"Alte zile, alte rosturi", proză scurtă de Alexa Gavril Bâle

Bătrânul avu senzaţia că ţine între degetele scorţoase opt durături, în loc de patru. Se frecă speriat la ochi. Se făcură patru. Dădu vina pe întunericul ce se lăsase tăcut, greu, fără ca el să bage de seamă.

Tinda joasă, strâmtă. Peste lucrurile îngrămădite, prin uşa deschisă doar pe jumătate, abia dacă mai pătrundea o pală cenuşie de lumină. Răsfirată ca un evantai japonez pe sacii cu făină.

Se ridică greoi. Oftă ţinându-se de şale. Cuţite ascuţite se răsuceau lung, tăind în carne, la orice mişcare. Se scutură cu palma de strujele albe, cârlionţate. I se prinseră de pantalonii peticiţi. Ieşi pe prispa de lut.

„Bugăt pă astăzi” murmură în sine. Cioplise destule durături pentru cele şase coşuri pe care le avea de împletit săptămâna aceea. Luni fusese sărbătoare mare. Sânzâienele. Femeile strâng flori galbene, mărunţele de pe muşuroaie. Legate în mănunchiuri şi puse la uscat sunt bune de leac. Patru femei au venit la el alaltăieri, spre seară, adică luni şi l-au rugat să le facă, de bună seamă, coşuri. Cele vechi s-au rupt, care la fund, care la gardină, încă din toamnă, când au cărat cucuruz.

Vremea fânului e aproape, se coc poamele.

Vorbeau repezit, umezindu-şi buzele cu limba.

Aveau mare nevoie de coşuri noi, ţapene, să ţină la terheti. Plata? Cât a cere o să-i plătească. Numai să le gate cât mai iute. În faţa casei nuci bătrâni. Mai bătrâni cu mult decât el. Îşi legănau leneşi frunzele. Vârfuri de lance tăind şirinci late, adânci de întuneric. Dincolo, gardul de plopi, răchiţile înalte, drumul de pământ bătut, alt gard, apoi coasta, nu prea pieptişă, cu pruni scorburoşi, în care se puiau vrăbiile, un pârâu mai toată vara sec. Şi dincolo de toate, mânjind zarea: pădurea de fag. Proaspătă ca un ştergar de curând spălat. Îşi aminti de bureţii oieşti şi de pitoile culese dimineaţa dintre fagi. Va frige pe lespede bucăţi mari din ele în untură sărată. Îi era foame tot mai rar. Rânza şi-o simţea în burtă o pungă stârcită, inertă. Mai gândi: „Ar trebui mulsă vaca sură, mare, lăptoasă. Trebuie hâlbe la purcel.” Curios că încă nu-l auzea guiţând. Nici un picur de zgomot. Nici vorbă de om. Nici lătrat de câine. Sunetele adormiseră prin ramuri ca turturelele. Nefirească linişte coborâtă peste casele împrăştiate ca un pumn de bănuţi aruncaţi de un orb în sus. Peste dealuri, pe lângă vâlcelele cu arini şi rugi. Poate doar lui i se făcea auzită liniştea. Amorţit de nemişcare. Încolo, prin ogrăzi – zarva înserării. Feciorii nu veniseră încă. De câteva ceasuri bune ar fi trebuit să sosească. Cel mare, de acasă, lucra la pădure, la IFET. Câştiga bine şi cu lemnele de foc nu aveau treabă. Năcazul era că-i trecea ziua pe huzrupe. Seara se apuca de băut până uita de el.

Celălalt, mai tânăr, angajat la drumuri şi poduri, era şi mai băutor. Nu că se făceau cine ştie ce drumuri, da trebuiau cârpojite cele vechi. Aşa că azi era pe aici, mâine cine ştie pe unde… şi dracu îi scotea mereu horinca înainte.

De peste deal, de prin Borteşti, Părăuani, Bărbi, Paltin, veneau morocăii. Cu sare scoasă din ocnă, de la Şugatag. Treceau carăle, drongălind pe pietrele drumului şi morocăii strigau gros: “Sare, sare pă mălai.” Până pe la Lăpuş ajungeau şi pe Someş către Codru, pe la Şomcuta către Chioar şi Sălaj.

În Arşiţa rămâneau de mas. Arşiţencele scoteau strujecele pe prispă. Scuturau bórdurile şi aşterneau. Caii – în şură, legaţi de loitre, înveliţi cu pături.

Cei din Arşiţa le dădeau mălai pe droburi de sare: bună în mâncare, bună şi la oi. Mălaiul, arşiţenii îl aduceau de pe la Carei. Luat pe mere. Trei zile şi tot atâtea nopţi ţinea un drum până acolo.

Amândoi feciorii – cum am spus – aveau slujbă la stat. Se cam ţineau de lucru, da tot nu putea fi mulţumit de ei. Începuseră să bea chiar prea vârtos.

„Nimereşte unu la moară. Un moş din părţile Lăpuşului, om de treabă, operat la prostată. Eu l-am ajutat atunci un pic. O adus măciniş pentru un mort, nu mortu lui, careva îl angajase cărăuş. Cei din faţă n-o vrut să-l lase peste rând. Nu l-o crezut că macină pentru mort. Moşu o dat cu cuşma de pământ, s-o jurat, s-o aruncat în genunchi să-l creadă. O zis moşu: «Să dea Dumnezeu ca fărina asta, de minţesc, să-mi fie mie de pomană, de nu, la voi.» O venit o babă, nevasta mortului, pe care o cunoscut-o mulţi. Blăstămu o rămas pă ăia care nu l-o lăsat.Tăţi o murit într-on an şi moara aceia le-o măcinat fărina de pomene”.

Nici nu s-o însurat, le-o trecut de mult vremea. Mai mult petreceau prin sat, la cooperativă, la magazin, cum îi zicea gestionarul. Cu alţi beţivi, cumpărau pe rând sticle cu băuturi acre, ieftine. Sorbeau zgomotos, direct din oiagă, închinând şi trecându-şi-le unul altuia. Lichidul amar le ardea măruntaiele, vorbeau măgării şi lucruri de nimic, până li se împleticea limba-n gură.

Gheorghe lu Petrina, un bătrân şchiop, ce nu avuse nevastă niciodată şi ce locuia aproape de centru – nu lucra mai nimic. Toată ziua era acasă. Făcuse o listă, într-un caiet vechi, pontându-i zilnic pe toţi clienţii cooperativei care se îmbătau. La un an anunţă prin sat că Arsănte, feciorul cel mare, luase locul întâi. Oamenii au râs mult, băşcălindu-l pe chestia asta.

Nu era zi lăsată de la Dumnezeu ca băieţii lui să nu ajungă acasă târziu, ameţiţi de nu se puteau ţine pe picioare. În multe seri îi aduceau alţii pe subsiori.

„Mare înghesuială a fost la moară, atunci demult. Odată o fost cei patru saci ai mortului din Lăpuşul Românesc…„

Ce să zică bătrânul? Nu zicea nimic. Mulţumea fain celui care nu-i lăsase feciorii să doarmă prin şanţuri. Pe ei nu-i mai sfădea. Se obişnuise. Îi aşeza pe pat şi le trăgea hainele. Pentru un moment părea că dezbrăca nişte copii mici. Ca mai demult când adormeau înainte de vreme, trudiţi după o zi de joacă. Se aştepta să-i vadă dând din mânuţe şi gângurind fericiţi. Numai că horcăiturile porceşti, putoarea de poşircă îi risipeau muta visare. Realitatea, pe lângă că era neplăcută, mai era şi ruşinoasă. De ce să-i fie ruşine? La urma urmei se împăcase cu gândul că din feciorii lui nu o să se aleagă mare lucru.

Din Apuseni, din părţile Zarandului, veneau târziu, în toamnă, moţii cu ciubere. Încărcate pe caii storşi de drum, miroseau a brad proaspăt. Cele mici băgate în cele mari erau prinse de şei de lemn încrustate cu vârful cuţitului. „Haide, haide la ciubereeee…” suna satul. În urma lor rămânea iz de răşină şi duhnea acru a sudoare de cal, veche. Bune de pus curechi la murat pentru iarnă, puteai face baie în ele. Arşiţencele puneau în ele haine la muiat cu leşie… Slănina porcului aşezată în murătoarea din ciubărul de brad şi apoi dată la fum se făcea tare bună. Şi moţii mâneau pe noapte în Arşiţa. Dormise o dată unul la el, fălcos, cu dinţi mari.

Arsănte aştepta să moară. Îi ghicise în armată o ţigancă, citindu-i liniile din palmă, că n-o să trăiască mai mult de treizeci şi doi de ani. Trecuseră de atunci mai bine de zece. Arsănte tot aştepta să se împlinească zisa ţigăncii. Îşi îndulcise aşteptarea cu horincă. După treizeci şi doi, dacă nu a murit, obişnuinţa îl mâna înainte. Harnic era, da nu pentru el. Nimic nu se cunoştea în urma lui pe lângă casă. La pădure era bun, dar după ce venea, în loc să-şi vadă de treburi, umbla mai mult prin sat. Lucra la unul şi la altul. Vara la coasă şi fân. Nu-i păsa. Toamna şi iarna tăia lemne, desfăcea cucuruzul pentru moară, purta gunoi în câmp. Şi numai pe mâncare şi horincă. Atâta îi era plătuca.

Zăvoianu îşi făcuse casă nouă, din cărămidă. Cea veche, din lemn, vroise s-o vândă lui Arsănte. Lesne de tot. Era mare, tocmai cât le-ar fi trebuit lor. Arsănte refuzase, spre mirarea oamenilor. Zicea că aşteaptă să pice bomba. Până atunci, îi va da statul apartament la bloc. Nu-l mănâncă grija unde a sta. Nici cămăşile nu vroia să le spele. Zicea că mai bine le pune pe tăietorul lemnelor şi le taie mărunt, mărunt cu săcurea.

Vasalie, un vecin din jos, crezând că n-are bani, îl chemă la el într-o seară. „Mă, Arsăne, nu pierde ocazia, ia casa mă, ia-o că-i ieftină. De n-ai bani îţi dau eu cât îţi trebuie. Mi-i da înapoi când îi putea.” Da vorba ceea: “Cine trage la sărăcie, apoi anume acolo merge, orice ar face. Vré omul să-i facă bine şi el să bate cu binele.”

Casa lor, veche, cea mai veche din sat, lipită cu lut pe dinafară, văruită în mieriu, albastru pe care-l trăgea soarele. Acoperişul de paie putrezite. Trebuia schimbat demult. Ofta, pentru a câta oară? Băieţii lui nu aveau de gând să se apuce de ceva serios pe lângă casă. El era prea bătrân. Cât încercase să-i lămurească să facă treabă, să intre în rândul satului. Fără nici un folos însă. Aşa că au rămas mai departe în casa apăsată de vremuri trecute, la care veneau altele să se adauge, mai tulburi, într-un şuvoi nestăpânit. Acesta era Arsănte!

