea, i-o pus căpăstru cu zăbele, galbine cum ai văzut matale, i-o aruncat căbutu pă spinare şi o sărit călare. Să fugă de colectiv o vrut Copăcel, da n-o apucat. Cât o întors iapa din frâu către pădure, că am auzit o împuşcătură. În ceafă l-o nimerit.”
Cursurile de la institut se terminau la ora nouă. Seara. Eram doar seralist. La secţia subingineri-mine. Tot la nouă era autobuz spre Tarniţa. Cei care eram pe schimbul patru ne învoiam cu un sfert de oră mai devreme. Atât ne trebuia să ajungem pe jos la autogară.
În Tarniţa autobuzul ajungea aproape la 10. la 11 intra schimbul IV. Timp pentru o bere. Cu guler de un lat de palmă. Timp şi de poveşti. Întâmplări din toate părţile. Înainte de schimburi, minerii povesteau. În mină nu era lumină. Poveştile îi pregăteau pentru întuneric. Coborau în galerii cu poveştile-n suflet.
Pisoiul fugise dintre picioarele Bondocului care acum nu mai vorbea. Asculta. Se aşezase pe grumazii bătrânei de la masa mea. „…vai, cât am plâns în război, mi-o fost dus bărbatu trii ai şi jumătate, nimic nu am ştiut de el, doi ai. Stăteam în pat zile întregi şi plângeam, ziua, noaptea plângeam. Plângeam, tătă m-am uscat de plâns. Aveam doi copii, pe acela ce-i de jinere în Răchiţele, de i-o tăiat picioru mai săptămânile trecute, de la diabet i l-o tăiat şi fata, fata ce o picat din cireş când o avut şase ani, acoale o fost cireşu, din jos de şură, unde-i amu o răstignire…”
„Avea Copăcel, Cozma Copăcel un căbut moştenit de pe vremuri. De la ceva strămoş rămas. Era din lână neagră, din pânză bătută-n piuă, făcut la Lăpuş. Pe piept, în dreapta, avea un semn, prins în ţesătură, un blazon, era un semn nobiliar. Vechi de sute de ani, semnu, căbutu să rupea, să rărea cu anii. Cam la o sută de ani se ţăsea altu, să făcea pânză din lână neagră, se bătea în piuă şi se cosea căbut, după măsura celui care urma să-l poarte. Blazonul se cosea pe piept. Întotdeauna în partea dreaptă.
Un strămoş de-a lui Vasile Cozma Copilu, pe la 1400 şi ceva, după o luptă cu tătarii, o fost făcut nobil de un rege. Strămoşul lui Vasile era sărac. Regele l-o înnobilat toamna târziu, era frig şi strămoşu Copilu tăt tremura de frig. Regele o poruncit atunci să i se dea un căbut, pe care s-o pus blazonu. Copăcel strămoşu era nobil, da n-avea pământ nici cât să pună şapte pruni. În ani o adunat Copăceii avere şi Vasile Cozma Copilu o ajuns să fie trecut la chiaburi.”
„…meştere gata cu mina, până-n august…, unul cărunt către un pensionar, …da matale ce-ţi pasă, în fiecare lună poştaşu îţi bate la uşă cu pensiuca… mare… mică…vine, da noi ce om face. Uită-te, cum îs io, aş mai avea cinci ani până aş plini douăzeci de subteran. De merg pe ordonanţă, dau cu picioru în cinşpe ai de băi. Nu mă mai pot pensiona la patruşcinci… şi până la şaişcinci îi mult. Să nu ieu ordonanţă, mă tem că or închide minele şi nu ne-or da nimic… le poate capu la aiştea. Orice le poate capu`…”
Pensionarul, încălzit de bere, clipea din ochi. Sclipeau când vorbea. „Da, mă, îi drept, vin banii. În tătă lună după cinşpe îţi sună poştaşu la poartă…da pensia-i mică… ştii tu, doară. După douăzeci şi doi de ai de băi, trei milioane şapte sute de mii…ăştia nu-s bani. Jumătate să duc pă leacuri… apoi în pensie îi în pensie… de aici nu mai ai ce aştepta… numai cimitiru. Cine să mai uită la tine, un biet pensionar… tătă ziua joci cărţi pă bancă în parc, cu alţii ca tine, butonezi televizoru. Altceva îi când lucri, eşti cineva, mare, mic, şef, pălmaş da eşti oarecine, altu-i chefu de viaţă.”
