„Câinii”, proză scurtă de Alexa Gavril Bâle

Cerul tulburându-se deasupra satului. Cenuşiu si vâscos părea fundul argilos al unei bălţi uriaşe răscolite de bivoli într-o amiază înăbuşitoare de iulie. Un noroi albăstrui cumpănind să cadă peste sat.

Despărţindu-se de şefu’ său, Dan Maguz, agentul veterinar al comunei Ohaba apucă pe Uliţa Ştiubeiului, înjurând mărunţel în gând. Zisese doctorul ceva mai înainte, în mijlocul satului de era şi un ciopor de babe gureşe: “ce aştepţi bă, Pisică – aşa îl poreclise pe el lumea şi tare se enerva când auzea – ce aştepţi, bă, nenorocitule, să vină iar vreun mahăr de pe sus să ne sancţioneze pentru câini? Poate nu ţi-s de-ajuns cei zece la sută pentru viţeii ceapeului din Iertăşeşti pe care ar fi trebuit să-i ecornezi”. Pisică, zgliburindu-se sub torentul aspru de cuvinte, clipea des, împletindu-şi degetele pe la spate. Da’ baiu este, se gândea el acum, că doctorul nu se oprise la atât… Bă, continuase el, eu nu-ţi mai spun, dar te ard la jeb de iese fum. Miercuri vine Tarabă… şi, se corectă, tovaraşu Tarabă de la Direcţie… şi vezi ce faceţi şi cu oile moarte azi-noapte la colhoz”.

Pisică ştia de ele, erau vreo douăsprezece, după spusele unui cioban. Zăceau ici şi colo în saivan, murdare şi umflate: ”ca nişte fălci de activist”. “Iete, naibii ce gând”, se sperie Pisică înlăturându-l ca pe o ispită pierzătoare. Îi era teamă ca nu cumva îmbătându-se la bufet să arunce vorba aceasta. Un fior rece îi fulgera spinarea, făcându-l să se cu­tremure imaginându-şi urmările.

Mai ştia agentul Pisică că şeful său, doctorul veterinar Faru, nu-l va sancţiona niciodată. Faru era fecior de popă din Maramureş, dintr-un sat cu nume de căldură mare… ”mda… Arşita parcă-i zice”. Făcuse şi el vreo doi ani de seminar la Gherla, până în patruşopt când biserica greco-catolică fusese desfiinţată. Pisică şi le amintea pe toate cum i le povestea doctorul când mergeau dintr-un sat în altul cu şareta. Din seminar doctorul Faru rămase cu o bunătate şi o corectitudine ieşite din comun. ”Bărbat frumos, bun si corect până la sânge” se simţi nevoit să repete” într-un fel cu supărare pentru că acum îi era ciuda pe el. Făcea alergie la mincinoşi şi leneşi, în schimb orice problemă aveai te ajuta cât se putea. Voiai două, trei zile, că ţi s-a îmbolnăvit nevasta şi trebuie să stai cu copii, Faru te acoperea. “Da’ ni-n să te fi prins cu fidevaisuri, erai tuns automat, mai ceva ca la armată. Când tăbărau pe tine ceapiştii în şedinţe, doctorul Faru îţi lua apărarea. Mare domn! Cu cei de la judeţ se prindea în gură pentru subalternii săi.” La astea cugetând Pisică îşi descheie un nasture la cămaşă. Căldura de vară târzie, deşi era mijlocul lui octombrie. Babele şofârgau mărunţălind drumul cu şoşonii negri de cauciuc. Privindu-le, Pisica trase aer în piept şi-l sufla cu putere, a necaz mare: “a dracului droange, ce or mai meliţa până ce lăptarul le va deşerta cănţile pline în bazinul de inox”.

În dreptul Ştiubeiului se opri. Ştiubeiul era o fântâniţă. Un ochi clipitor de apă într-o buturugă veche de stejar. O frunză veştedă de cireş căzând pe apă continua să plutească. Povesteau bătrânii că satul se născuse în jurul Ştiubeiului. Apa scoasă din borta înverzită de licheni era rece. Dureau dinţii când o sorbeai. Oglinda întunecată şi limpede în acelaşi timp dansa mişcată de picioruşele repezi ale unui păianjen. În ea reflectat se legăna şi chipul lui Pisică. Se răcori înghiţind două guri din paharul de tablă legat cu lanţ, apoi ştergându-se la gură cu mâneca hainei, se întoarse. Şareta doctorului lăsase pe zare un nor văluros ce se tot lăţea albind iarba de pe marginile drumului. Porni către saivane şu­ierând un vechi cântec învăţat în armată.