Cel mic, Vasile, o apucase după frate-său. Trăgea la băutură de stingea. Nu că ar fi avut ceva pe suflet. Din plăcere o făcea. De câte ori nu-l certase noaptea când sosea beat? Cum să asculte de un bătrân? De câteva ori îl bătuse rău de tot. Ca atunci când, fiind copil, îl prinse pufăind frunze uscate de nuc. Le amesteca, mărunţite bine, cu balegă de cal. Pipa şi-o făcuse din capătul unui băţ de floarea-soarelui găurit. Copilul era la capre pe imaş. Nu aveau vacă atunci. Ţineau două capre, una albă, cu coarnele mari, ţapoşe, alta neagră, brezucă. Fără coarne. Bătrânul trecuse întâmplător peste imaş. Mergea în pădure după un par pentru claie şi se gândise să-i ducă şi copilului ceva de mâncare. Vasile, ascuns după un cătur de rugi de mure şi măcieş, trăgea vârtos din pipă. Fumul albăstrui, aspru, greţos îi lăcrima ochii, făcându-l să tuşească. Nu se lăsa… Bătaia zdravănă din coada toporului pe care i-o trase atunci nu-l dezvăţase. Când venea seara cu caprele de la păşune puţea a fum tare. La ce să-l mai bată? Vasile era ca şi vaca stricătoare. De ce vedea că este mai mare gardul, d-aia se încăpăţâna să treacă prin el.

Ciubărarii din Munţii Apuseni aveau cai mici, ciolănoşi, munciţi. Uliţele răsunau de strigătele lor. Doagele albe, proaspete, împrăştiau miros de sânge de brad. De mult n-au mai venit. Nici morocăii cu sare de la Ocna. Căile lumii se încurcă! Drumurile se schimbă!

O durere ascuţită îi coborî plumb în picioare. Obosit de gânduri, intră în tindă. Caută scăunelul pe care stătuse înainte. Luciu de vreme. Îl aşeză afară, la rădăcina nucului. În frunze se cuibărise un pui de vânt. Dormea ca un căţel de trei zile lângă ţâţa mă-si.

Rezemat de trunchiul gros, simţi prin cămaşă crevasele cojii. Parcă era mai bine. Judecă departe în tăcere. De primul fecior uitase. Mai mare decât Arsănte. Fugise de acasă mai demult. Era prunc. El săpa cu Mărie, nevastă-sa, mălai în Valea Chirii. Susan, copilul, trimis de profesori de la şcoală, venise să-i ceară bani de abonament la revistă. Abonamentul era cam jumătate din preţul unui coş. Mult pentru nişte oameni săraci. Susan plânse că-i trebuie bani. Dacă nu-i are îl bat profesorii şi i ruşine de ceilalţi copii. Toţi se abonează. Numai el nu, parcă ei ar fi cei mai sărăntoci din tot satul. Bătrânul plesni. Vorba aceea, sărăntoc, îl înţepă ca un fier roşu. Într-un fel, în necazul lui, fără voie, copilul avea dreptate.

Îl bătu rău cu coada sapei. Palmele aspre o făcuseră lucie de atâta frecat. Nici acuma după atâţia ani nu-şi putea da seama de ce a făcut-o, pentru că insistase prea mult, ori pentru cuvântul acela usturător de adevărat.

Susan plecase de acasă chiar în ziua aceea. Multă vreme nu a ştiut nimic de el. Nici nu se interesase. Avea prea multe pe cap ca să se mai intereseze de soarta copilului fugit în lume.

Află de el, întâmplător, după vreo doi ani. Un om din Arşiţa, Viorel din Vale, îl întâlnise în oraş. Susan era elev la o şcoală profesională de tractorişti. După şcoală, la vreo trei, patru ani, s-a însurat şi a avut patru fete. Părea că se aşezase, că o apucase pe drumul cel bun. Chiar începuse în sinea lui a fi mulţumit de Susan. Din trei feciori, batăr unul să fie la locul lui. Multe însă sunt numai părere. Undeva treburile se orânduiesc în aşa fel încât cui îi e dat să nu aibă noroc, apoi nu are până la capăt. Aşa s-a întâmplat cu Susan. Cu câţiva ani în urmă se îmbătase cu nişte ţigani din Ariniş. Cumpărase de la ei pe o litră de horincă o femeie, o curvă care-şi părăsise într-un sat de pe Someş cinci copii mici. Îşi lăsase şi el nevasta şi fetele. Plecase cu… „câştigul”.

Hăndrăli cu ţiganca (ţigancă era, după cum spun cei care au văzut-o), vreo câteva luni prin Baia, lipsind de la serviciu. După ce curva îl părăsi se întoarse. Directorul SMT-ului nu-l mai primi. Nu-l primi nici nevasta. Se angajă la mină. Singur, om fără căpătâi, stătea la căminul de nefamilişti. Nu avea nici măcar o haină ca lumea pe el. Acasă la bătrân venea rar. Câte două, trei zile când era liber. Ce să vorbească laolaltă? Despre sticlele golite după schimb, ori de banii pierduţi la cărţi. Îi era străin, între ei se lăsase o perdea nevăzută, rece. Nu ştia dacă îi mai purta mânie pentru bătaia de demult. Nu-i dădea de înţeles nimic. Stătea cât stătea pe acasă, bând în rând cu ceilalţi doi fraţi, mai mergea pe ici pe colo la lucru, juca pe rupte cărţi şi… pleca. Apoi, când venea iarăşi, bătrânul îl privea mirat. Îl uitase, nu-şi dădea seama de unde apare.

„Această Sfântă Cruce a fost ridicată întru mărirea lui Dumnezeu de preaplecaţii robi Găvrilă şi Părasca Lăuran, în anul Domnului 1914.”

Prin dreptul crucii trece un om cu furca pe umăr. În furcă o piele veche de oaie, stricată de câini. Se înserase bine. Nu vedea ca lumea. Poate să fie Ionu Buzanului. Vaca mugea rugător aşteptând să fie mulsă. Ugerul umflat, greu, stând să plesnească. Un coş plin cu pietre. Ionu Buzanului aruncă pielea într-un ponor. Se întoarse şi trecu. Lângă răstignire făcu o cruce largă, risipind întunericul cu mâna. În cotlonul de după şură porcul făcea larmă mare. Nu dădea rând, era flămând. Bătrânul se scutură de gânduri. Îşi frecă barba aspră, căruntă, nerasă din iarnă, de când îi murise nevasta. Se ridică ţinându-se de şale. De culcat, se culcă devreme, după ce-şi mulţumi dobitoacele. Pe fiecare în felul său. Feciorii nu veniseră. Or sosi mai târziu, beţi, dacă or mai putea ajunge până acasă. „Nici un bai nu-i, se linişti în sine, tăte merg după cum îs rânduite.” Suflă în lampă. În alte seri lucra până târziu.

A doua zi se trezi devreme. Îşi rostui gospodăria şi nu ştiu de ce să se mai apuce. Să gate coşul început ieri, ori să meargă în Stegerişte la sapă? Plouă cu gânduri. Mălaiul crescuse mare. Umezeală multă în primăvară. Acuma cald. Trebuia scos din buruieni.

Pe drum trecu un ştraf. Feciorul lui Găla Petrii cu nevastă-sa şi copilul ce-l aveau de trei ani şi ceva. Mai trecură şi câteva femei guralive. Mergeau la sapă. Găla Petrii mâna calul. Îi arăta lui nepotu-său cum să ţină frâiele. Copilul râdea vesel. Bunică-sa între femei era mândră. Vocea ei le acoperea pe toate.

Bătrânul sperase o vreme că şi el va avea nepoţi. Multe îşi dorise şi puţine reuşise să împlinească. Mai nimic. Acum nu-i mai rămânea decât să se bucure de fericirea altora. Prea târziu ca să mai aştepte ceva. Zilele care veneau i se părură dintr-o dată seci, cenuşii. Se simţea undeva înainte de naştere. Ceva ca o lumină îl atingea cu razele usturătoare.

Se va apuca de coş. Sapa era prea departe. Se îndreptă spre casă. O vechitură de peste o sută de ani! Ascunsă sub clopul de paie aproape putrede, înnegrite de ploi. De pe coama înaltă ieşeau ţepuşe ascuţite care ţineau paiele. O sarcă se aşeză pe una. Dădu de câteva ori din coadă şi zbură spre Butruci unde cânta un cuc târziu.

Toţi în sat îşi făcuseră case noi. Bărbaţii lucrau la mină, aduceau bani buni. Cumpărau materiale. Înălţau case, şuri noi, largi. Bătrânul se uita… tăcea, dar… nu avea unde să se angajeze. Nu ştia să facă nimic şi apoi… vârsta.

Vacă şi-a cumpărat de-abia după ce feciorii i-au dat ceva bani de pe unde lucrau. Până atunci avuse capre. Mâncau puţin. Vara le scotea pe imaş. Seara veneau cu ugerele pline, ţepene de lapte, târându-le aproape prin praful drumului. Multă vreme a ţinut vaca în poiata caprelor, lipitură, lângă casă, din beţe de floarea soarelui. Cu greu, strângând un ban de ici, altul de colo îşi ridicase o şură din lemn. Acoperişul de paie, ca la casă. Cosise o baltă de pipirig, îl uscase şi scăpă de o cheltuială.

Pe drum – larmă mare. Răncălit de bivoli, o vacă mugind lung. Bat-o s-o bată vreme, cum trece! Seară şi el nu isprăvise mai nimic! Abia terminase coşul început ieri şi reuşise să facă durături încă pentru unul. Se ridică dând la o parte rudele de alun. Înfipse custura într-o crăpătură a grinzii. O tăiase dintr-un vârf de coasă veche, oţeloasă. Tăia brici. Îşi putea rade părul de pe braţ. Se îndreptă spre grajd. Obosit, obosit, o moleşeală lânoasă îi coborâse în oasele bătrâne. Va aranja animalele şi se va culca devreme.

Răsăritul celeilalte zile îl găsi în pat. Învelit bine cu cerga de lână rărită. Nu-i venea să se mai scoale. În altă zi nu ar fi dat rând să se îmbrace. Privi grinzile tavanului. De cuiele bătute în lemnul uscat atârnau blide şi ulcioare de lut prăfuite, afumate. Pe grinzi felurite lucruri, unele nemaifolosind, gheme de lână, jirebde de cânepă, acte, chitanţe, contracte, strânse de-a lungul anilor în suluri groase, legate cu aţă. Nu-i trebui mult să se aşeze pe scăunelul de lemn şi să se apuce de coşuri.

Uli flămânzi, cu priviri tăioase, foşnind uşor din aripi nevăzute, gândurile târcoleau. Stătea liniştit. Împletea calm. Puţin mirat de limpezimea minţii.

Niciodată nu a avut puterea de a contempla trecutul alături de ce urmează. Zilele treceau fără să-l intereseze. Nu existase timp. Trăise în gol, doar pentru moment. În urma lui nu rămânea nimic. Ce a fost pentru el viaţa? Pentru ce a trăit? Majoritatea oamenilor sunt mereu frământaţi de aceste două întrebări. Răspunsul este cel mai adesea impus. De însăşi viaţa fiecăruia. Rar este cel dorit, cel care convine. Până astăzi nu-şi puse aceste întrebări. Fusese rupt de realitate. Întâmpina fiecare nouă zi ca pe cea de ieri. Cu aceeaşi oboseală în oase, cu dorinţa de a fi sătul şi a nu supăra pe nimeni. Viaţa îi fusese o singură zi, o mare zi, cea de astăzi, prin care anotimpurile, anii, lunile se perindau molcom. Boabe de mătănii în mâna veştedă a unui sihastru!

De însurat, se însurase simplu. Nu umblase ca ceilalţi feciori prin sat la fete. Nici prin satele din jur pe la jocuri nu se înghesuise. În femeie văzuse doar necesitatea unui ajutor, pentru care să muncească şi care să-i spele şi să-i facă mâncare. Poate copii. Ca tânăr fusese retras. Când lucra la cei care aveau fete nu îndrăznea să glumească cu ele ca alţii când îi aduceau prânzul în câmp.