Cel mai mult se povestea înainte de schimbul IV. În vremea lui Vuscan oamenii erau bine plătiţi. Se făcea planul. Aveau plăcere de a povesti, mă aşezam la masa cu cei mai mulţi mineri. Ceream voie. Mă interesau poveştile. Întotdeauna am fost primit.
Mandatarul nu fusese necăjit după nevastă. Mai supăraţi erau minerii. „al dracului Vuscan, directoru, că ne fură la salariu, că ne confiscă florile de mină mai înţeleg, se oţărî unul într-o seară să-l audă mandatarul, da să ne ia şi pe Mariana, asta n-o înţeleg. Ce are el cu femeia noastră! Nu i-s de ajuns fufele din birouri! Sunt bugăte secretare, contabile, calculatoare, care ne încurcă plicurile cu plăţile, ba mai mult şi curiere şi cântăreţe la ansamblu şi voleibaliste din echipa exploatării. Ne-o ia el pe Mariana noastră, măi oameni, asta-i curată nesimţire”.
Ştergând paharele întors cu spatele la tejghea, mandatarul se făcu că nu pricepe vorbele lui Ion Clomparu, artificier la orizontul două sute. Era convins că Mariana se va întoarce la el. Mina nu putea fără Vuscan.
„Bun ţântaş o fost securistu, Cenan Ţiudica am aflat că l-o chemat. Îl lăudau în ziarul de la judeţ. Ziceau că o lichidat un mare duşman a poporului. În foaie la duşmanu poporului îi mai zicea şi năpârcă explotatoare. Da, mă fraţilor, mă întreb io Ciufu Zurvan, cu mintea mea slabă, care duşmani? Că pă aici nu ne-o fost duşmani decât ungurii, tătarii şi ruşii. Ăştia ştiu eu c-o fost duşmanii noştri, că nemţii, şi de-o trecut pă aici, o fost mai cumsecade, iară jizii o fost şmecheri. S-o pus în mijlocu satelor şi-o făcut crâşme de o nărăvit românaşii la băutură. Da asta-i altă poveste. Întâi o vinit ungurii, apoi tătarii mai dădeau câte-o raită, la câteva sute de ani, la urmă o sosit ruşii cu colectivu…Cosma copilu n-o fost nici ungur, nici tătar, nici rus, nici batăr neamţ n-o fost, iară jid ce să mai vorbim, că n-are cum, că era cu legionarii…”
Pe mese, halbele goale păreau soldaţi credincioşi, neclintiţi în respectarea unui consemn. Alcoolul scotocea prin amintiri. Vreme mai era până să intre schimbul IV. Abia al treilea era pe jumătate.
Mandatarul era acum în pensie. Totuşi, venea în fiecare seară s-o ajute pe Mariana, nepoata. Mariana mătuşa nu mai dădea pe la bufet. Doar când mandatarul întârzia la table în parc cu alţi pensionari. Mai toţi foşti mineri.