Din armată i se trase porecla de “pisică”. Se lăudase odată că în gardă prinsese un ţigan ce voia să fure o găleată de la grajdurile G.A.Z.-ului, unde unitatea creştea vaci şi porci pentru nevoile popotei. “M-am apropiat de el cu paşi de pisică…” se lăudase el într-o seară la bufet. Pisică i-a rămas numele.

Caii de la şareta doctorului se trag din herghelia baronului Krauss, care trăise cu vreo două sute de ani înainte având conacul în Iertăşeşti, pe un dâmb. Acum ruinele erau înconjurate de brazi şi iederile căzute le măcinau cu rădăcini mărunţele. Doctorul Faru dăduse şapte sute pe amândoi. Îi luase cu hamuri cu tot. Ţiganul, suna ordinul, trebuia sa-i taie pentru porci. Gospodăria colectivă avea un grajd cu scroafe pentru prasilă. “De treabă şăf, de ştie numa să traseze sarcini. Pisică, spunea, trebuie să te descurci… şi Pisică le descurca pe toate cu calm şi multă răbdare.”

Tare-l mai respectau ţăranii pe doctorul Faru.
D-aia nu se are bine cu cei de sus, de la judeţ. Nu dăduse nici o amendă pentru viţeii tăiaţi pe lângă lege. Nici nu sancţionase pe cineva. Toate penalizările, Pisică le luase de la cei de sus.

Cândva doctorul Faru spusese: ”Tata a stat lângă căpătâiul multor muribunzi şi a văzut cât de cumplită este moartea pentru cei cu păcate mari. Sufletu-i greoi şi sta încleioşat ca într-o mocirlă”.

Amintindu-şi de Stroe, vizitiul pufni din nou, zvârlind cu piciorul o piatră care bufni dând într-o poartă de tablă. ”Precis găgăuţa râde întingând de hamuri. De parcă pe el nu-l scrofălea doctorul în fiecare zi, ba că nu ţesălase caii, ba trăsura era murdară, ba lipseşte o potcoavă şi calul şchiopătă”. Căci Stroe era puturos din fire. Dar Pisică nu râde de el, pentru că-i om de treabă şi nu-i place să se distreze pe seama colegilor când îs la ananghie.

Trei paşi mai încolo se gândi că, la urma urmei, Stroe ar trebui să-l ia cu “dumnevoastră”. ”Nu-i decât un nemernic de vizitiu cu patru clase şchioape, pe când el, agentul veterinar Maguz Dan din Ohaba, cum se prezintă la controale, îi om cu studii, are şapte clase plus tehnica veterinară. Aşa că, bă Stroe poţi râde tu, da de băşinile cailor, nu de agentul Maguz care-i om cu carte şi diploma la mână, nu un şperlos şi un adunat ca tine”.

În piept sflederindu-l i se răsucea o ciudă teribilă care năzlea să iasă afară. Chestia cu Stroe nu-i dădea pace. ”Putoarea, nici nu poţi trece pe lângă el, ori pute a horincă, ori a baligă şi sudoare de cal”. Cu câinii, o rezolvă el rapid. În două dimineţi îs gata vaccinaţi. Da’ oile, periciunile cele, un’ să le ascundă până mâine, că-i miercuri!? De îngropat, nici poveste. Sătenii-s ocupaţi cu strânsu de pe câmp, iar ciobanii-s domni. Se fac că n-au vreme! Mai bine n-ar ţine cont de scandalul doctorului şi de râsul lui Stroe. Ce dacă-s dezlegaţi câinii? Cică pericol de epi…epizootii, da’ d-astea n-o mai fo’ p-aici de multă vreme. Clătină din cap a pagubă, amintindu-şi cât de bine începuse ziua aceea.

Pe la cinci dimineaţa, sigur fusese cinci, auzise clopotele bătând. Bătrânul Ion al Butesei le trăgea la fix. Şchiop, şotânga în fiecare dimineaţă până în turnul bisericii. Te mirai cum de nu cădea de pe scările înguste, mai ales că ţinea în mână radioul portabil cu baterii, vechi şi prăpădit. Când semnalul aparatului picăia de fix, trăgea şi Ion clopotul.