Nevasta lui fusese fată săracă. Mică şi urâtă. O ceruse într-o seară de toamnă cu frunze zburate de vânt. Vorbise numai cu părinţii, fără ca fetei să-i spună. Nunta? O mână de oameni, vecini, neamuri mai de aproape. Îşi amintea paharele de la horincă. Nici cât vârful de la degetul mare!

S-au înţeles bine, fără să aibă multe de împărţit. Nu se cunoşteau aproape deloc. Trăiseră toată viaţa cu un fel de ruşine între ei. Ca în prima noapte.

Mărie nu ştia nimic. Mâncarea nu-i ieşea, la tors i se încurcau degetele în fire. Umbla şi ea prin sat la lucru. Mulţi îi dădeau de mâncare şi pentru copiii de acasă. Ba şi câte un rând de haine vechi.

Se îmbolnăvise rău acum câţiva ani. Îi slăbise vederea, apoi căzu la pat. Femeile din sat îi trimiteau câte un blid din ce găteau. Înainte de a muri nu s-a mai putut ridica din pat, nici pentru a ieşi afară, de rândul ei. Scaunul pe care i-l făcuse avea la mijloc o gaură. Îl fixa deasupra unei oale mari de tablă. Când Mărie cerea afară, o lua în braţe şi o aşeza pe scaun, deasupra oalei. Nu-i era silă, nici milă nu simţea. Făcea asta ca un infirmier într-un spital. Mărie muri în iarnă. Erau zăpezi mari, ningea continuu. La groapă au dus-o cu sania. Dintr-un loc, omul cu caii nu a vrut ori nu a putut să meargă mai departe. „Prea mare îi zloata şi obosesc bieţii cai”, spuse scuturându-şi căciula de zăpadă. Bătrânul n-a izbutit să scoată o vorbă. Noroc cu Găvrila Pălăguţii şi Ion de pe Dâmb care s-au luat cu gura de Ilie. L-au făcut de râs: „Ce cai îs ăştia, mă? Te mai ţii băţos cu ei? Se împiedică într-o palmă de omăt?”

La groapă au ajuns uzi până la piele. Se întunecase şi ningea amestecat cu apă. Popa grăbi ultimele rugăciuni. Fulgi lăbărţaţi, apoşi, cădeau pe cartea deschisă. Un cântăreţ bătrân desfăcu o umbrelă neagră defectă. Prohodul se termină repede. Sapele şi hârleţele urniră lutul cleios peste sicriul de brad proaspăt. Bătrânul auzi parcă scrâşnetul unor porţi grele, ruginite, ce se închid numai o dată. Cimitirul nu avea nici gard! De unde porţi? Doi vecini jucau cu cizmele pe mormânt să încapă lutul. Fixară crucea de prun.

Bătrânul intră în biserică după popă. Înfrigurat, acesta se dezbrăcă de veşminte grăbindu-se spre casa parohială din Izvorul Negru unde stătea. „Nu bade, nu iau bani! Să primească bunul Dumnezeu sfintele rugăciuni…” îi refuză cele trei sute noi nouţe pe care i le întinse.

Bătrânul a dat banii unui curator, să fie în fondul bisericii. Trebuia să se plătească până la capăt faţă de moartă. Aşa-i bine!

Seara târziu, cei care au fixat crucea la mormânt urcau pe drumul înzăpezit, cu sapele năclăite de lut sub braţ. Seara zilei de Anul Nou. Toţi îmbrăcaţi cu gube. Pe lâna sură ca amurgul, fulgii se topeau născând stropi strălucitori.

„Dumnezeu s-o hodinească în pace!” aveau să închine mai târziu în casa bătrânului. Sapele afară, răzimate de prispă.

Se scărpină în barbă. Nu se bărbierise de câteva luni, de la moartea nevesti-si. Firele albe i se încurcară printre degetele crăpate de vânt.

Din nou seară. O altă seară. Pe uliţi femeile se întorceau de la sapă. Vorbeau tare legănându-şi uneltele pe umăr.

Mălaiul lui? L-or săpa feciorii de or vrea, de nu o să-l năpădească buruienile. Bătrânul avea treburi mult mai importante. Deocamdată nu se simţea în stare să înceapă nimic.

Dimineaţa cealaltă era joi. Se trezi cum se lumină de ziuă. Feciorii plecaseră. Un tractor cu remorcă. Ei îi spuneau tamba. Îi lua din sat. Sări vioi din pat. Se apucă de coşuri. Terminase patru şi mai avea două. Femeia care i le ceruse trecuse ieri pe la el. Îi aduse un blid cu brânză de oi. Încep cireşele a se coace şi nu are cu ce le duce la piaţă. Ce mămăligă o să-şi facă! Are făină bună.

Din leatul lui mai trăia doar el. Şi Timoftei din Rus. Pe care nu l-a văzut de multă vreme. Ceilalţi au murit pe rând. Măi, da cum mai trece vremea! Parcă ieri l-au încorporat. Mic şi slab cum era, nimerise la infanterie. Gradaţii, nişte porci de olteni, îşi băteau joc de el. Nu-i mai ţinea minte. Unul îl batjocorise rău, de faţă cu taică-su, bietu Nicolae, fie iertat. Prima lună de armată, la Sătmar. Recrut, vorba aceea, nici nu i se duse mămăliga de printre dinţi. Bătrânul Nicolae venise la el. Pe jos. Nu era aşa departe. Şaizeci – şaptezeci de kilometri. Compania se întorcea din poligon în pas de manevră şi, cântând, trecu pe poarta unităţii. Când îşi văzu părintele lângă corpul de gardă, stând pe desagi, alergă spre el, împiedicându-se în bocancii prea largi. Ieşise din coloană fără să-şi ceară voie. Caporalul negricios din fruntea companiei urlă de-i sărise paftaua de la centură: „Culcat, pifane! Te crezi la ţâţa mă-ti? Culcat, înainte marş, culcat…!” şi tot aşa de câteva ori până veni un căpitan bătrân şi cărunt. A doua zi caporalul a fost degradat în faţa regimentului.

Gavrila Irinii?! Cel mai fain fecior din leatul lui! Solid, nu era un om mai înalt ca el în sat. Se îmbăta pe la clăci. Îşi apuca gulerul cu amândouă mâinile făcându-se că-şi rupe cămaşa. Din buze, imita scrâşnitura pânzei. Cine nu-l cunoştea credea că o face de-anumea. Bietul Gavrilă s-a dus de câţiva ani!

Uitase să mănânce. Termină cele două coşuri. Cum înseră, Ileana Dochiţii veni după ele cu Parasca Dâmbanului care-i ceru şi ea un coş şi o coşarcă de cules mere.

Morocăii aveau care slabe şi cai mici. Drongăneau prisnelele de la roţi prin gropi. Drobul de sare nu trebuie să lipsească din ieslea oilor. Atunci fac miei graşi şi lapte mult. El nu avea oi. De Paşti cumpăra un miel. Lui îi plăceau cei albi. Aşa se obişnuise.

Mâine e Sfânta Vineri. Zi de post. Se va duce după rudiţe de tufă. Seara asta se va bărbieri şi va îmbrăca altă cămaşă. Curată, din cânepă, cu pumnuşei strânşi la încheietura mâinii. Nu mai putea răbda mâncărimea bărbii. Arsănte sosise mai devreme, cam beat. Se ocupa el de animale. Îi spuse să-i spele şi nişte haine că i-or trebui duminică. Arsănte, din uşa grajdului, răspunse că mai bine le pune pe tăietor şi le demnică mărunt, mărunt cu securea.

Până alaltămâni, sâmbătă, va termina coşurile promise. Apoi nu se va mai lega de altele. Trebuie să facă altceva, ceva care să rămână, ceva de ce nu s-a mai auzit, despre care să se vorbească.

Toată viaţa până acum n-a făcut decât coşuri. Veneau femeile din sat, le cereau, el strângea rudiţe, le durălea, împletea repede. Femeile veneau cu bani şi mâncare. Cărau cu ele mere, cucuruz, fân, barabule până se rupeau. Bătrânul împletea altele. Pe timp de ploaie lucra mai mult. Pe vreme bună ieşea la câmp. La el, ori mai ales la alţii. Pământ avea puţin, câţiva ari, de o holdiţă şi câteva căpiţe de fân. Că restul i-l luase colectivu.

În urma lui nu rămâne nimic. Nucul l-a pus bunicu-său. Casa o are de la bătrânul Nicolae. Coşurile le împletea, se rupeau şi erau aruncate în foc. Uscate ardeau bine. Cu flacără galbenă, jucăuşă. Orbit de muncă, nu se gândise până acum la asta. Muncă, muncă! Un văl cenuşiu îi acoperea ochii. Munca măruntă, lucru de nimic, pentru mâncarea zilnică. „Tatăl nostru care eşti în ceruri, dă-ne nouă astăzi… pâinea noastră cea de toate zilele…” nu mai poate merge aşa. Zilele vin chinuitoare, mai bine să nu le aştepte!

Ce putea şi mai ales ce ştia el să facă? Mai nimic. Doar coşuri împletite din alun. Nu ţineau mult. Până la o jumătate de an. Se rupeau, care la gardină, care la fund. Se deşirau sub greutate.

Va împleti un coş. Iată ce va face! Un coş mare, mare de tot. Uriaş. Cât o casă. Un coş cum n-a mai făcut nimeni de când îi lumea asta.

Şi iar se făcu seară. Feciorul cel mic aranjase animalele pentru noapte. El jbotăli o vreme prin tindă. Tinda era strâmtă. Jumătate ocupată de cuptor. Sacii cu făină, câţi erau… cuminţi, aliniaţi pe laiţa de lemn de lângă perete. Coşuri începute pe jumătate, durături puse la uscat după grindă. Vru să facă puţină ordine, dar mai mult se învârti de colo până colo fără nici un rost. Răsturnă fundul de tablă pus la gura cuptorului ca să nu intre mâţele. Se uşurau în cenuşa din fund şi când făceau foc puţea de nu mai puteai sta în casă. Se aplecă să-l ridice. În cuptor – toporaşul mic, tăios, pe care-l căutase câteva săptămâni. Avusese mare nevoie de el. Dormi bine. Răsăritul îl prinse pe Moinele Martii lângă un gard cu aluni. Tăiase un braţ bun de rude lungi. Groase cât trebuie. Repezi o durătură, le strânse bine şi le luă pe umăr. Cu toporul de pe celălalt umăr, trecut pe sub ele, sprijinea legătura grea.

Acasă aruncă greutatea din sus de prispă. Se aşeză pe prag să răsufle de două ori. Porni după altele.

În Arini tăie dintr-un pâlc de aluni de pe locul lui Teodoru Petrii Anii. Rude drepte, elastice, tinere, crescute printre alunii bătrâni, groşi. Până la amiazăzi strânse zece legături.

Zilele se năşteau una din alta. Nopţile dintre ele erau scurte. Parcă nici n-ar fi fost. Şi zilele următoare umbla după rude. Oamenii se mirară văzându-l că strânge atâtea. Nu se supără nimeni, chiar dacă le tăia de prin gardurile lor. Creşteau altele.

Cine se putea lega de el care toată viaţa le făcuse coşuri şi coşerci, pe el care nu mâniase pe nimeni, nici măcar cu o vorbă.