„Roata calcă pă tătă obada. Poţi hi sus, da trebe să cobori odată. Eşti jos, poţi urca. Numai trebe a hi om. Şi sus şi jos. Nimic nu-i mai bine pă lume decât a hi om. De-i bine astăzi, mâini poate hi rău. De-i rău azi, vine binele pă mâine. Aşa că, măi oamini buni, luaţi şi beţi că mai dau io on rând, c-am vândut trei flori de mină, stibine, faine, ţepoase, uite cum mi-s jaitele, numai zgârâituiri de la colţi. Beţi, fraţilor, că mâine cine ştie cum a hi…”
Pe Vuscan l-au adus înapoi pe linie de partid. Nu la-u mai pus de director. L-au retrogradat şef de sector. De numai cu sectorul lui mina a început din nou a merge bine. A doua zi, seara, în bufet Mariana umplea din nou halbele. Le lăsa guler alb de-o palmă. Din stradă se auzea cum minerii strigau comenzile. Nu abia îngăimate ca mai înainte, de nu pricepeai ce vor: tărie ori bere. Cât lipsise Mariana, mandatarul se crezu fudul. Nu mai auzea ce comandau minerii. Îşi făcuse chiar o spălătură la urechi. Asistenta-i băgase un lichid călduţ în ureche. Râse când o văzu cu seringa mare, groasă. Făcând anumite concesiuni, era sigur că Mariana se va întoarce. Cum sigur era după prima seară, când o primi înapoi, că mina iar va lua trofeul „Diamant de Maramureş”. Era cam singurul care avea această convingere.
„Copăcel o căzut pe crupa iepei. Ca secerat. Apoi s-o urnit încet, trăgând căbutul care era tot noroi. Iapa lui neagră s-a întors şi a apucat căbutu în dinţi. Până să vie securiştii, s-o pierdut printre stejari. Rar o mai vede oarecine. De fapt, o mai văzut-o până amu-s douăzeci de ani. Purta căbutu între dinţii lopătaţi. Căbutu era tăt tină şi sânge. Ploile nu-l spălaseră. Nici o ploaie nu-l va putea spăla.
De atunci, în fiecare an, în acea zi, vine vreme gre la Biserica Vacii. În sate se aude cum rânchează iapa lu Copăcel. În tăt anu şi numai-n aceie zi. Pă Pârâu Morii să porneşte apa. Tulbure cu bulbuci, măturând muşuroaiele. Şuvoiul îi cu vârtejuri de gândeşti că din el vre să zboare un zmeu. Tăt felu de poveşti îs cu moartea lu Copăcel. Sunt care o văzut câinele urlând lângă pârâu. Alţii o văzut urmele iepei pe fundu pârâului. Câţiva, cam beţi, ce o fost la o clacă, o văzut numai căbutu mergând pe imaş, ca şi cum l-ar hi purtat Cozma pă el. Câinele era mai în urmă şi iapa, ăştia ştiau şi cum o cheamă, Puica, necheza pă pârâu.”
La cinci ani după ce fusese numit şef de sector, directorul Vuscan se pensionă, iar Mariana fu operată de fibrom. La Cluj au dus-o. după părerea unora, Vuscan a plătit cei mai buni chirurgi. Dar şi mandatarul avea bani mulţi. De pe pielea lor, susţineau unii.
„Ce haznă că mi-o vinit bărbatu înapoi din război. O scăpat de pe front şi s-o angajat la mină. Vai cât am plâns şi atunci. I-am zis să nu se ducă. La şapte ai o murit. Când o vinit molu de o îngropat o echipă întreagă. Nimeni nu o scăpat.. ne-o chemat să ne recunoaştem bărbaţii. Cinci femei o mărs la morgă. Cinci văduve. Pe al meu l-am cunoscut după un dinte câinesc pe care-şi pusese toc. Dinţii minerilor se măcinau de la piatra măruntă ce le intra în gură.
Vai, cât am plâns şi atunci, vai, cât am plâns io în viaţa asta… cât am plâns de aţi şti voi…cât am plâns…”
Poveştile de acum douăzeci şi unu de ani erau triste. Şi poveştile de acum sunt triste. Poate sunt tot aceleaşi întâmplări pe care vremea le lustruise. Fiecare povestitor a mai adăugat ceva. Unii au scăpat.
„Câinele lu Copăcel, era să-l uit, era să uit de câine… când s-o apropiat securiştii, o sărit la unu. De obraz l-o muşcat. Praf i-o făcut obrazu. Altu pă dinapoi l-o lovit cu patu armei. Şira spinării s-o rupt. Am auzit io, c-am fost departe cum o făcut <crac>. Vreascurile, când le rupi pă genunchi, mai fac aşa. Câinele s-o târât către Copăcel. <pac…pac…pac> am auzit iar. Glonţu i-o ieşit printr-un ochi.”