Baang, baaagng, dang, bang…. Câinele văduvei Salustea de pe Şoricar începea să urle prelung a necaz şi văduva suspina de dorul bărbatului întorcându-se în aşternut. De pe uliţi curgeau navetiştii grăbindu-se să apuce cursa de cinci şi un sfert.

Lui Pisică, în dimineaţa aceea, odată cu clopotul îi bătuse în geam Tanasie Lumninaru. Bubuiturile puternice îl treziră una două. ”Scoală dom’ Dan, scoală, te rog io fain tare, tare!, o voce groasă de urs în toamnă… Nu-mi poate făta Bălţata dom’ Dan…”

Dom’ Dan se ridicase bodogănind, seara consumase ceva la Şandor Buclisu, unde fusese c-o treabă care pe moment nu şi-o amintea.

“Taci Tanasie că-mi trezeşti pruncii, dă on pic de rând, până-mi trag ceva pă mine”.

Bălţata lui Tanasie era în picioare, încovoiată şi cu coada ridicată. Din când în când gemea încet întorcându-se. Viţelului îi ieşiseră picioarele, dar capul nu i se vedea nicăieri. Pisică se dezbrăcă până la brâu. Ca să nu se murdărească, Ileana, nevasta lui Tanasie, îi prinse la brâu un şorţ de pânză înflorată, de-al ei, cu care mulgea vaca. Pisică îşi introduce mâna pe lângă picioarele umede ale viţelului. Lichidele lipicioase îi uşurau înaintarea. Îşi fixă palma pe umărul viţelului, încercând să-l împingă înapoi. Vaca gemea mai prelung strângând din muşchii abdominali.

Eforturile puternice îi strângeau mâ­na. Când reuşi să-l împingă destul, cu aceaşi mână prinse botul viţelului aşezându-l pe picioare. Apoi îl trase uşor înainte cu mâna. Picioarele se iviră a­vând copitele gălbui şi între ele botul vânăt. Pisică le lega cu o aţă. ”Trageţi” ordonă scurt, milităreşte. Tanasie cu Ileana traseră icnind. El ţinea de capul ce voia să rămână. Viţelul căzu pe paile dinainte pregătite. Pisică îi stoarse nările şi urechile pline de vâscozităţi tulburi. Apoi luă un pai şi i-l vâri într-o nară. Viţelul strănută scuturând capul. Încercă să se ridice însă picioarele îi tremurau. Căzu cu botul într-o balegă proaspătă. Misiunea lui Pisică se încheie aici. Luă să­punul din mâna Ilenei şi începu să se spele. Dădu câteva sfaturi, cum să fie mulsă vaca, ce să i se dea de mâncare şi cum şi când să fie alăptat viţelul.

Înspre umăr mucozităţile se uscaseră şi se lăsau greu desprinse. Ileana le răzuia, frecându-le cu vârfurile degetelor. Tanasie îi turna apă caldă, îngrijorat să nu fie prea fierbinte. Ştergându-şi de iarbă pantofii vechi, bău două pahare de ho­rincă. Acum îi era cald. La saivan se întâlnesc cu brigadieru oilor, Cata Vasile, care-i spuse că are o idee. “În Valea Porumbrelelor este o râpă şi dacă încărcăm oile într-un ştraf şi le aruncăm acolo nu o să ştie nime. Îi departe de sat şi câinii le gată într-o zi, două. Numa să n-afle preşedintele că ne spânzură de poarta sediului”. Bucuros de salvarea ivită pe neaşteptate Pisică îl invită la bufet. “Câte două halbe nu strică după o aşa treabă”.

Coborând din maşină, Taraba îi strânse mâna mai întâi preşedintelui Feştila C. Dumitru. Feştilă fusese cândva om de treabă. Cel puţin aşa vorbeau oamenii. Mai de la marginea satului, însă nu sărac de tot. S-a stricat în armată. Îşi denunţa camarazii la superiori. Datorită lui se descoperise un cuib de comunişti bine înfipt. Au fost toţi arestaţi. Avea doua carneţele în care nota absolut tot ce vedea, auzea sau chiar bănuia. Căzut prizonier la ruşi a ajuns în Siberia în lagăr.