Duminică dimineaţa se bărbieri frumos. Briciul vechi, cu mânerul de lemn, înnegrit, tăia bine. În oglinda cu ramă de lemn – chipul supt dat cu săpuneală albă. Se înschimbă. Din lada de lemn scoase cămaşa şi izmenele în şapte laţi, curate. De azi înainte va posti cu pâine şi ulei. Îşi aminti că nu are ulei.

Vineri şi sâmbătă s-a gândit mult. Duminică spre amiazăzi, soare galben printre frunzele nucului. Bătrânul se va apuca de lucru. A şaptea zi de când începuse să gândească. Clopoti de amiazăzi. Îşi aşeză scăunelul din sus de casă, lângă grămada de rude. Luă una dreaptă, lungă. O măsură din ochi. Avea destulă putere să înceapă. Trebuie multe durături. Coşul pe care-l va împleti va fi mare. Cercă ascuţişul custurii cu buricul degetului. Încrestă ruda cu o lovitură scurtă. Îndoind-o pe genunche, rudiţa de alun pocni despicându-se, o conduse tot mai uşor pe genunchi, protejat de pormog – o bucată de piele tare ce-l proteja. Cealaltă durătură o începu printr-o crestătură adâncă şi lată. Din ea va face un fuştel. Trebuiau vreo cincisprezece de toţi. Cu aceştia va arădui fundul coşului. Mai departe, printre ei împleteşte durăturile. Fuştelul ieşi bun. Din următoarea rudă ieşiră patru fuştei, din primul strat şi şase din al doilea. Ruda puşca greu, nici nu reuşi pe genunche. Trebui s-o bage între două capete de lemn, la încheietura casei. O rudă bună arunca la două rânduri de durături.

Lucrul de duminică îi încredinţă pe oameni că, de bună seamă, bătrânul a înnebunit. Treceau pe lângă casa lui din toate părţile. Îl salutau cu milă, miraţi. Când mergi la biserică nu-i bine să râzi de cei bătuţi de Dumnezeu. În seara aceea îi păru rău pentru prima dată că nu are curent electric. La el, din tot satul mai ardea lampa cu petrol. Ar fi putut lucra până la miezul nopţii. La lampă îl dor ochii. Înainte de a însera începu împletitul. Luă şapte fuştei şi-i fixă în lung, câte doi pe margini, iar la mijloc trei. Îi împleti cu cei de pe lat, cinci, aşezaţi câte doi, cu ultimul urmând să înceapă împletitura.

De luni, o săptămână întreagă umblă flămând, pe dealuri, prin huceaguri după rude. Postul, pâinea cu usturoi, în loc să-l slăbească îi limpezi cugetul.

În trei zile adună material destul pentru multă vreme. Va putea lucra tihnit.

Se închise într-o carapace solidă. Nu vorbea cu nimeni. Satul se mira, dar îi dădea pace. Arsănte şi Văsălie – cu băutura. Durăli toate rudele în două zile. Durăturile le întinse la vânt pe o sârmă între doi stâlpi ai prispei. Trebuiau bine uscate. Gândurile îl părăsiră. Ca un stol de grauri. Poposiseră la el câteva zile pentru odihnă şi-l înturnară din treburile de toate zilele.

Venise în sat, abia scăpat din puşcărie, un fost comisar de poliţie care îşi împuşcase soţia. Făcuse şapte ani. I-a isprăvit şi s-a întors în Arşiţa, de unde se trăgea. Trăia în casa părinţilor săi. Îşi lăsase barbă şi în fiecare duminică se spovedea la popă. Acum trecea pe drum ducând de lanţ două vaci galbene.

Bătrânul luă o durătură şi o mirosi pe partea decojită. Iz de lemn sănătos. O conduse îndemânatic printre fuştei. Început bun. Sângele îi bătea în tâmple.

Elastice, durăturile îi alunecau printre degete aşezându-i-se cuminţi la locul dorit. Ca-n tinereţe! Împletitura creştea cu fiecare roată. Fundul coşului arăduit era uriaş. Nu-l interesa când şi cum îl va sfârşi. Ziua aceea îi părea foarte îndepărtată. Nici nu şi-o putea închipui. Important era că făcea nefăcutul. Asta îl ţinea în viaţă, dându-i puteri pe care nu şi le bănuise.

Era unu Preda în Făureşti. Uite aşa se zmâcea! Şi-a adărmălit o bătaie de la Nuţu Florii la o nuntă-n Bontăneşti. Trei zile şi-o pierdut bătrânul de martor pe la judecăţi. Era prea mult pentru el!

Timpul căpăta şi pentru el un sens. Aştepta fiecare zi cu o bucurie izvorâtă din adâncul sufletului. Era convins că va termina lucrarea. Zilele îi păreau uşoare, munca o emoţie.

După câteva săptămâni coşul era cât o jumătate de şură!

Bătrânul susţinea că este abia început!

În nopţile senine, cu lună plină, împletitura albă, decojită sclipea ca un animal proaspăt jupuit. Mirosea acrişor a sânge de lemn crud. Adierea vântului îl zvânta.

În duminica în care a ajuns cu lucrarea la jumătate, bătrânul s-a primenit. Bărbierindu-se cu briciul vechi, într-un ciob de oglindă, având grijă să nu-şi cresteze cutele adânci. Bucuria îl curenta cu fiori dulci. S-a dus la biserică ocupându-şi locul dintr-un colţ. După „mărturisire” a ascultat atent cuvintele preotului, mângâindu-şi bărbia proaspăt rasă. „Arămita” cu care se masase a fost cam prea tare. Reţinu pasajul din Evanghelie: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” El nu avea pe cine să ierte. Nu purta mânie pe nimeni. Nici măcar pe cei ce-l batjocoreau. Iar pe el nu avea cine să-l ierte pentru că nu supărase nici un semen.

După slujbă a dat mâna cu oamenii, vorbind cu fiecare ca un gospodar de frunte. Era puternic. Important între ceilalţi. Simţea aceasta în fiecare fibră. Începuse şi el ceva deosebit. Ceea ce nici un bocotan nu avea şi nici nu-şi va putea începe vreodată.

Oamenii nu râdeau de el. Îl luau în seamă răspunzându-i la bineţe, întrebându-l de sănătate. Se trase lângă Găvrila lui Vasalia Martii care-i povestea lui Maftei din Izvor de Măşticoaia lui Petrea Mariţii. Găvrilă, om cu stare, se întoarse spre el întrebându-l de şi-l aminteşte pe Petrea. „Cum de nu, doar a fost leat cu taică-tău, Ion”

Petrea Mariţii, rămas văduv cu trei copii, şi-a luat o văduvoaie de pe Piuă. Văduvoaia, puturoasă, umbla toată ziua târându-şi picioarele prin casă şi ţinându-se de şale că-i bolnavă. Puţea pământul sub ea şi nu făcea de mâncare la pruncii lui Petre.

„Şi baba era beteagă, întări Găvrilă, avea curu ciuruit de boli lumeşti, o cam umplut Uliţa Ştiubaiului de spurcăciuni.”

Pruncii lui Petre flămânzeau zile întregi. Treceau drumu la Moş Dionisie care le mai dădea câte o coajă de mălai. Moşu ştia de babă că-i puturoasă şi răutăcioasă şi-i întreba pe prunci dacă ea mănâncă oarece, poate-şi face în ascuns. Copiii răspund că ei n-o văd. Moşu nu să lasă: „Da la budă umblă, mă, măşticoaia voastră?” Pruncii spun că mere, că doară o văd şi ei toată ziua. Atunci să dumireşte Moş Dionisie, înseamnă că şi mănâncă: „Ni-n cotaţi la căpătâi şi precis îţi afla oarece…”

Pruncii o scormonit şi o aflat un blid cu plăcinte. Era şi o oiagă cu horincă îndulcită. Baba o sărit cu bota, dar ei o apucat blidul şi… pe uşă afară. O sărit şi Petre la babă, i-o luat bota, i-o tras o bătaie bună şi i-o dat drumu înapoi pe Piuă.

Ascultând povestea lui Găvrilă, bătrânului i se spulberă gândul de a-şi aduce o văduvoaie să-l spele şi să-i facă de mâncare.

Acasă îşi schimbă hainele şi luă un blid cu plăcinte. I le aduse Florica Găvriluţii de pe Dâmb. Se spovedise şi cum nu mâncase de sâmbătă seara îi era o foame de lup şchiop. Aşezându-se pe iarbă, se rezemă cu spatele de fundul coşului. Prin cămaşă simţea dungile împletiturii, tăioase şi mângâietoare în acelaşi timp, învălmăşite, învălmăşeală pe care încerca s-o descifreze în minte. Era doar lucrul mâinilor sale. Creaţia sa care-i dădea putere.

Pe moroşan îl întâlni la o fântână. Era Fântâna Urşilor. De la moroşan aflase cum îi spune fântânii. Se oprise să-şi ude buzele. Apă nu o băut fiind ostenit. Putea face aprindere de plămâni. Ion Pişca Pietrar, moroşanul, venise dinspre Gutâi. Pe umeri avea o straiţă din pănură. Straiţă moroşenească ţesută cu pătrăţele albe şi sure, linii ce fuseseră albe, toate unite de o pată unsuroasă, mare cât o palmă. Clopul de paie, micuţ, îl ţinea în mână.

Fără să zică ceva se aşeză lângă fântână în genunchi. Sorbi o gură de apă şi apoi se şterse cu mâneca albă a cămaşei. Cămaşa era curată, pătată doar de sudoare. Numai după ce mai bău o gură îi strânse mâna şi-şi spuse numele. Ion Pişca Pietrar din Budeşti.

Moroşanu era înalt, mult mai înalt decât Bătrânul, dar tot aşa slab. Faţa uscată era pământie. Se vede că muncise mult în viaţă şi avusese necazuri bugăte.

După ce răsuflă de câteva ori, adânc, mulţumit de răcoarea umbrei de fag, începu să umble cu mâna prin straiţă. Pe o ştergură aspră ce o scoase din buzunarul laibărului, alinie slănină, pâine, două cepe şi o brişcă veche cu mâner, din corn de cerb.

„Ia şi dumitale bade, de-mbucă de două ori, că-i si flămând…, îl pofti, apa iasta-ţi face o foame… nu dejaba vin urşii primăvara, când ies din bârlog şi beau… îi curăţă pă dinlontru…”

Auzind de urşi, Bătrânul simţi rece pe şira spinării. Privi mirat la Ion Pietrar.

Ion Pişca Pietrar îl dumiri: „da Fântâna Urşilor îi asta… cum ai auzit… vezi dealu acela mare din dreapta, îi rădăcină de munte… Măgura de Foc… în coasta lui dorm urşii iarna, iernează în văgăunile de acolo şi când începe a să desprimăvăra, ies şi zin la fântână. Beau apă multă, îs însetaţi de tătă iarna, apa le face foame şi ii mărg apoi în Poiana Boului de pasc leurdă… ştii mneata ce-i leurda, buruiana ceia ce samănă cu ceapa. Leurda fragedă îi mână în lontru şi le goleşte maţăle de tătă spurcăciunea adunată-n somnu lor lung”.

Bătrânul mestecă greu slănina, care era cam vânjoasă. Poate Moroşanu şi-a crescut porcu în pădure la ghindă.

„Nu te teme de urşi”, continuă Ion Pişca fără să-l privească, atent doar şi lăcrimând la ceapa ce tocmai o curăţa „amu-s sătui de zmeură şi poame. Carnea de om îi puturoasă, n-o mănâncă numa de-s tare flămânzi. La noi tăţi dejdină prunii. Vin şi ziua, să caţără după prune, crenjile-s subţiri şi să rump”.