La o masă îl văd pe Vuscan. Îmbătrânit. Vânduse flori de mină unor italieni şi cumpărase barul. „La Mariana” era acum a lui Vuscan. Mariana venea mai rar. Seara, când mandatarul lustruia cu fundul pantalonilor leţurile băncilor din parc. Mariana de acum nu se descurca seara cu beţivii. De aceea Mariana de acum douăzeci şi unu de ani venea să o ajute. Îi era nepoată de soră. Vuscan mai venea seara la o bere. De ani buni mina nu a mai câştigat „Diamantul”. Vuscan vorbea de steagul albastru cu ciucuri galbeni pe care erau cusute ciocanele încrucişate. Blazonul minerilor. Steagul îl primise chiar de la preşedintele ţării.
La celelalte mese, Brăduţu, Calu Maiorului, Oaie, Puhu, Troaco-troaco, Diere Dimo. Întunericul acoperea fereastra. Bufetul părea acum o încăpere subterană. Nu se vede nimic afară. Schimbul patru de demult. Îi ştiu pe toţi după porecle. Poate suntem chiar atunci. Acum douăzeci şi unu de ani. Minerii ies grăbindu-se către lămpărie. Îmi caut marca cu numărul lămpii prin buzunare. În buzunare zornăie câţiva bănuţi. Pe unul hexagonal, puţin mai mare, o cifră. Trebuie să-l arăt la lămpărie înainte de a trage oblonul de lemn. Nu vreau să pierd schimbul.
Ies afară. Aerul rece îmi trage palme. Pe platou, o grămadă de autobuze. Poate douăzeci. Nu le-am numărat. Caut unul care merge pe ruta mea. Mă grăbesc să prind un loc pe scaun.
Ba stai! Mă grăbesc către lămpărie. „Grăbeşte-te, mă! mă îndeamnă Stanciu, ce-i zice şi Cioflan, îi de serviciu Saveta şi asta închide la fix”.
Un claxon ascuţit. „Hai, dom`le, de mergi încolo”. Pe platou sunt doar două autobuze. Şoferul care mă chemase deschise geamul şi se ridică de pe scaun scoţând capul afară. „Vii ori nu, că-i vremea de plecare…”
Aerul rece, puţin umed, mă pălmuieşte. Un nechezat ce pare un strigăt de om. Poate un mânz pierdut în noapte îşi caută mama. Tropotul se îndreaptă în jos. Cu siguranţă moroşenii pleacă la cules de mălai, la ţară. Până prin Banat ajung cu căruţele. Este mânzul lor. Tropotul se întoarce. Întunericul se mişcă, parcă rupându-se în două. Calul avea în dinţi un căbut din lână. Nechezatul se pierdea în cetinile reci, brumate. Prea târziu merg moroşenii la mălai. În vremea asta trebuie să fie gata culesul. Răcoarea amplifica tropotul. Şi nechezatul ce se apropia o dată cu el. Căbutul era murdar cu noroi proaspăt. Şi pete de sânge am văzut.
Întind marca şi Saveta îmi zâmbeşte, mai ceva ca Mariana. Sunt prea tânăr pentru ele.
Iapa cu căbutul în dinţi pare a nu se teme de autobuzele ce scoteau fum. Şoferii ambalau motoarele să le încălzească. Cu ziarul mototolit am şters geamul şi m-am uitat mai bine. Călare pe cal era un câine negru cu pieptul alb. Câine de vânătoare. Pe picioare părul era ruginiu. Pe bot avea pete de noroi. Poate adulmecase prin mlaştini, după raţe sălbatice.
Aerul rece îmi mai trase o pereche de palme. Obrajii îmi ardeau. Nu-mi era însă frig. Eram puţin mirat. Nu de câinele cu botul murdar de noroi ce călărea. Nu înţelegeam cum iapa aceea, noroită şi ea, ce trecea prin faţa exploatării miniere cu căbatul în dinţi putea necheza fără să-l scape.
Alexa Gavril BÂLE
Citește și
„Câinii”, proză scurtă de Alexa Gavril Bâle