Avea în buzunarul dinăuntru car­neţelul cu turnătorii. Cei turnaţi erau comunişti. Unul, Petrea lui Andrei, care a fost cu el, povesteşte că Feştilă nu putea dormi noaptea de frică. Dacă i-ar fi aflat carneţelele, ruşii l-ar fi executat pe loc. Du­pă două săptămâni de trieri, au fost duşi pe malul unui râu să se spele. Atunci Feştilă găsi momentul să scape de sub ochii santinelelor. Reuşi să sape cu laba piciorului o gropiţă în noroiul de sub apa, unde îşi îngropă carneţele. Aşa a devenit Feştilă communist. Turna condu­cerii tot ce mişca în lagăr. El împărţea pâinea prizonierilor şi lui Petre îi dădea cea mai mică bucată. Voia să arate conducerii că e în stare de orice. Toată lumea ştia că Petre şi Feştilă sunt consăteni.

În ţară s-a întors cu divizia Tudor Vladimirescu. Imediat după război a intrat în partid, participând la colectivizare în mai multe zone. Prin Sălaj l-au bătut rău. Au vrut să-l spânzure cu ştreangurile de la cai. Venind acasă l-au pus preşe­­dinte. “Nu-i pre rău, da’ tare bine-i place să belească omul”, ziceau ţăranii.

Tarabă asculta absent cuvântul de bun sosit pe care Feştilă se căznea să-l rostească, privind un cotor de măr în jurul căruia bâzâiau câteva viespi. Apoi strânse mâinile celorlalţi: inginerul Vasile Cata, contabilul Grigore Breban, casiera Rodica Buşecan, vreo trei, patru bri­gadieri. La capătul rândului doctorul Fa­ru şi Maguz care părea foarte destins.

Urmat de preşedinte, brigadieri şi de Faru, Tarabă se îndreptă spre grajdurile de bovine pentru o scurtă inspecţie. Ceilalţi se îndreptară spre tăp­şanul de la capătul văii unde se pre­gătise o masă tovărăşească şi mai erau de pus la punct câteva amănunte.

Inspecţia lui Tarabă, scurtă, după cinci minute şi treizeci de secunde după cum apreciase Maguz consultându-şi ceasul. Pobeda vechi, dar încă precis, la secundă. Îl avea de la bunică-so, fie iertatul, Mitru Susanii care a venit cu el din prizonierat.

Aşezându-se pe pături, doctorul Faru fu nevoit să asculte tâmpeniile lui Ta­ra­bă. Acelaşi de peste cinci ani: “bă, doctore… asculta-mă pe mine că-s mare specialist în domeniu… vaca trebe să aibă în iezle drobul de sare şi paie. E simplu, bă, vaca linge sare, bea apă, mănâncă paie şi-i tot timpul rotundă”.

Doctorul era cu răbdarea la limită. Arunca priviri disperate spre drum. Aş­tepta trăsura. Se înţelese cu vizitiul să vi­nă să-l ia că nu poate făta o vacă la ce­apeul din Iertaş. Neapărat să spună că la ceapeu. La cheful trecut, Stroe, cam ameţit, bânguise despre calul unui ţăran din Lapold care se îmbolnăvise. Tarabă fă­cuse criză de rinichi auzind că este vorba de sectorul particular. Nici vorbă de învoire: “Lasă-i dracului de ţărani, mă doctore, că-s puturoşi şi nu ştiu decât să fure”.

Maguz zâmbea amar, pe faţa lui putându-se citi o cumplită nelinişte. Prin­tre râsetele tovarăşilor, din vale, din când în când se auzea larma de câini. Maguz începu să tremure. Javrele dăduseră de hoituri şi “doamne feri”, să nu dea şi Tarabă, care, deocamdată, rodea o pulpă de miel, ştergându-şi bărbia cu dosul palmei. Hărmălaia din vale creş­tea, câinii se băteau. Numai să nu-l trea­că nevoile pe careva de la judeţ şi să mear­gă spre tufişuri.

Tarabă lăsase ciolanul şi apucă o sti­cla cu vin. Sorbi gâlgâind, o mână o ţi­nea între sânii Ritei, magazionera. Feştilă dădu ordin să se mai aducă o tura de vin. Se uită în lături, nimeni nu era apt. Toţi moţăiau moleşiţi de vin. Doar Ma­­guz stătea trist privind spre vale. Încăierarea câinilor îl ţinea treaz. Unul ieşi cu o ureche sfâşiată şi se aşeză pe marginea râpii. Privea cu jind în groapă, scuturând din cap. Doctorul Faru plecase demult. Stroe sosise cu şareta, adunase caii în galop şi Tarabă îl învoi: “sunt vitele noastre, reuşi să îngaime strângând sticla la piept, trebuie să avem grijă de ele,  de sărmanele vite ale poporului, ale poporului nostru muncitor”.