Slănina era bună. La fel şi felia de pâine, iar ceapa, dulce, ceapă roşie, moroşănească. A lor în Arşiţa era ceapă aspră, o mâncai greu verde, mai mult merge pârgălită.

„Cum spuneam, primăvara urşii ies din văgăuni şi să golesc, apoi să ieu la trântă cu brazii. Îi vezi pă ceia de acolo, tăţi îs zdărieturi, pline de răşină. Îs de la ghearăle urşilor, care să freacă de brazi să le rămâie lipit părul vechi. Aşă năpârlesc urşii, frecându-se de brazii zgâriaţi…”

Moroşanu mesteca harnic. Avea măsele mai bune decât Bătrânu. Se uita către grămada de rude pe care stătea el. Nu întrebă nimic, dar Bătrânu se simţi dator să explice:

„Joardele astea io le-am strâns. La noi în sat mulţi ştiu face coşuri. Aşă-i şi zâce la Arşiţa: „fabrica de coşuri”. Îi o hulă, asta cu fabrica de coşuri, da pă bună dreptate. Sîntem vreo şapte, opt care împletim. Da io le fac cele mai trainice. A mele îs mai ţâitoare. Arşiţănii să pornesc toamna pă dealuri. Strâng joarde de alun. Câte on car, două, le pun la uscat şi tătă iarna împletesc coşuri. Până-n primăvară le gată. Când îi mărturie, marţea în Baie iau în spate câte cinci-şase, le vând mintenaş. Coşurile arşâţenilor îs mai bune ca ale ţâganilor. Ii, ţâganii, le împletesc rare, din durături verzi, nu lasă joardele să se uşte. Ca să se-ndese şi mai tare ţân coşurile câte o noapte în apă”.

Bătrânu venise după rude cu spatele. Nici nu ştia cum ajunse aşa departe, aproape de munţi. Auzise de Măgura de Foc, însă nu mai fusese până acolo. În dimineaţa aceea nu găsise material pe dealurile din apropierea satului, aşa că pornise către Răchiţele, trecând prin Plopiş. Auzise că aici sunt aluni tineri, elastici. A tăiat mulţi, legându-i în mănunchiuri mari, pe care le-a ascuns în desişuri cu gândul ca în zilele următoare să le care cât l-or ţinea şalele.

„Io-s sărac, n-am pământ, nici car aşa că duc pă umăr, câte pot…, vreu, continuă el, muşcând din pâine, a face un coş mare, mare, cât o biserică de mare. Hiind mai sărac, n-am făcut nimic de care să se vorovească; în Arşiţa nime nu mă bagă-n seamă. Atâta că mai cumpără câte o lucrare de la mine, bună, că io nu-mi bat joc de meserie…”

Moroşanu păru că nu aude ce zice Bătrânu. Tăcu o clipă părând dus departe. Îşi adună gândurile: „Îi bine să ştie omu a face orice, şi-i bine să facă. Noi n-avem îndămână la nimnica, atâta-i de budeşteni, mărsu la pădure, iar toamna pân ţară la cules de mălai. Ne umflăm ca muţii, până ne ies ochii şi nu să cunoaşte nimnic în spatele nostru…”

Arşiţeanul îl îmbie pe moroşan cu un măr. Luase vreo patru dimineaţă. Să aibă de sete pă drum. Erau mere de vară, coapte târziu, galbene şi zemoase. Mergeau bine după slănină şi ceapă.

„Am auzit din bătrâni că mai demult bisericile să făceau din nuiele. Când veneau tătarii de aprindeau satele, oaminii-şi luau biserica şi mărhuţele şi se ascundeau în păduri. Poate-s numa poveşti, poate aşa o fost, n-avem cum ştii…”

Moroşanul mâncase mărul cu cocean cu tot. Acum se scobea între dinţi cu aşchie ruptă dintr-o crenguţă de alun.

„Şi la noi să povesteşte de tătari. O dus o fată dintr-o casă de sub Coasta Măgurii. Cu tătarii o pedepsit Dumnezeu creştinii pântru multele păcate. Amu nu-s tătari, da-s comuniştii. Tăt on drac, numa poate o ţâră mai negru. O dus mai mulţi oameni ca tătarii, vreo cinşpe din Arşiţa, mai tăţi fără vină. Şi cu bisericile au de lucru comuniştii, nici marhăle sătenilor nu le scapă, numa că amu-i bai: s-o rărit pădurile şi n-ai unde te ascunde”.

O ciocănitoare neagră ţipa în văzduh. Călătorii n-o vedeau. Îi recunoşteau doar strigătul prelung ce se prăvălea din cerul amiezii. Moroşanul se şterse la ochi cu dosul palmei încăpăţânându-se să localizeze punctul negru ce se rotea peste hăuri. Ciocănitoarea era prea sus pentru a putea fi zărită.

„Am fost în armată cu unul de lângă Baie. Bozântan pă nume. Era şi el mai sărăcuţ. Îmi tăt poveste că nu ave cuvânt în sat. De să făce vreo adunare la biserică şi ar fi venit şi el cu o părere, bocotanii îi zâceu să tacă, ce vorbeşte el, că-i colduş. Azi aşă, mâine iar, după ce-o liberat s-o dus şi el într-o primăvară cu vaca pă imaş, ca tăt omu. O fost o neînţelegere cu pornitu ciurzii şi Bozântan o vinit cu o idee. O fost cea mai bună, da bocotanii tăt cum o vrut o făcut. Bozântan s-o supărat şi s-o dus cu vaporu în America să facă avere. O stat şăpte ani şi o strâns ceva bani. Să îmbrăca cu ce aruncau alţii, la gunoi afla costume şi cămeşi bune, numa trebuieu spălate. Mânca puţân. Dimineaţa frigea slănină şi picura unsoarea pă pită, de mâncat mânca numai pita, slănina o mai încălză o dată la amiazăţi şi tăt numai pita o folosea. Sara venea şi rându slăninii, cu pită puţână, numai cât să-şi taie greaţa. Mulţi români făceau chefuri, lucrau da şi trăiau. Mâncau la restaurante, cămeşile le îmbrăcau numa o dată ca americanii şi la gunoi cu ele. Patronii americani îs şmecheri, plătesc bine lucru, nu-i vorbă, da tăt ii îţi iau banii, pă distracţiuni.

După şăpte ai de pită multă, slănină şi cămeşi purtate, Bozântan o vinit acasă cu ceva parale-n cufăr. O cumpărat averea unui jid din Ilba. Averea era în trii sate: moară în Merişor la Someş, pământ, casă în Ilba, hij şi şaitău de stors strugurii în Cicârlău; ba o avut parte şi la un gater din Ulmoasa. Jidu sâmţise că vine război şi că or mere cam rău treburile cu jizii. S-o dus cu bănuţii în ţara lui.

O început lumea a-l băga în samă pă Bozântanu meu. Umbla într-o şaretă veche de-a jidului cu un cal slab, banii şi-i purta într-o taşcă veche din piele. M-am întâlnit o dată cu el la târg în Seini. Era prim corator în Ilba, făcea stână şi umbla să cumpere on clopot la biserică pă care să-i toarne numele. N-o apucat, că o trecut războiul şi l-o turnat bocotanii din Ilba, pângă care trecuse cu averea de când cu America. L-o turnat la securitate că-i explotator şi chiabur şi că-i imperialist ce are legături cu americanii pă care tătă lumea îi aştepta cu ochii pă cer şi cu sufletul la gură. O făcut temniţă, da o scăpat. Averea i s-o-mprăştiet. Moara o luat-o Someşu, casa o ajuns orfelinat, pământu l-o trecut colduşii din Ilba la gospodăria ceapistă, o cum îi zâcea, gateru l-o luat ocolu silvic. Bozântanu o ajuns mai rău ca on colduş. Strânge cârmoji de pî la gunoaie, între blocuri în Baie. Slănină nu mai mânâncă, da câte-o zdreanţă tăt mai află. Colduşu o ajuns şi amărât. Averea i-o mâncat capu, ba că cinstit o făcut-o. Răbdând şi lucrând, foame şi osteneală. De rămânea sărac, batăr nu era şi năcăjât aşă tare. Ba cu averea o putut şi muri.

De vrei să «trăieşti mult şi bine pă pământ», cum zice Scriptura, îi bine să nu te baje lumea pre tare în seamă. Ochii lumii-s răi. Te mânâncă de viu”.

Vântul adormise în frunzele înfierbântate. Fagii tăceau, nici un foşnet. Umbra era răcoroasă. Bătrânul strânse ce mai rămăsese din prânz, înveli în ştergură şi o întinse Moroşanului. Se întinse pe spate lângă legătura de joarde.

„Io nu mai am mult de trăit, aşă că lumea n-are ce-mi face. Da coşu trebe să-l fac dacă l-am început. Pământ nu pre am, cu familia mi-o mărs cum mi-o mărs, da coşurile mele îs cele mai bune… di pă tăt Fisculaşu. Vin după ele şi de departe de pă Chioar. Coşu a hi biserica făcută de mine, o catedrală cum am văzut în Ungaria… mare l-oi face, mare, mare, uriaş… să să uite lumea la el, să să uite şi să aibă ce povesti…”

Ochii bătrânului ardeau. Trebuie să rămână ceva după el… batăr povestea coşului.

Moroşanul îşi puse straiţa sub cap şi se cuibări mai bine sub fag. Văzduhul fierbea. Ciocănitoarea obosise şi acum cobora în spirale strânse. Moroşanul o zări în înalturi. Părea un tăciune stins, asemeni ochilor Bătrânului de alături.

„La noi, Păstă Deal, în tăte satele pe care le ştiu eu, când construieşti oarece, se zice că trebe zidită o viaţă la temelie, dacă nu o viaţă atunci batăr o umbră…”

Se despărţiră. Moroşanul o luă înapoi, către Gutâi. Căuta doi cai pierduţi. Se apropie toamna şi trebuie să se pregătească de mers în jos, către Banat, la cules de mălai. Pământul la ei era slab. Nu dădea aproape nimic, numai iarbă la vite. Către toamnă toţi moroşenii coborau în ţară, care pe unde, de la Sătmar în jos. Le trebuia mălai la animale. La ei arau degeaba. Nu se făceau decât cucurijori mici.

Se însoţeau câte doi. Îşi făceau platforme mari pe ştrafuri. Doi cai trăgeau la rudă, iar doi erau suiţi pe platformă, se odihneau. După o zi schimbau caii de la rudă. Îi puneau pe cei odihniţi. Puteau astfel merge zi şi noapte, fără să se oprească.

Acasă, Bătrânul ajunse pe înserat. Mort de oboseală. Luase o legătură prea mare. Căldura de vară şi gândurile ce nu-i dădeau pace îl osteniră şi mai tare. Povestea Moroşanului cu ziditul la temelie îl descumpăni. Coşul lui n-avea temelie. Da tot trebuia să zidească ceva în el ca să ţie. O viaţă, ori o umbră. Va împleti între durături o viaţă. Sângele purtător de viaţă, ce va uda împletitura, îi va da trăinicie. Multe rânduri de oameni, poate sute de ani, se vor mira de lucrul său.

