Citeam zilele trecute o analiză nenorocită a epocii de aur, o analiză stupefiantă a vremurilor comuniste ce au trecut peste noi. Numai cei care au trăit atunci se pot exprima în cunoștință de cauză și pot emite păreri care să poată zugravi o epocă întunecată că a noastră.
Dar probabil nu este aceasta de ajuns, pt că am întâlnit oameni care parcă au uitat sau nu au conștientizat prin ce minune au fost nevoiți să treacă. S-au umilit, s-au prostituat și și-au pierdut cârma clarității valorilor pentru că altfel nu se explică fervoarea cu care unii refuză să recunoască condiția omului într-o societate totalitară. Aș vrea în câteva rânduri să relatez unele experiențe individuale, ale unui tânăr care după ce a terminat facultea a fost “azvârlit” de soartă departe de cei dragi.
Eram în sala de curs unde alegeam fiecare după medie locul unde vă munci, vă trai probabil. Tata unui prieten ne-a dat un pont, care ulterior s-a adeverit: să luam repartiție în Industria zahărului, pentru că acolo există șansa să ne “detașăm” unde dorim. Zis și făcut.
Așa am procedat și am ales Fabrica de zahăr (Fălciu) din județul Vaslui. Eram eu și Sorinu. Am ajuns toamna la poalele unui Cămin de garsoniere neterminat, care ne-a întâmpinat cu o instalație fară apa, un WC care era oarecum eco. Adică făceai treaba mare și totul cădea într-un beci special conceput. Sigur apa la WC nu exista, să poți trage apă după…. Bun, într-o mica bucătărie nu exista nimic: nu era instalație de gaz pt aragaz , nu era o mica camară, era o încăpere 1.5 m pe 1.5 m. Dar cea mai mare realizare a edililor era faptul că exista curent. Era curentul de la Fabrica de zahăr cu care era căminul era în concubinaj.
În cameră nu exista nici o sursă de încălzire, iar când unul dintre “pifani” a întrebat conducerea despre aceasta, Tovarășul Director a afirmat plin de bărbăție: “Las’ că vă descurcați voi…nu degeaba ați făcut o facultate!!” Superb!! Așa că oricine își poate da seama ce a urmat: ne-am aprovizionat cu cărămizi BCA și le-am sfredelit în așa fel că să putem monta lițe sau fire metalice. Odată alimentate la curent, aceste minuni ale tehnicii dădeau o căldură de…n-am cuvinte. De altfel am verificat eficacitatea “minunilor” în iarna care a venit și am fost extremde fericiți că suntem și noi “bărbați” sau ingineri destoinici. Mai departe: în incinta fabricii aveam o cantină improvizată din lemn și TEGO.
În interior mese lungi și pe fiecare parte banchete fară spătar și ele lungi cât mesele. “În schimb” mâncarea era de o scârboșenie proverbială. Sigur dacă nu aveai mâncare de acasă erai nevoit să te “stâmperi” cu aceste excremente. Bun. Iarna când a venit zăpadă, cantina s-a închis. Scurt și la obiect, adică mâncarea aia gulaghiana nu mai exista. Dar în schimb aceasta problema a fost rezolvata în spirit comunitar: în fiecare zi venea un camion cu bena neacoperită, iar pe zăpadă din ea se punea o prelată “ușor” murdară, iar pe ea se așezau pâinile ce urmau a se “livra”, “distribui” oamenilor muncii.
Deci pâinea în plină iarnă, cu zăpadă, cu frig stătea în plein air. Pâinea era superbă: era crescută cam de 2 degete, rotundă și ca gheața. Iar procesul se desfășură cam așa: nenea soferu’ se suia în benă, lua banii de la noi și arunca pâinea spre noi. Ce să mai zici: Realismul socialist în toată apoteoza lui, hrănirea controlata a oamenilor muncii, zugrăvirea irealității după Hieronymus Bosch. Sau deformarea chipului și realității după Archimbaldo. Jucam practic într-o operă de mare respirație care se numea “Adaptarea omului la vicisitudinile istoriei” sau “Degradarea condiției umane prin metoda umilinței și a animalității”. Altceva: reșoul tip BCA trebuia ținut în funcțiune țoață ziua pt că atunci când te întorceai trebuia să ai o ambianță plăcuta, conformă cu epoca.
Odată am fost câteva zile la Timișoara și când m-am întors erau cam minus 5 grade în garsonieră. Era dimineața când am sosit. Am pus în funcțiune BCA urile, mi-am luat cele mai adevărate ismene, trelingul , câteva pulovere, șapcă în cap, pătură peste mine, iar deasupra o șubă superbă de care toți eram mândri. Eram că niște stahanoviști care urmau să își refacă puterile pentru a putea depăși normele. Odată a avut loc o ședință cu participarea potentaților comuniști de la “centru” și cu a noastră, a celor care practic nu contam. S-au vomat, câte vrei și câte nu vrei. Un Tovarăș de la județeană a ținut să mulțumească Tovarășului Ceaușescu pt grija lui pt oamenii din acesta zonă că le dă o pâine și o perspectivă nemaipomenită de afirmare.
Pe la sfârșitul ședinței s-a ridicat un coleg inginer care a expus problemele efective din procesul de producție. Printre altele a spus despre rudimentarismul muncii noastre, despre utilajele și mășinile care nu sunt bune sau adecvate. S-a încheiat ședință, au trecut câteva zile și colegul nostru a fost dus cu mașina directorului la județeana de partid din Vaslui, unde a fost supus la un interogatoriu și a dat o amplă declarație. Pe lângă asta I s-a făcut Dosar și a fost catalogat “element care incita colectivul”.
Am să mă opresc aici cu …cum să le zic?? Cu aberațiile vremurilor comuniste. Aș vrea să citească aceste rânduri tinerii care încă mai plutesc în necunoaștere sau într-o relativizare păguboasă a epocii respective, într-o formă de autoconsolare pentru unii, fiind că ei spun că Ceaușescu a vrut binele, dar noi nu ne-am ridicat la nivelul lui. Vreu să le explic, la acei nostalgici care mai încearcă să explice că Ceaușescu a plătit toate datoriile și la Revoluție nu aveam datorii. Dragilor, semenilor, toate datoriile le-a făcut el, Ceaușescu.
El a important după criterii neeconomice, a îndatorat tara și a supus-o unui process de rambursare a banilor. NOI am plătit datoriil, nu el. El a făcut datoriil, iar noi ăștia mulți le-am plătit cu prețul dezumanizării, cu prețul chinurilor de orice factură. Trebuie să ne documentăm, să încercăm să intrăm în înțelegerea mecanismului unei societăți totalitare, unde omul nu contează de fapt, de fapt contează menținerea și perpetuarea puterii celor privilegiați. Formarea unui om necesita enorm de multe lucruri, de acțiuni de înțelegerea istoriei și a dedesupturilor ei, de raportarea totdeuna a omului la dorințele lui, la o etică a vieții, la o demnitate a fiecărui cetățean.
Marcel MUREȘAN
Citește și
Idealitate