Se ridică greoi de jos hotărât să protesteze: “ce altul nu mai găsea?” El nu era angajatul ceapeului, era plătit de direcţia veterinară. Să-şi găsească Feştilă un subaltern că are destui. La că­rat acasă din magazie, ori din câmp sunt fruntaşi, acu’ nu s-ar putea deplasa după câteva sticle de vin. Pivniţele ceapeului nu erau departe şi s-ar mai fi trezit o ţîră.

Uitându-se în jur, nu putu zice nimic. Toţi erau beţi, “mangă”, ba “pulbere”, completă scuturându-şi fundul panta­lonilor de şperla adunată de pe iarba îmbătrânită.

Lua plasa din mâinile Ritei. “Să vii repede…” ordona Feştilă, ca la armată. “Lua-te-ar naiba, porc bătrân şi nesătul” îi răspunse, doar în gând. Porni bălăn­gănind plasa albastră cu dungi roşii, scămoşindu-o în tufişurile de porumbrei. Ie­şi din ulicioara ce cobora după ştiubei a­proa­pe de şcoală. Peste drum era bufetul, de era mai să intre să-şi spele grumazul de necaz cu o bere. Lui vinul nu-i plăcea. Mai bine spus, nu-i era bun. Îl oprise doctorii că avea tensiunea mare crescută şi oricând vreun vas de sânge putea face “pac, şi gata…”. Aşa-i zise Paran, doctorul de la dispensarul comunal: “Pac şi gata…”. “Mai bine o horincă bună şi câte o halbă când ţi-i sete, vinu, mai ales ăsta de aici, îi tare păcătos… mintenaş te aşează-n copârşeu.

Gândindu-se la vin, dădu să îm­pin­gă uşa bufetului. Oile moarte erau departe în râpă, iară câinii se pot bate cât or vrea de la leşurile asorite. Cât despre Tarabă, nu avea decât să-şi frece nasu’ de ţâţele fleoşcăite ale Ritei, că altceva nu putea face de beat ce era.

“O bere rece pe vreme caldă te calmează, te linişteşte şi-ţi dă încredere. Mai multă încredere… Altfel analizezi situaţia, altfel pui problema, oricât de încurcate ar fi iţele…”.

Era cu mâna pe clanţă, când, din spate, de pe la veceauă, apăru Papariga ne­bunu’. Era îmbrăcat cu un pardesiu vechi, fără guler, aţele cu care fusese cusut spânzurau, iar nasturi nu avea de­cât unul care şi acela atârna. Mijlocul îi era încins cu un curmei din nuiele de răchită răsucite.

Maguz ar fi vrut să nu se întâlneas­că cu el. Totdeauna îi umbla rău după ace­ea. Ba Papariga îl şi batjocorea stri­gând după el cu gura strâmbată într-un fel ciudat: “hamuri pentru pisici aveţi?”.

Lumea râdea când auzea întrebarea lui Papariga şi Pisică nu ştia de cine râde, de nebun, ori de el. De aceea nebunul îl enerva rău şi-l ocolea când îl vedea de departe. “Cum să-ţi pui mintea cu un nebun?”

Odată voise să-i tragă o palmă. Tot la bufet erau. Îl întrebase de hamuri pentru pisici, şi cele câteva femei ce aşteptau să vină pita la magazinul de peste drum râseseră. Râseseră cu hohote şi el auzindu-le cum se hâşcotesc, fu încredin­ţat că de el, că numai de el, râd. Cum să râdă femeile de un nebun, pe el îl compătimeau şi-i dădeau câte un leu de pită, ori de bere. Nebunu era nebun, nu pu­teai râde de el, că te bate Dumnezeu, el îi nevinovat. Nebunii-s curaţi la cuget, ca sfinţii-s de curaţi. Dumnezeu nu le judecă păcatele. În viaţa de apoi, nebunii-s fericiţi. Fericiţi ca sfinţii.