Lăsă joardele lângă tăietor şi după ce descuie uşa intră în tindă. Cheia o găsi sub mătura de pe prispă, unde o ascunse la plecare. Ieşi cu un blid de lemn. Găinile nu erau culcate încă. Le aruncă un pumn de grăunţe: „pii, pii, pica, pica, pii …” le chemă şi ele se îngrămădesc lacome, la picioarele lui. Grăunţele erau puţine. Le cântări din ochi pe toate. Hotărî că cel mai bun este cocoşul, care nu se bulucise cu găinile. Stătea deolăture privind suspicios la ploaia de grăunţe. Era cavaler, lăsând găinile să se hrănească. Din când în când ciugulea şi el câte o boabă sărită mai departe. Era mare, cu penele colorate. Domina roşul, dar coada şi vârful aripilor erau negre, iar gâtul auriu. Soarele tocmai asfinţea. Ultimele raze, rebele, pâlpâiră o clipă pe gâtul trufaşei păsări. Penele sclipiră părând argint stins.

Intră în casă, amintindu-şi de popasul din Valea Prihodiştii. Acolo făcuse planul cu cocoşul. Sângele lui îl va împleti în coş, astfel lucrarea lui va avea o temelie şi nu de umbră.

Moroşanul cu caii pierduţi îi mai povestise că la ei, când se ridică oarece, o casă, un grajd, dar mai ales o biserică, trebuie musai ales un loc curat. Se taie apoi o găină, care se lasă să se zbată pe locul ales, stropindu-l cu sânge. După ce moare, din ea se găteşte mâncare pentru meşteri, iar capul i se zideşte în fundaţie. Tot în fundaţie, se pun, în cele patru colţuri, patru bănuţi vechi de argint. Aduc aldaş, belşug şi bine, alungă răul. A face o casă e mare lucru, dapoi o biserică. Biserica trebuie să fie mai trainică. Sutele de ani să n-o povârnească. Sunt meşteri care zidesc în pereţi o umbră. Multe biserici de peste deal au în pereţi umbre zidite. De om ori de animal. Vietatea a cărui umbră e pusă-n perete moare în scurtă vreme. Se poate zidi umbra şi numai cu gândul.

Demult, la o mănăstire în Ţara Lăpuşului, Bătrânul auzise o poveste ciudată. Tot de la moroşeni. Moroşenii erau bătrâni. El tânăr. Acum şi-o amintea… Povestea zidirii umbrelor.

Moroşanul, Plobod Ioan, la mănăstire la Rohia, venise cu Pelisău Dănilă, cu Tutula Grigore, Stalîş Vasile Bogatu, Orzac Gherasim Durepitul, Otiel Nucuşor Petăruc şi Măran Costan, tăţi de Peste Deal. Aveau ceva canoane de–mplinit. Seara, înainte de spovedanie stătuseră cu ei la foc. Tare bine şi-i aducea aminte pe toţi, şi după nume şi după chip. „Să poate zidi la temelie şi cu gându”, zise Plobod Ioan, demult, da îi lucru păgânesc, continuă el uitându-se în noapte, parcă fiindu-i frică de lumina focului. Tăcuse o vreme, poate un ceas, stând tot întors. Focul i-ar fi putut trăda vinovăţia întipărită în cutele feţei.

A fost un sat. Mestecăniş. Un sat rămas fără biserică de pe vremea tătarilor. Tătarii închiseseră în biserica din Mestecăniş câteva sute de robi. Unul, spun bătrânii din satele de pe lângă unde a fost Mestecănişu, un chiorean, o gândit că decât să ajungă robi atâţia creştini, mai bine să moară. O dat foc la biserică pe dinăuntru. Biserica veche din lemn. O ars „ca tiperu”, o suspinat moroşanu. Toţi au murit. Femei, copii, bărbaţi mai puţini. Speriaţi de foc, atunci noaptea, tătarii au mai ucis câteva sute de prinşi.

Sute de ani cei din Mestecăniş au tot încercat să-şi ridice altă biserică. N-au reuşit. Când strângeau bani se sfădeau ba de la lemne, ba de la meşteri, ba de la piatra ce trebuia cărată de la râu cu căruţele. În septembrie în fiecare an, pe locul bisericii izbucneau din pământ flăcări negre uriaşe. Din ele se auzea un cor de plânsete. Noaptea nu se putea apropia nimeni de pâlpătaie, iar dimineaţa pietrele, ce fuseseră cândva altar, erau afumate. Pe fum, roua desena cruci mărunte, ce se evaporau când răsărea soarele.

S-a făcut o răstignire, popi din multe sate, ba şi doi vlădici au venit din Muncaci cu trăsura şi au făcut slujbe şi dezlegări, dar în fiecare septembrie vaietul sufletelor arse în biserica din vremea tătarilor cerea ajutor.

Acum vreo sută de ani un alt vlădică a pus să se facă neapărat biserică. A venit de-a sfinţit locul, popii şi poporănii din toate satele, de până hăt departe, de către Sătmar, de către Codru şi Someş, de pe Chioar şi Lăpuş, ba şi de pe Fişculaş a venit cu profeţii, cu prapori şi cântări frumoase. S-a făcut slujbă mare, cu fumul cădelniţelor se înălţau la cer rugăciuni fierbinţi de ispăşire pentru cei robiţi de tătari.

Lucrarea a început. Un meşter venit de la ruşi, din Basarabia, a făcut târg cu capul lui că el ridică biserica. De nu se va spânzura. Moroşenii din Mestecăniş s-au îngrozit auzind de jurământ, da nu puteau nici să mai audă jelania sufletelor, în fiecare septembrie.

Basarabeanu o pus cu gândul, zidind la temelia bisericii, umbrele preoteselor, preoţilor ce vor sluji o sută de ani în acel lăcaş.

„Lucru păgânesc”, accentuă Pelisău Dănilă, „lucru cu dracu, de n-o ştiut nimeni de el fără numai şapte bărbaţi ce erau coratori în Mestecăniş. Cu dracu nu poţi face târg că el îşi ie partea pă diţă pînă la al şăptilea neam. D-aia trebe noi amu, tăţi şăpte, să umblăm a bate mătănii pîn mănăstiri…”

Povestea o continuă Tutula Grigore: „biserica-i şi amu, da-i pustie, că satu nu-i. Alte suflete îngropate în uitare. Pîntru un legământ prostesc a moşilor noştri şi pîntru mândria unui basarabean bolund”.

Preotesele mureau cam la un an după înscăunarea preotului. Nu sufereau cu nimic, nu erau bolnave, numai la începutul toamnei se auzea în Mestecăniş că iar a murit preoteasa.

Popii rămâneau văduvi şi aveau vedenii. Nu puteau sta mai mult de o lună în sat. Noaptea veneau sute de robi cu hainele arse cerându-le să-i spovedească. Tătarii veneau şi ei la popi cu săbii îndoite tăindu-le bărbile.

„Popii văduvi o făcut o mănăstire mică, pe un toag”, luă Stalîş Vasile povestea s-o ducă mai departe, „îi zice şi amu Toagu Popii, iar la izvoraşu de unde beau apă, Izvoru Mănăstirii.”

În fiecare toamnă, în Mestecăniş băteau clopotele jelind o preoteasă şi în tăt anu în mănăstirea de pe Toagu Popii intra câte un călugăr nou. Popă văduv, care-şi tot pipăia barba, ce-l ustura de la săbiile tătarilor.

Călugării făceau rugăciuni zi şi noapte cerând de la Dumnezeu să limpezească lucrul în Mestecăniş. „După ce-n timiteu, la răsărit de biserică, au fost douăzeci şi cinci de morminte de preotese, un vlădică o trimăs în Mestecăniş un popă neînsurat, popă celib, cum îi zic ei la catolici”, adăugă Orzac Gherasim după ce scociorî cu o creangă în jăratic. Flăcările pâlpâiră trezite şi Bătrânului, tânăr fiind atunci, i se păruse că aude un suspin amarnic din mijlocul lor. Nu zise nimic, de teamă că s-ar face de râs în faţa moroşenilor cătrăniţi de întâmplările de demult. Îşi zise atunci că poate vocea călugărului, ce citea slujba de la miezul nopţii, i se năzărise lui că ar fi suspin în foc.

Popa celib era tânăr. Făcu o slujbă de pomenire a tuturor morţilor din sătuc.

„Nu au mai murit preotese, dar au început a muri oamenii din Mestecăniş”, oftă Otiel Nucuşor Petăruc, fiind rândul lui să povestească până ceilalţi şi-or trage sufletul un pic.

Puţini s-o depărtat de sat, toţi o murit, pe încet. În douăzeci şi cinci de ani n-o rămas un om în sat. Popa cel tânăr i-o îngropat pe toţi. „Ultimul o murit on moş bătrân, bătrân, io l-am prins, … cinci ani o trăit mai mult decât tăţi ceilalţi … numai casa lui mai era în picioare şi biserica… Popa neînsurat stătea în gazdă la moş, aşteptând să-l îngroape.” Otiel rupea pe genunchi o creangă groasă de fag. Creanga era uscată şi pocnea scurt la fiecare ruptură.

Preotul celib din Mestecăniş a mai ţinut slujba o vreme în biserică. Fătu venea din Preluca, diacu din Valea Oii, iar prim coratorul din Hotaru Lupilor, care erau trei sătucă mici, vecine.

Când, după ani, au început a muri călugării din mănăstire, preotul din Mestecăniş s-a mutat la ei. I-a îngropat pe rând. „El mai trăieşte şi astăzi, da mănăstirea-i pustie ca Mestecănişu. S-o pustiit şi popa trăieşte într-o peşteră departe de pădure. Spun oaminii că voroveşte cu fiarălă din Gutâi. Luptii numai oile celor mai păcătoşi le strică, vara pe la stâne. De la popă ieu dezlegare să să hrănească. Dumnezeu are grijă de tăţi. Tăţi trebe să trăim şi să mâncăm. Câte unu mai trebe şî a muri. Aşa-s rosturile lumii. Aşa-i zîdită ie de la începuturi.”

„O dată pă an, toamna, în septembrie, popa fără femeie, cum i-o zis când o vinit în Mestecăniş, sfinţit fără femeie, mai coboară în parohia pustie şi face câte o slujbă. Slujeşte sângur, spun cei ce o trecut noaptea pe acolo, iar călugării, popii văduvi din mănăstire, stau în strană şi dau răspunsurile. Preotesele, pe rând, frumoase, îmbrăcate în alb, vin şi ele la rugăciuni. Tac şi ascultă cântările bărbaţilor şi către dimineaţă se retrag în timiteu.

Toate preotesele din Mestecăniş au fost frumoase. Şi curate femei. Numa vezi că popii cu femei n-au voie să slujească la miezu nopţii în biserica din Mestecăniş.

Dumitrucu lu Filip din Hotaru Lupilor, un cătunel p-o vale, mi-o povestit odată în gară în Sighet, când aşteptam pă şogoru să vie cu mălaiu de la Banat, că în biserica din Mestecăniş vin, toamna, la slujba de noapte şi robii arşi în biserica veche. Iel zice că i-o văzut. Biciuiţi şi cu hainele rupte, cu mâinile legate. Morţi de foame. Cer întruna mâncare. Trebe făcute multe slujbe să se hodinească. Da amu cine să le facă. Oaminii nu cred în aieste şi nici popii nu pre.”

Mărar Costan se ridică să bea o gură de apă. „Din Mestecăniş n-au scăpat numa şăpte bărbaţi. Care s-o mutat în şăpte sate, păstă şăpte sate. Noi n-avem odihnă de când suntem. Păcatu făcut de ii atunci îi pă noi. Umblăm pă la mănăstiri şi plătim dezlegări. Rău i-o prostit Basarabeanu cu umbrele preoteselor. Acele n-au amu odihnă şî cer de la Dumnezeu dreptate.

Basarabeanu să vezi ce-o mai făcut. Când o fost pă la hăizaş cu biserica o scos vorbă că vre să se-nsoare. Nu era hâd spurcatu şi multe fete din sat l-ar fi vrut de bărbat. Ave cam trişcinci de ai şi o zâs că n-o mai fost însurat. El nu pre ave sărbători. Lucra în vineri mari, în sărbătorile jingaşe dă păstă vară. La Foca o lucrat, la Pintimon, la Maria Magdalena, la Ioachim şi Ana, care la noi să ţân. Mai ales cu construcţiile şi cu fânurile nu să lucră, că te poate trăsni.

În vinerea de Sfântă Mărie Mică a zâs: care fată i-a aduce pere stelniţoase, la amniazăţi, sus pă schela de la acoperişu bisericii, pă aceia o lua-o de nevastă.

O strâns fetile pere stărniţoasă, că atunci să coceau şi-s tare bune, da n-a avut niciuna tăria să să urce pă biserică.

Pă la ujiniţă, Mafteianca Dogăului, femeie măritată, o urcat ca în batjocură, cum că le-ar face pă fete de râs, cu o poală de pere la Basarabean, pă hăizaşu bisericii. El o mâncat on pumn, o râs amândoi; satu s-o cam mirat, babile o meliţat pe la colţuri, da o trecut ca on râs.

Mafteianca, de când o fo n-o fo cum trebe, Dogău din Valea Ursoiului o luat-o c-on prunc ce i l-o făcut un jăndar cam băutori ce-o fo odată la alejări, când s-o bătut cuziştii cu legionarii.

Râs o fost, de râs s-o făcut, când o bătut ultimu cui la turn, Basarabeanu o fujit cu Mafteianca în Moldova. Dogău o rămas cu patru prunci, fără a socoti coptilu femei-sa.

Până atunci n-o mai fo pă la noi să-şi leşe femeia bărbatu, da te atunci o început lumea a să mai întoarce.”

A doua zi se trezi târzior dar vesel. Visase povestea moroşenilor, ori nu putuse dormi şi şi-o amintise? Încercă să uite de popii văduvi şi de basarabean, grăbindu-se către comitaşul unde dormeau găinile. Soarele nu răsărise dar nu mai avea mult. Deschise uşiţa şi vârî mâna după cocoş. O găină pestriţă se strecură pe lângă umăr şi-i sări în faţă, rănindu-l. Se trase tudumănind. Cocoşul zbură afară. Două pârâiaşe de sânge îi înroşeau bărbia. Şi le şterse cu mâneca. Soarele stătea să răsară, primele raze străpunseră cerul. Cocoşul ciuguli două grăunţe şi sări pe gardul grădinuţei. Cucurigă prelung de trei ori. Razele soarelui făcură din penele de pe gâtu-i încordat o salbă strălucitoare. Umbrele nopţii dispărură luând cu ele toată voioşia Bătrânului. Cocoşul fugărea o găină. Era pestriţa ce-l zgâriase pe Bătrân, care se tupilă aşteptând să fie cocoşită.

Mâine se va trezi mai devreme. Aseară fusese trudit de drum şi de greutate.

Cealaltă zi veni tot cu cer senin. Era vineri şi Bătrânul se trezise devreme. Se spălă pe faţă şi se şterse cu o cârpă aspră, ţesută din cânepă. Nu se cuvenea să jertfească murdar. Îşi schimbă şi hainele. Prinse cocoşul şi cu cuţitul în mână se îndreptă către coş. Când să ajungă se gândi că ar fi bine să taie cocoşul cu cosorul ce-l folosea la cioplit durături. Împlântă cuţitul în nuc şi strângând cocoşul de aripi se–ntoarse către casă. Cosorul era înfipt după grindă. Când să păşească pe prispă, de după casă dădură „mneaţa bună” două femei. Veniseră după coşuri, Ileana din Coastă cu Măria lui Diordică. „Doară nu vrei a tăie cocoşu în zî de post, să te spurci cu de dulce… , d-aia tăt plouă şi nu putem face otavă… nu postesc oamenii… îs ca animalele… ”, zise Ileana legându-şi mai bine la spate zadia înflorată. Bătrânul stânjenit apucă o sfoară din buzunar: „Nu, băi femei, nu, numa vreu să-l împiedic că tare-mi mai scurmă straturile din grădinuţă…”. Simţind că-i rost a scăpa, cocoşul se înfoie în braţele Bătrânului, vru să dea din aripi, nu reuşi de strânsoare, dar cântă odată gros.

Soarele se ivi de după Răchiţele. Cocoşul mai cântă de două ori. Penele de pe gât îi sclipeau, părând stropi mărunţi de aur. Femeile îl priviră gândindu-se la mărgelele ce şi le puneau de sărbători.

Bătrânul se făcu a scăpa cocoşul, care fugi iute pe după colţul casei. El intră în tindă şi aduse coşurile.

A treia zi era sâmbătă. Primenit, spălat, gândindu-se că pierduse două zile de lucru, puţin mânios prinse cocoşul. Din şură luase securea. Îi va zbura capul către gardina coşului. Una, două va stropi împletitura şi poate răsări soarele apoi. Cocoşul nu-l va mai întâmpina cucurigând. Sângele lui va întări coşul care trebuie să dureze „batăr trii sute de ai, cam câtu-i de când o fo tătarii pă aicea”, gândi strângând subsioară jertfa împănată ce părea foarte liniştită în faţa iminentei morţi. Linişte ce-i păru Bătrânului cam suspectă.

„Vai, tuluare, auzi un strigăt peste uliţă, tuluare, oamini buni, tuluare, tuluare… Floarea lui Văsălica Floarii după bleasc… vai omu mneu… vai omu mneu, oamini buni… vai omu mneu, o murit omu mneu, oamini buni… vai, măi Văsălie, cum te-ai dus tu amu, vai cum ai murit tu tomna amu şi n-am numai on cocoş, că pă unu l-o dus uliu alaltăieri… vai şi cum pă aista a trebui să-l tai, de petrecania ta, că doară nu m-oi face de sfânta minune cu popa şi cu cântăreţii să nu le dau on pic de zămucă de cocoş după tine… că ai fo om tare bun… vai şi de tai cocoşu cine mi-a cocoşi găinile la primăvară şi cum oi pune cloşte, vai cum oi rămâne fără pui la anu… vai, măi Vasalie, cum mă leşi tu pă mine fără găini şi fără ouă…”

Murise vecinu Vasalie, de peste uliţă. Era ultimul dintre ceia care fusese în moară când venise moşu să macine pentru mort şi nu l-au lăsat peste rând, înainte. Nu-i bine a judeca, gândi, de cam la toţi le-o măcinat moara de petrecanie. Vreo doişpe, treişpe oameni, de toate leaturile, care mai tineri, care mai bătrâni, s-o dus fără vreme. Nu-i bine a te păzi, că tăt acolo ajungi. Morţii trebuie lăsaţi întâie. Cum să rămână fără măciniş la pomană. Doară moara poate măcina pentru toţi, şi vii şi morţi. Pe vii îi macină o altă moară, mai cugetă Bătrânul, o moară care are răbdare, nu se grăbeşte, pietrele ei huruie în adâncul fiecăruia.

Auzind tulăritul Florichii, Bătrânul încremeni. „Muta cea proastă, îi moare bărbatu şi ie să gândeşte la ouă şi găini… plânge proasta după cocoş, când bărbatu i-i pă laiţă”. Scârbit de câtă prostie poate fi în capul babelor, Bătrânul împlântă securea în tăietor şi dădu drumul la cocoş. Se aşeză lângă secure, uitându-se către răsărit.

Pe gardul de la uliţă, cocoşul cântă de două ori. Stătea triumfător cu pliscul către curtea Floricăi. Florica pe după şură cu securea în mână căuta cocoşul ei. Două babe sărace veniseră să spele mortul.

De pe gard cocoşul Bătrânului mai cântă o dată. Prelung, melodios, ca un trompetist francez. Auzise de la ceia care făcuseră în primul război că aşa se trompetează în regimentele franţuzeşti.

Soarele răsări clătind copacii cu lumină. Cocoşul nu-l aşteptase, sărise iute în uliţă, către curtea mortului. Penele de pe grumaz nu mai străluciră. Cel puţin aşa observase Bătrânul ce se sculă hotărât să continue împletitul fără sânge. „Alţii zidesc umbre şi–i bugăt batăr fac lucrări mai mari”, se aranjă Bătrânul pe scăunel. Privi către sat. Dimineaţa boltea deasupra lui lumini colorate, făcându-l să pară o măreaţă catedrală. Pe văi mai era încă întuneric, doar oamenii roboteau pe lângă animale.

Bătrânul avea înaintea lui o imensă catedrală, o catedrală cu temelii de umbre în care pâlpâiau cu grija zilei de mâine sute de suflete. Umbra ce pare, dar este. Se apucă harnic de împletit. Poimâine va mai pierde o zi cu petrecania lui Vasalia Floarii.

Cocoşul trecu pe lângă coş. Umbra lui căzu pe împletitură. Bătrânul se gândi să-i jertfească umbra cu gândul. Nu o făcu, i-ar fi părut rău pentru găinile Floarei. Apoi dacă faci ceva din inimă îţi pui inima, sufletul la temelie, jertfa de sine îi mai tare decât jertfa păgânească, laşă, a jertfirii unei alte vietăţi, a unui alt suflet.

Cocoşul scurmă în aşchiile mărunţele de lângă coş. Prin ochiurile împletiturii, umbra lui, lungită de soarele leneş, ce se lăsa către asfinţit, intră în coş, amestecându-se cu umbra Bătrânului ce împletea. Cocoşul se opri o clipă privind către uliţă la găinile Florichii. Văduve şi ele ca stăpâna, ciuguleau boabele de ovăz dintr-o balegă de cal. Cocoşul Bătrânului se încordă vrând să cânte pentru a le atrage atenţia. În coş, umbra pliscului păru a săruta creştetul Bătrânului ce, aplecat, îndesa împletitura. Un sărut fugar, ireal. Sărutul jertfei ce se va înălţa deasupra jertfitorului. Bătu din aripi şi cucurigă prelung. Cucurigatul îl asurzi pe Bătrânul ce ieşi din coş cu un şuvei în mână. Vru să arunce după cocoş, dar acesta era în uliţă, între găini.

În urmă cu peste patruzeci de ani trecuse printr-un oraş din Pusta Ungară. Într-o piaţă strâmtă li se dăduse gustarea. Pe o lăture nişte meşteri lucrau la o catedrală. Zidurile erau groase, din piatră, ridicate mai mult de jumătate. Soarele strălucea viclean ca un ochi de diavol, după ce un muritor a căzut în păcat.

Zidarii îmbucau tăcuţi, stând rezemaţi de fundaţia înaltă. Păreau nişte muguri, excrescenţe banale ale propriei lor creaţii hotărâţi să înfrunte deopotrivă arşiţa şi timpul ce se prăvălea o dată cu ea din cer.

În spatele bătrânului coşul putea fi o catedrală abia începută. Iar el un abur, o părere ieşită din împletitură o dată cu izul proaspăt de lemn crud descojit.