Nu-l lovise atunci că s-ar fi făcut de minune, tot satu l-ar fi ocărât şi acum, ca să nu să enerveze se întoarse înapoi şi coti pe după panoul în care erau afişaţi fruntaşii din campania agricolă de primăvară, că asta din toamnă încă nu era încheiată.

Papariga intră în bufet fără să-l vadă. Un bocanc îi ramasese în uliţă. Nu avea şireturi. Se aplecă şi-l ridică. Îl puse lângă perete să nu-l calce vreun tractor. Se apropia iarna şi e greu când te prinde frigu desculţ.

Maguz nu avu ce fa­ce, se ridică şi porni spre pivniţele. Urcând dea­lul către tăpşanul însorit, cu sticlele zdrăngănind într-o plasă de rafie, fu cuprins de o neagră presi­m­ţire. În vale, hărmălaia câinilor încetase. Tarabă şi Hărănguş, inginerul, nu erau nicăieri. “Unde-i şăfu’ cel mare?” îl întrebă pe Festilă. ”Ei, ca oamenii, s-o dus de rându lor la vale. Pasămite-i tare bun vinu nost şi le place…” Maguz lăsă plasa cam de sus şi alergă către vale.

Tarabă căzuse în zănoaga printre hoituri. Stătea cocoţat în patru labe peste o oaie sfârtecată de câini. Vomase mult şi un câine flocos îl lingea pe la gură. Hă­rănguş îşi făcuse treburile lângă un tufiş de măcieşi, adormise şi căzuse pe spate, în propria-i murdărie. Deoparte, doi câini pestriţi trăgeau de maţele unui ber­bec mare căruia ciorile îi ciuguliseră o­chii. Lângă ei, căţeaua albă a ciobanului rupea din mielul scos din burta unei oi. Tarabă zâmbea, un fel de mulţumire tâm­pă lăţindu-i-se pe chip. Hainele îi erau murdare de sânge şi carne putredă.

Maguz se repezi şi-l ridică spriji­nindu-l de un arin bătrân. Îi încheie nasturii de la şliţ şi, cu un şomoiog de frunze, începu să-i cureţe hainele. Din când în când îl înmuia în apa din vâlcea. Înviorat, Tarabă începu să bânguie: “trebe s-o f… pe Rita… unde-i Rita…? spune-i că-i chemată la judeţ, sarrrcinăăă de partid…” Maguz îl sprijini de subsiori şi începu să urce malul abrupt, printre tufişurile de mărăcini. Hainele tovului se agăţau în ţepii ascuţiţi ai porumbeilor. Cravata, zbârcită îi atârna ca jujeiul unui câine de stână. Era murdară cu un noroi verzui ce mirosea acrişor, revărsat din rânzele sfâşiate ale oilor. Agentul Maguz lunecă şi se prăbuşi, lovindu-se cu fruntea de o piatră. Sângele se amestecă cu noroiul cleios, galben. Ridicându-se voi să înjure aspru, dar se calmă izbind cu piciorul în gura unui câine. Ajuns lângă Feştilă, Tarabă făcu semn spre o sticlă pe care preşedintele se grăbi să i-o întindă. Sticla era udă, mirosea a vin. Maguz trântise plasa îngrijorat de ceea ce Tarabă găsise în vale şi una se sparse. Preşedintele Festilă aruncase cioburile pe un muşuroi de cârtită, unde acum bâzâiau câteva viespi atrase de alcoolul dulce.

Începură să cânte, ţinându-se cu mâinile pe după cap. Feştilă strănută, când, din întâmplare, cravata şefului de la judeţ îi ajunse pe la nas. Puţea a rumegătură stătută de oaie. După Hărănguş coborâră doi brigadieri. Cel de câmp îl şterse la fund cu frunze mari de bostan luate din holda de pe dâmb. Profitând de bălăcăreala generală, Maguz o şterse printre holdele de porumb, molfăind printre dinţi: “dă-i dracului de câini… ba porci…  ba porci de câini… gândeşti ca nu-s oameni.” Era mulţumit. Oficialii nu observaseră hoiturile. Mâine vor chefui în altă parte şi  nu-şi vor mai aminti nimic. “Absolut nimic…”se simţi dator să întărească Maguz luându-se către bufet. Îi era sete. Cumplit de sete. Berea era rece, atât de rece încât sticla se aburise şi te frigea când o ţineai în mână.

Alexa Gavril BÂLE

Citește și

„Vulturii cu pene de ceară”, proză scurtă de Alexa Gavril Bâle