Mesteca molcom privind peste drum la holdele verzi de porumb. Plăntuţele firave aşteptau sapa întâi.

Demult, când era mic, prunc, maică-sa Eufrosina îl punea într-un coş deşelat şi pleca la câmp cu el în spate. Sapa întâi nu poate fi amânată. Rădăcinile mălaiului trebuie dezvelite ca să se întărească. După ploile din iunie plantele prinseră vigoare.

Coşul, legănat de paşii mamei, mărunţei, îl zdruncina trezindu-l. Nu plângea. Îi plăcea să se joace trecându-şi degetuţul peste durăturile împletite mărunt. Adormea din nou în câmp, la umbra coşului întors cu fundul în sus, peste care maică-sa rezema câteva crengi frunzoase de alun.

Aţipi cu bucătura în gură, bucurându-se de visul de demult. Două găini golaşe ciuguleau din plăcinta rămasă pe blidul de tablă. Mâţa se cuibărise pe tăietorul lemnelor. Torcea, dormind şi ea. Câinele, sperând că bătrânul se va îndura să-i arunce bucăţica pe care o avea în mână, dădea linguşitor din coadă măturând strujelele îndurligate de căldură.

Nu se trezi decât pe seară şi era tot singur. Găinile se culcaseră, iar câinele lingea teica porcului. Luni dimineaţa soarele răsări din ceţuri blonde. Aburii nopţii se ridicau în vălătuci groşi de prin văi. Bătrânul ieşi afară trăgând o gură ţapănă de aer proaspăt. Îşi cercetă lucrarea plănuind cam de unde să reînceapă. Se căţără sus pe o scară şi privi în jur, cum făcuse şi meşterul din pustă, după gustare.

De câteva zile feciorii nu mai dădeau pe acasă. Petrea dormea într-o colibă, în pădure. Parchetul în exploatare se depărtase de şosea şi forestierii ajungeau greu la ea. Nu-i lăsa nici maistrul să coboare că tare greu reuşea să-i adune dimineaţa şi aveau de terminat partida începută. Celălalt trăgea la o divorţată bătrână cu care bea toată noaptea.

Bătrânul nu mai avea vreme de vacă. Îi dădu două coşuri unei vecine ca s-o hrănească şi s-o mulgă. Trebuia să împletească. La două-trei zile scotocea pe dealuri după rudiţe. Găsea tot mai greu. Lucrarea lui le împuţinase. Trecând cu legătura pe umăr şi cu barba crescută, părea un condamnat la o povară veşnică.

Împletitura, hulpavă, înghiţea tot mai mult material, înălţându-se fabuloasă. Apropiindu-se de gardină, îi trebuiau tot mai multe durături. Nopţile, când nu ploua, bătrânul dormea în coş, învârtit într-o cergă veche. Visa că pluteşte pe deasupra norilor, purtat de neobişnuitul coş. De pe câmpuri, cu palma streşină la ochi, oamenii îl urmăreau mirându-se de ce a ieşit din nuielile sale. El le zâmbea făcându-le semne largi cu mâna. Dimineaţa se trezea înspăimântat, chircit în jurul tăietorului, peste surcele. Visul se termina totdeauna cumplit. Împletitura se destrăma trasă de curenţi, iar el cădea zdrobindu-şi oasele pe crengile unui stejar noduros. Întâmplarea părea atât de reală încât simţea pe faţă, vâscoase, ouăle sparte din cuibul unei ciori, aflat în vârful copacului. Nu-şi putea închipui cine-l trage în fiecare noapte afară din coş, târându-l până la tăietor. Era îngrijorat, ouăle nu-s bune în vis.

Toamna, pe la jumătatea lui octombrie, încetă lucrul. Nopţile erau reci. Brumele ardeau creştetul otăvilor, iar apa din belţi îngheţa, sufocând smocurile de pipirig.

Nici zidarii nu lucrează când este frig! Mortarul nu se leagă, iar pereţii se coşesc.

Ploi mărunte şi reci amestecau zilele cu nopţile. Timpul se scurgea umed ducând parcă spre nicăieri. Acum avea vreme să gândească. Zile întregi stătea cu capul în pumn. Trăgea scăunelul cu trei picioare lângă cuptorul fierbinte şi-şi punea în faţă un blid cu nuci din care spărgea câte una. Sâmburele era galben, uleios. Mesteca îndelung şi făcea calcule amănunţite. Număra rudele care-i mai trebuiau pentru împletitură, le desfăcea în durături subţiri şi elastice pe care le punea la uscat împrejurul casei. Din cele mai groase făcea fuştei, iar pentru gardină le alegea pe cele mai subţiri.

Focul îl făcea din rudele ce se rupeau şi din capetele mai groase. Mânca doar la două, trei zile. Focul dogorâtor ce ardea în el îi însufleţea celulele vlăguite de bătrâneţe şi încordare. Înnodând planuri peste planuri, deznodându-le şi iar înnodându-le trecu grosul iernii. Făurarul veni mohorât. Cerul era înnorat şi ningea mărunt şi apos. Nerăbdarea rodea în inima obosită a bătrânului. Ieşea pe prispă cercetând cerul. Vremea se încălzea uşor. Într-un vârf de nuc văzu un stol de grauri.

Peste câteva zile va putea începe împletitul!

Deocamdată măsura cu pasul construcţia udă. Lucrul mâinilor sale! Cu palma la ochi privea către vârful coşului. Fuştei ascuţiţi ieşeau din împletitură aşteptând durăturile proaspete care să-i lege.

Câteva zile mai târziu bătrânul fu găsit mort, rezemat de talpa prispei. În palma strânsă custura din fier de coasă şi un capăt de durătură. O vecină venise să-i aducă nişte zeamă pe costiţă de porc. Capul dat într-o parte, cu un uşor zâmbet în colţul gurii. Unii au povestit că bătrânul murise în coş cu mâinile încleştate de împletitură. Alţii că a căzut în cap de pe scară, pe care urcase să pregătească fuşteii pentru împletit.

În ziua prohodului se însenină. Soarele strălucea vesel, parcă dezmeticit dintr-un somn adânc, printre crengile golaşe ale copacilor. În sicriul de brad părea că se odihneşte ca după o treabă bine făcută.

Predica preotului stoarse valuri de lacrimi: „Nici unul din câţi suntem adunaţi aici nu vom fi atât de fericiţi ca badea Vasile. El a ştiut să-şi ducă crucea. În tăcere şi umilinţă, fără să crâcnească. L-a iubit pe Dumnezeu sincer, înotând, fără răgaz aproape, în necazuri. Umilit de viaţă, va fi înălţat de Dumnezeu astăzi în ceruri, alături de cei fericiţi.”

La petrecanie venise aproape tot satul, ba şi lătureni. Abia încăpea lumea în faţa casei vechi. Coşul îl traseră doi vecini cu un cal în spatele şurii, ca să nu încurce.

Timoftei din Rus ieşi din Arşiţa pe la Pietrice. Pietriceaua era o stâncă mare din care austriecii au exploatat aur. Galerii înguste brăzdau stânca şi au adus pitici care scotea aurul în coşuri mici din răchită. Piticii erau oameni din munţii Italiei. Trăiau greu, cu mâncare puţină, nu creşteau mari. Încăpeau pe galerii să caute minereul gălbui.

„Asta o fo amu-s sute de ai”, îi spuse lu Timoftei un bontăienar, ce-i ceruse un foc. Timoftei se aşezase pe un hat să mai răsufle. Băuse cam multă horincă la înmormântarea Bătrânului.

Tăcere. Soarele cobora uşurel către asfinţit.

„Pân Pietrice umbla dracu…” vru să fie băgat în seamă bontăienarul… Timoftei privi la umbrele ce se lungeau către răsărit.

Cu trei săptămâni înainte de moartea Bătrânului, Timoftei îl vizitase. Doar ei doi mai trăiau din tot leatul care merseră în război. Bătrânul tocmai lega o durătură care o coborâse din podul coşului către podea ca să-l turtească. În Arşiţa coşurile se făceau puţin turtite, ca să fie comode pentru spate. Şi coşul cât o catedrală, pe care Bătrânul se grăbea să-l termine, se temea să nu moară înainte de-a-l gărdini, era turtit.

„Trebe să-l trag on pic, o fi el catedrală, da trebe să semene cu coşurile din Arşiţa, altfel cine şi-a da seama păstă două, trii sute de ani că io l-am făcut… Numa-n Cavnic se poartă coşuri rotunde. Nici măcar nu le fac din alun, le fac din răchită, scot minereu din galerii cu ele. Coşurile de răchită-s mai ieftine. Umblau mai an căvnicăresele a cere cu coşu pân Arşiţa. Bărbaţii lor câştigau puţin în mină şi mureu de tineri. Li să mărgineu plămânii de şperlă. Beeu mult şi făceu coptii bolnavi. Să împileu că nu aveau ce le da de mâncare. Rămâneau mici. Mere mai hăt o căvnicăreasă cu coşu-n spate. Din coş ieşă fum. On făureştean o-ntrebă: unde meri, hăi, nu vezi că-ţi arde coşu-n spate… nu arde bade, zice ie, îi fecioru meu în coş, traje din tipă, îl duc la recrutare-n Lăpuş, c-o primit ordin… aşă erau feciorii căvnicarilor…”

„Şi cum îi dracu din Pietrice”, se-ntorse Timoftei către bontăienar, privind cum umbrele nucilor se împletesc peste petele de omăt de pe câmp.

„Dracu hî…, îi îmbrăcat cu gubă, poartă cuşmă şi optinci în picioare. Pă mijloc îi încins cu aţă de cânepă. De sub cuşmă i să văd coarnile.”

Timoftei se ridică să plece. Cu o mână îşi scutură fundul pantalonilor de ţărână. Cealaltă i-o întinse bontăienarului. Se întoarse să mai privească o dată către Arşiţa. De sus se vedea cum umbrele caselor se alungeau către răsărit. Păreau nişte cărămizi cenuşii ce se zideau. Umbrele caselor zidite păreau o temelie imensă. Întunericul se va pogorî ca o boltă peste ea şi noaptea va deveni o catedrală. O catedrală cu multe întâmplări, cu multe rosturi, din care, clipind, se vor naşte zile, alte zile, zilele care vin.

După înmormântare, bătrânul mai fu pomenit câteva luni, până ce coşurile împletite de el pentru femeile din sat se rupseră. „Ăsta-i ţiitor, că-i făcut de Vasalia lui Nicolae, Dumnezeu să-l hodinească-n pace”, ziceau.

Coşul uriaş, abia început, după cum susţinuse el, fu negrit de ploi, apoi începu să se destrame.

În fiecare dimineaţă cocoşul se urca pe vârful lui şi cânta, aşteptând să răsară soarele. Umbra lui se prăvălea în coş, prin împletitură. Umbra Bătrânului era departe. Intrase în pământ ca într-o mare biserică. Umedă, rece.

Prin sat începură să vină ţigani cu coşuri de vândut. Arşiţenii cumpărau căci în sat muriseră toţi împletitorii. Cândva Arşiţa era vestită până hăt departe. Faima i-o duceau cei care făceau coşuri sănătoase.

Coşurile făcute de ţigani erau slabe, cu împletitura rară. Se destrămau repede la fund. Nu puteai pune greutate mare.

Târziu, în toamnă, feciorii bătrânului, întorşi acasă, foloseau bucăţi de împletitură tăiate cu securea din coş pentru a face foc sub o căldare în care fierbeau mere la porci.

Alexa Gavril BÂLE

Citește și